OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A’ şi B’

Desfăşurarea narativă, evoluţia acţiunii din punctul A spre punctul B este sugerată şi presupusă dincolo de ramele romanului. Avem doar A’ şi B’. De ce? Pentru că în prezentul povestirii nu ni se oferă decît un decupaj de timp situat între evenimentele determinante. Destrămarea cuplului (putem să-l numim infernal) Liviu – Zelda are loc înainte de prima filă a cărţii, iar moartea eroinei principale, mama personajului-narator Liviu, nu se mai produce deloc, deşi aceasta pare iminentă la tot pasul. Amîn explicaţia acestei opţiuni.

Cine este Liviu şi ce vrea el?

Naratorul suferă de o hiperluciditate deloc camilpetresciană, ce-l face în primul rînd posesorul unui soi de arsenal autodefensiv. Trebuie cumva să se protejeze de ceea ce observă, ştie şi chiar contemplă. Acele „alveole“ mentale de care tot aminteşte protagonistul sînt singurele ce se interpun între sine şi infernul coroziv şi ubicuu. În faţa realităţii livrate în diferite chipuri, personajul se simte vulnerabil, fără reacţie, expus, „infestat de un morb“ împotriva căruia trebuie să găsească anticorpi: „Cel mai la îndemînă. Cel mai rudimentar. Să nu te laşi prins în punctul ireductibil, să-ţi păstrezi un minim spaţiu de mişcare… Să intervii ca din afară, evadînd într-o altă dimensiune. Alveolele mele. Timpii etanşaţi. Bulele atît de lente, aproape nemişcate“. Chiar şi repaosul digestiv, gimnastica zilnică, renunţarea la ţigări şi la alcool sînt o formă de rezistenţă împotriva fantasmelor nevrozei. Dar junghiul prezent aproape în fiecare clipă îl poartă înapoi în organic, în fizicul indiscret şi înzestrat cu capacitate proprie de judecată a lucrurilor. Fiecare element al naturii (umane) are un flux al său ce se suprapune sau intră în contradicţie cu fluxul fiinţei sale. De aici, iarăşi infernul căruia i se interpune „orizontul anesteziat al memoriei“.

Liviu nu înţelege, nu acceptă destrămarea căsniciei sale, pentru că o ştie întemeiată pe un pact primar, fondator insurmontabil, mai presus de iubire şi ură (sentimentele nu se exclud reciproc), mai presus de crize, disoluţii şi reîntrupări în armonie. Zelda este proiecţia sa ce oscilează între două lumi care interferează tulburător de fiecare dată cînd Liviu propune mental sau concret (telefoane, bipuri) gesturi crispate de regăsire. Zelda, aproape mitică în amintirile şi fantezia protagonistului, este redusă în concret doar la cele cîteva fraze neutre, impersonale rostite în treacăt: „A închis. Eu chiar am un nod în gît. I-am filtrat Zeldei vibraţiile, le savurez nemişcat, cu telefonul în mînă. Undele lor îmi atenuează pentru cîteva clipe încordarea difuză. Ca şi cum m-ar fi descărcat de o chinuitoare electricitate statică. Certitudinea că defazarea dintre mine şi Zelda va dispărea şi-o vom lua de la capăt, mai puternici ca oricînd. Sîntem prea inteligenţi ca să nu trecem proba orgoliului şi a iertării“.

Contemplaţii performative

Rugăciunea lui Cleopa, de fapt rugăciunea isihastă a minţii şi a inimii, este interiorizată progresiv, cum la fel de progresivă e detaşarea spiritului de carne sau, mai bine zis, de mizeria, de pestilenţialitatea cărnurilor.

Dacă am aprobat afirmaţia lui Bogdan-Alexandru Stănescu din „Prefaţă“, conform căreia Rădăcina de bucsau ar putea avea un destin singular, nu pot fi însă de acord cu observaţia aceluiaşi că personajul Liviu ar fi inapt pentru acţiune. Nici vorbă de aşa ceva. Romanul se desfăşoară în plină viteză. Şi nu e doar o impresie inoculată prin mijloace stilistice. Liviu acţionează. Rezolvă diverse lucruri. Repede. Nu prea există timpi morţi, nici chiar atunci cînd se înfiripă acele contemplaţii mai mult sau mai puţin autoscopice, dar în mod cert performative.

Acţiunea are dinamica ei organizată şi de diferitele spectre semantice impuse de instanţa narativă. Ce parabolă mai puternică şi mai eficientă a avatarurilor unei vieţi puse de-a curmezişul firescului şi al naturalului, decît teribila scenă cu şobolanii. Ca un morb fără leac, şobolanul este învingătorul prin excelenţă pentru că nu are înscris în codul său genetic cuvîntul capitulare. La fel, răul înfiripat în fiinţă. Şi atunci personajului nu-i mai rămîne decît să creeze punţi între el, cel din realitate, şi un alt el nutrit spiritualiceşte de rugăciunea continuă, isihastă. Şi asta în timp ce el, Liviu, îşi îngrijeşte mama cu devotament, depăşind toate barierele pudorii. Ea, mama, personaj cumva secundar şi imobil pînă la un punct, devine central şi de o consistenţă aproape neverosimilă atunci cînd strînge din pleoape, îşi acceptă condiţia şi se lasă spălată, curăţată în cele mai intime locuri de fiul ei.

Un pact fondator

Rugăciunea lui Cleopa însoţeşte personajul prin infernul său personal în care, vorba lui Chris Tănăsescu, „se întrevede mereu şi cîte un Paradis al fiecărei clipe, al fiecărei vocabule“. Fiul şi mama formează adevăratul cuplu indisolubil. Abia vorbele pe care urmează să le transcriu constituie, de fapt, singurul pact fondator din carte: „Mama vrea să spună, nu-şi găseşte cuvintele, se-neacă, izbucneşte deodată: – Ce-aştepţi, dragă?! Bagă-mi canula-n găoază! Simt cum mi se înfierbîntă pomeţii. Ştiu că vorba ei nu are nici o conotaţie argotică, e un termen neutru, aşa ştie ea că se zice, însă vorba verde m-a blocat. Duc canula, apa ţîşneşte din nou, ne udă pe amîndoi, udă podelele. Ridic mîna, las irigatorul jos şi execut mişcarea pe uscat. Înfig şi apăs canula. Mama geme, strînge din maxilare“.

Liviu este un Iov care şi-a întărit credinţa „plin de bube pe gunoi“. Asta explică şi titlul romanului. Autorul e reţinut în sugestii la acest capitol. Referinţa la „rădăcina de bucsau“ şi la ce semnifică ea o găsim strecurată printre nişte amănunte ce sar mai lesne în ochii cititorilor: „Cum i-a zis tînărului bogat? «Du-te, vinde-ţi averea şi dă-o săracilor şi vei avea comoară în ceruri. Şi hai, urmează-Mă!» Aş avea putere? Şi eu sînt unul dintre săraci. Un mîncător de rădăcină“. Sintagma ce constituie titlul romanului apare doar în Biblia tradusă de Nicolae Cornileanu.

Sensul cunoaşterii

Ultimul capitol al cărţii, compus din notaţii succinte, sugerează trecerea răbdătoare a zilelor egale. Ele pentru ele însele. Un uimitor schimb (sau împrumut) de esenţe se produce acum în liniştea ce ar putea să preceadă sfîrşitul dramatic. Mama suferă mai puţin, începe să-şi fie sieşi redată. Fiul îi oferă cărţi spre lectură. După criteriul mărimii corpului de literă. Aşa ajunge să citească, să înţeleagă empatic şi să povestească, tulburător de limpede, conţinutul celor citite: Bartleby şi Colonelului n-are cine să-i scrie. Uluitoare şi înduioşătoare restituirea marilor sensuri prin vocea unei mame care se stinge. Şi atunci, pentru cine e cîştigat cu adevărat sau pentru cine e pierdut cu adevărat sensul cunoaşterii?

Am afirmat, la început, că miza reală a romanului nu constă în estetica sa. Ea e acolo, subînţeleasă. Din acest motiv, nu avem nevoie de momente ale subiectului, nici măcar orientative. Nimigean a mutat, practic, accentul de pe alfabetul elementar al beletristicii, al romanescului pe spectrul ontologic. Ultimele rînduri din carte spun chiar totul: „O privesc pe mama prin geam. A adormit în şezlong, în verandă. Pieptul i se ridică şi i se lasă uşor, aproape imperceptibil. Fibrele ultime, care, atinse, dau un sunet al lor, suspendat, o muzică a nu ştiu cui, a nimănui… Un fel de artă pentru artă a ultimelor respiraţii“.