Bătrîneţe
Nu trăiesc în bătrîneţe, cu siguranţă pentru că nu am avut niciodată sentimentul că trăiesc în tinereţe. Niciodată nu am simţit acut că sînt tînăr şi că lumea e deschisă în faţa mea. [...] Nu am avut sentimentul că sînt tînăr şi-atunci nu am nici sentimentul că sînt bătrîn. Deşi, bineînţeles, sufăr de multe afecţiuni: abia mai văd, abia mai aud, mă mişc cu greutate.
(Czas ciekawy, czas niespokojny. Z
Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante,
vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel în dialog cu Leszek
Kolakowski, partea a II-a, 2008)
Civilizaţie planetară
Canale de televiziune care înconjoară întrega lume, aceleaşi McDonald’s-uri la Tokio, Timbuktu şi Omsk, papuaşi cu cutii de Coca Cola – sînt, fără îndoială, manifestările expansiunii civilizaţiei Vestului. Nu sînt periculoase în sine, dar dispare diversitatea minunată a lumii. Am un principiu: la adunările internaţionale unde e voie să se folosească alte limbi decît engleza, vorbesc în alte limbi. Dominarea latinei nu a fost nici ea bună şi, în final, datorită emancipării limbilor naţionale, am ajuns la literatura modernă. Dar latina a fost simbolul identităţii noastre europene, iar limba engleză nu este un asemenea simbol.
(Leszek Kolakowski, despre barbarie,
în Rozmowach na koniec wieku/Discuţii
la sfîrşit de secol, vol. al II-lea, interlocutori: Katarzyna Janowska
şi Piotr Mucharski, 2000)
Conştiinţă
Conştiinţa nu există dacă lipsesc lucruri, precum sentimentul de vinovăţie sau mustrările de conştiinţă, şi însăşi prezenţa lor demonstrează faptul că am fi putut proceda altfel sau, cel puţin, că în acest fel credem noi că sîntem liberi. Mustrările de conştiinţă sînt dovada de necombătut a libertăţii voinţei. Desigur, e un adevăr banal că natura acestui conflict şi aşa-numita forţă a ispitei pot fi diverse, că depind de diverse circumstanţe. Să presupunem că am găsit un portofel cu bani şi documente care mă conduc la proprietar şi că, furîndu-l, nu risc deloc să fiu prins. Dacă suma de bani nu este atît de mare încît furtul ei să îmi îmbunătăţească esenţial situaţia materială, cu siguranţă înapoierea portofelului îmi va servi mai mult, pentru că în proprii ochi nu voi mai apărea ca un hoţ, iar mulţumirea de sine dată de propria condiţie morală sau sufletească este un lucru important. Se poate spune atunci că în mine funcţionează un soi de conştiinţă. Dacă suma de bani e însemnată, iar eu tocmai trec prin nişte probleme financiare serioase, care îmi pun în pericol persoana şi familia, se poate spune că ispita e mare, dar nici atunci nu am dreptul să afirm că este irezistibilă şi că nu sînt liber. Cu siguranţă oamenii comit diverse delicte în condiţii în care sîntem gata să le găsim justificare sau să îi privim cu indulgenţă (mint pentru a sluji unei cauze bune, fură pentru a salva pe cineva, fură de foame), dar asta nu schimbă opinia noastră pe tema libertăţii comportamentului; ne arată, cel mult, că regulile morale foarte riguroase nu se potrivesc adesea cu realităţile lumii şi ne face să realizăm un adevăr ştiut din copilărie: conflictele umane abundă în echivoc.
(„O sumieniu“/„Despre
conştiinţă“, din ciclul Mini wyklady o maxi sprawach/
Mini-conferinţe pe mari subiecte, 1999)
Credinţă şi necredinţă
Credinţa este legal valabilă. Necredinţa este legal valabilă. Cu toate acestea, nu sînt două corpusuri doctrinare contradictorii, două culegeri de afirmaţii, ci, mai degrabă, atitudini intelectuale şi morale opuse. Cred că ambele sînt necesare culturii noastre. Mă laud că îmi sînt cunoscute toate argumentele care susţin credinţa în Dumnezeu şi toate argumentele contrarii, dar nici unele, nici altele nu sînt incontestabile. Totuşi, nu asta am în minte, ci problema vitalităţii culturii, care, pentru a trăi, are nevoie întotdeauna de dispute între raţiuni opuse, căci raţiuni absolut sigure nu există. E adevărat că aceste conflicte iau cîteodată o formă insuportabil de otrăvitoare, sînt pline de fanatism furibund. Se întîmplă, dar totuşi nu sînt inevitabile. ş...ţ
Credinţa este legal valabilă. Necredinţa este şi ea legal valabilă. Validitatea credinţei este susţinută zilnic de ura şi orgoliul acelor credincioşi îndemnaţi la ură şi orgoliu de preoţii răi.
Chiar şi hotărîrile doctrinare – deşi nu le putem învinui de asemenea lucruri nedemne – pot favoriza menţinerea orgoliului. În declaraţia „Dominus Iesus“ nu există, într-adevăr, nimic nou, nimic care să nu fi fost rostit anterior în repetate rînduri, dar sensul cuvintelor depinde, cum ştim, şi de contextul istoric. Biserica romano-catolică subliniază faptul că este singura biserică în sensul adevărat, dar dacă, în acelaşi timp, îi cheamă pe credincioşi să se roage pentru unitatea creştinilor, putem înţelege într-un singur fel proiectul acestei unităţi: toţi trebuie să se convertească la credinţa romano-catolică şi toate celelalte comunităţi creştine să fie suprimate.
(Wiara dobra, niewiara dobra/Credinţa
e bună, necredinţa e bună, 2002)
Creştinism
Nu ştiu ce se va întîmpla cu creştinismul. Deocamdată nu este într-o situaţie rea, în ciuda numărului mare de persoane care s-au desprins de el complet sau sub anumite forme, parţial. ş...ţ Sînt de partea creştinismului, dar nu sînt de partea lui într-un mod războinic. La fel, nu particip cu adevărat la liturghia creştină, chiar dacă îmi place – îmi place mesa în forma ei dinaintea Conciliului de la Trident, mesa veche latină, dar nu particip la slujbe, nu mă spovedesc. Apreciez instituţia spovedaniei, deoarece cred că este un lucru important ca oamenii să aibă sentimentul că reuşesc să facă faţă propiilor păcate, e important. ş...ţ Sînt legat de tradiţia creştină, de marea forţă a Evangheliei, a Noului Teastament. Consider că este fundamentul culturii noastre. Dar nu numai. Am sentimentul că pentru mine însumi este foarte important. Prin urmare, într-un sens larg, aş putea să mă laud că sînt creştin. Dar nu apreciez numai creştinismul, apreciez foarte mult şi budismul.
(Czas ciekawy, czas niespokojny.
Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel
în dialog cu Leszek Kolakowski,
partea a II-a, 2008)
Dacă autorităţile bisericii vor să le fie superioare celor de stat şi să emită legi, vor pierde pur şi simplu. N-ar fi un lucru rău, căci ar trebui să piardă. E vorba doar ca, împreună cu ele, să nu piardă şi creştinismul. [...]
Episcopii vor spune că e bine să te spovedeşti regulat şi rău să eviţi spovedania. Ei nu cer însă ca statul să impună obligaţia spovedaniei. Statul nu are nevoie aşadar de expresia „valori creştine“ ca de o formulă legislativă, căci ea ar putea sluji, în principal, extinderii legii asupra acelor fragmente ale distincţiei dintre bine şi rău care sînt conflictuale sau extrem de conflictuale, ar sluji deci intoleranţei şi oprimării.
(Amatorskie kazanie o wartoÊciach
chrzeÊcijaƒskich/Predici diletante despre valorile creştine,
1996)
Curiozitate
După cum ştim, curiozitatea este delictul pentru care strămoşii noştri au fost alungaţi din Rai. Izgonirea însă nu a ajutat: orice au putut face oamenii în cultură, ştiinţă, în abilităţile tehnice – totul este opera curiozităţii. Fără acest păcat nu am fi putut ieşi niciodată din peşteră. Curiozitatea trebuie însă trezită pentru a putea crea. De aceea mi se pare util ca elevii noştri să organizeze cluburi de discuţii unde să se contrazică pe diverse chestiuni – importante, dar fără să aibă rezolvări general recunoscute.
Există nenumărate asemenea chestiuni. Iată cîteva exemple:
Există „fericire“ şi ce ar însemna ea?
În opinia unora, cuvîntul „eu“ nu îşi are un obiect în sensul în care îl au cuvintele „scaun“, „verde“ sau „a alerga“. E adevărat?
Opoziţia „stînga-dreapta“ şi-a pierdut astăzi sensul?
Atunci cînd spunem că e rău să denigrezi pe cineva şi e bine să te îngrijeşti de cei neajutoraţi e chiar adevărat sau e doar o convenţie a noastră, omenească?
Are sens să spui: „acesta este un adevăr pentru mine“?
Acestea şi multe alte întrebări se vor dovedi interesante şi importante cînd le vom pune în discuţie.
(Ciekawosç strawa dla
umyslu/Curiozitatea – hrana minţii, 2006; filozoful îi
îndemna pe elevi, în paginile Gazetei Wyborcza, să
participe la acţiunea „Şcoală cu clasă“)
Diavol
Prezenţa diavolului confirmă, fără urmă de îndoială, faptul că răul este o parte constantă a lumii, care nu poate fi eliminată niciodată complet, şi că nu trebuie să ne aşteptăm la o reconciliere universală.
[...] Ştim chiar prea bine că nu există vreo realizare a minţii, vreo operă a geniului uman care să nu poată fi întoarsă împotriva omului şi folosită în vreun fel ca instrument al diavolului. Inventivitatea noastră nu va fi niciodată atît de mare încît să-l putem păcăli pe diavol şi să-l împiedicăm să ne întoarcă împotrivă cele mai nobile rezultate ale creaţiei noastre. Îndoiala este una dintre resursele naturale pe care le putem folosi împotriva lui, ea poate slăbi încrederea prometeică în noi înşine şi ne poate oferi mijloacele de mediere între ce-rinţele contradictorii pe care ni le impune viaţa. E inutil să adăugăm că diavolul ştie să înhame şi îndoiala în slujba lui, să facă din ea un pretext pentru pasivitate şi apatia cunoaşterii, exact atunci cînd e nevoie de hotărîre şi de disponibilitatea de a recurge la o luptă incertă. Forţele noastre înnăscute nu pot găsi un adăpost infailibil împotriva răului; tot ce putem face este să practicăm arta echilibrării pericolelor antitetice.
(Czy diabel moze byç zbawiony?/
Oare diavolul poate fi mîntuit?,
1972)
Dumnezeu
Cum este posibil ca absolutul să fie totodată o persoană infinit superioară nouă, mai mare, mai bună, dar totuşi o persoană în acelaşi sens ca oricare dintre noi? Putem accepta ideea că Existentul lui Parmenide, împietrit în autoidentitatea sa, l-a învăţat pe Noe în detaliu cum să construiască arca? Că Unu atemporal al platonicienilor i-a explicat lui Iov nedumeririle, le-a poruncit oamenilor să nu încaseze dobîndă la împrumuturi, să nu mănînce iepuri şi crabi, să nu înhame la plug un măgar alături de un bou? Cînd ne gîndim la toate acestea apare ispita de a face diferenţa, după exemplul anumitor gnostici, între Yahwe din Vechiul Testament şi Dumnezeu cel cu adevărat milostiv sau, asemeni maestrului Eckhart, între Dumnezeu persoana şi abisul insondabil, fără nume, al Dumnezeirii.
(„O Bogu“/„Despre Dumnezeu“, din ciclul Mini wyklady o maxi sprawach/Mini-conferinţe pe mari subiecte, 1999)
Raţiunea sănătoasă ne şopteşte că mîntuirea veşnică nu poate fi o recompensă dreaptă pentru meritele noastre finite, nici măcar pentru cele mai mari. Aşadar Dumnezeu nu este drept, ci milostiv.
(„O sprawiedliwosci“/„Despre dreptate”, din ciclul Mini wyklady
o maxi sprawach/Mini-conferinţe
pe mari subiecte, 2000)
Nu voi răspunde la întrebarea „crezi în Dumnezeu?“, fiindcă mă gîndesc că Domnul ştie deja.
(„Marksizm, chrzescijanstwo, totalitaryzm. Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia Jerzy Turowicz“/„Marxism, creştinism, totalitarism. Jerzy Turowicz
în dialog cu Leszek Kolakowski“,
interviu acordat în decembrie 1988,
la Varşovia)
Filozofie
Filozofia este efortul contestării permanente a tuturor evidenţelor, prin urmare, al dezavuării constante a revelaţiilor existente; totuşi, ispita deţinerii unei revelaţii personale le întinde neobosit curse criticilor: orice filozofie care aspiră la a fi un „sistem“ contestă o revelaţie străină pentru a o impune imediat pe cea personală.
(Kaplan i blazen/Preotul
şi bufonul, 1959)
Filozoful contemporan care nu a avut niciodată sentimentul că este un şarlatan trădează o minte atît de plată, încît operele lui probabil nu merită citite.
(Horror metaphysicus, 1988)
De obicei dezvălui ambiguitatea chestiunilor şi acţiunilor umane, inexactitatea şi neclaritatea alegerilor, lucru contrar gîndirii fundamentaliste. Nu am avut niciodată sentimentul că mă aflu pe un teren solid. Scriam cîndva că deviza mea este: „atunci cînd lucrurile sînt aparent clare şi aparent explicite, trebuie semănată o confuzie terapeutică, iar clarităţile aparente acoperite cu umbra nesiguranţei“.
(Czas ciekawy, czas niespokojny. Z
Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante,
vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel în dialog cu Leszek
Kolakowski, partea a II-a, 2008)
Iertare
Dacă cineva m-a nedreptăţit sau m-a supărat fără să vrea ori din neştiinţă şi dacă nedreptatea nu este una mare, nu ne vine prea greu să iertăm, dar, în acest caz, nu avem de-a face, după cum s-ar părea, cu un act de voinţă. De pildă, cineva m-a dărîmat involuntar; dacă spune „îmi pare rău“, mi-e uşor să spun „nu-i nimic“. Dacă văd că nu vrea să spună „îmi pare rău“, pot să mă înfurii.
Dacă totuşi acest act de renunţare la resentimente într-adevăr nu ar depinde de dorinţa noastră, atunci îndemnul creştin la iertarea altora nu ar avea sens, ne-ar pune să facem în aşa fel încît să nu se întîmple ceva care e o consecinţă a ordinii naturale, pe care noi nu o putem controla; la fel cum nu putem face să nu ningă, nu putem – conform acestei judecăţi – să ne forţăm sufletul să renunţe la sentimentul nedreptăţii şi la aversiunea faţă de autorul ei.
În realitate, dacă luăm în
serios predicile lui Hristos – trebuie să iertăm de 77 de ori,
practic, la infinit, mai ales dacă autorul nedreptăţii îşi
regretă fapta –, e clar că ele nu se referă, pur şi simplu, la
renunţarea la răzbunare, ci la iertare ca la propria noastră stare
sufletească. E adevărat, nu trebuie să afirmăm că această stare
poate fi indusă în orice clipă, prin orice mişcare a
conştiinţei, dar, cu siguranţă, sufletul nostru poate fi susţinut
pentru a o atinge. Potrivit lui Iisus, trebuie să ne rugăm pentru
neprieteni, trebuie să spunem, asemeni Lui pe cruce: „Tată,
iartă-i că nu ştiu ce fac“ şi, deşi sînt puţini cei
care se pot lăuda că au fost dăruiţi cu disponibilitatea spre
iertare a lui Hristos, totuşi, efortul iertării se află în
puterea noastră, susţinerea conştiinţei iertătoare este posibilă
prin acest efort de o reală forţă.
Doar iertarea înrădăcinată psihologic este un adevăr. Afirmaţia „iert“ nu trebuie să fie adevărată, poate fi o îndeplinire mecanică a poruncii prin comportament, fără fond spiritual, prin urmare, fără adevăr.
Cu siguranţă, nu putem ierta în numele altora, adică nu avem dreptul, pur şi simplu, să afirmăm că infractorilor, criminalilor, călăilor le sînt iertate crimele săvîrşite asupra unor oameni care deja nu mai trăiesc. Ar fi oribil să ne însuşim drepturile altor nedreptăţiţi. Putem ierta doar în nume propriu răul pe care ni l-a făcut cineva. Dar poate că avem voie să iertăm răul pe care l-am încercat prin faptul că alţi oameni, apropiaţi nouă, au fost nedreptăţiţi, deşi atunci numai suferinţele noastre, nu ale lor, sînt cuprinse de această clemenţă.
(„O wybaczaniu“/„Despre iertare“,
din ciclul Mini wyklady o maxi sprawach/Mini-conferinţe pe mari
subiecte, 2000)
Libertate
O comoară care, asemeni aerului, trece aproape neobservată, pînă cînd ajunge să ne lipsească.
(Wolnosc i wolnosci/
Libertate şi libertăţi, 1972)
Libertatea îşi are părţile ei neplăcute şi nedemne. Libertatea costă întotdeauna ceva, dar distrugerea libertăţii sub pretextul că în acest fel sînt distruse răul şi minciuna este mult, mult mai rea. Să lăudăm aşadar un sistem în care minciunile şi prostiile trebuie tolerate în anumite limite, dar, cel puţin, nimeni nu este silit să mintă.
(Discurs cu ocazia înmînării lui Leszek Kolakowski a Ordinului „Acvila Albă“,
la 3 mai 1998)
Dorinţa de libertate este şi plină de capcane. Libertatea în sensul instituţiei politice, libertatea negativă, adică un domeniu al problemelor în care organizarea politică sau statul nu ne impun nimic, unde viaţa noastră este lăsată la latitudinea alegerilor proprii, la bine şi la rău, această libertate deci ni se pare comoara cea mai de preţ, fără de care viaţa ar fi insuportabilă. Libertatea în acest sens apare bineînţeles în grade diferite, poate fi mai multă sau mai puţină, dar este normal să ne dorim să avem mai degrabă mai multă decît mai puţină. Crescînd nelimitat, libertatea ajunge, în final, să se nege pe ea însăşi, căci libertatea absolută sau ceea ce este numit aşa, absenţa oricăror interdicţii şi limitări, adică anarhia perfectă, naşte imediat contrariul său; din moment ce totul este permis, este permisă şi organizarea în scopul instaurării sclaviei sau tiraniei; anarhia dă naştere, cu siguranţă, la sclavie sau tiranie, pentru că în societate există întotdeauna forţe care tind spre acest lucru, iar societatea anarhizată este faţă de ele lipsită de apărare. Libertatea există doar ca libertate îngrădită.
(Niepokój wieku naszego/Neliniştea secolului nostru, 2002)
Limită
Orice limită este surmontabilă, insurmontabilă este doar existenţa limitei.
(Banal Pascala/Banalitatea
lui Pascal, 1963)
Viaţa noastră se desfăşoară în cadrul unei limite şi, pentru că viaţa este finită, limita aceasta există întotdeauna, chiar dacă nu o putem determina cu exactitate şi ne străduim să o deplasăm.
(Czas ciekawy, czas niespokojny. Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel în dialog cu Leszek Kolakowski, partea I, 2007)
Maestru
Persoana maestrului este esenţială prin ceea ce transmite, dacă prin învăţături vrea să ne transmită, de pildă, că ar trebui să-i susţinem pe cei din jur la nevoie, să răspîndim prietenia şi iubirea, să renunţăm la invidie şi ură. Avem încredere în asemenea maeştri, dacă sînt capabili cu adevărat să ne înveţe şi să ne îmbogăţească spiritual. Învăţătura este stearpă, dacă persoana învăţătorului nu se înscrie în ideea celor pe care le transmite.
Avem nevoie de astfel de învăţători, căci în sufletul nostru există ceva care rămîne permanent în stadiul copilăresc, în imaturitate: am dori să ne eliberăm de responsabilitate, să avem alături pe cineva care ia decizia în locul nostru sau, cel puţin, ne învaţă ce ar trebui să facem. Ne e dor aşadar de un maestru, iar dacă nu există, ne simţim speriaţi şi neputincioşi.
[...] Darurile charismatice şi personalităţile charismatice reprezintă porţiuni nu numai valabile, ci şi necesare ale drumului pe care ne confruntăm cu destinul nostru.
(Prelegere la încheierea ciclului
Osiem wykladów na Nowe Tysiàclecie/
Opt prelegeri pentru Noul Mileniu,
Varşovia, 2006)
Minciună
Dacă un evreu se ascunde şi vin jandarmii germani întrebînd „locuieşte aici vreun evreu?“ – ce om cu o rămăşiţă de conştiinţă ar putea spune că, în numele principiului nobil al rostirii adevărului, trebuie să-l dea pe om pe mîna călăilor, trimiţîndu-l la moarte sigură?
(„O klamstwie“/„Despre minciună“, din ciclul Mini wyklady o maxi sprawach/
Mini-conferinţe pe mari subiecte,
1996)
Popor
Dacă poporul este o comunitate activă a unei culturi, aşadar dacă trăieşte atîta timp cît se simte obiectul respectivei vieţi, adică răspunde pentru sine, atunci cel mai eficient mod de a distruge poporul este de a-l lipsi de sentimentul responsabilităţii, de a-l face să creadă că în urma propriei neputinţe, a minoratului sau a circumstanţelor exterioare este silit să trăiască aşa cum îi poruncesc alţii. Poporul care s-ar crede absolut lipsit de libertate morală ar pierde orice speranţă de a o redobîndi cîndva. Deţinutul care crede că nu va mai dispune de nici un grad de libertate devine turnător sau provocator, dacă este rugat să o facă – lipsa credinţei în propria libertate e suficientă pentru ca abrutizarea să fie deplină.
(Sprawa polska/Chestiunea poloneză, 1973)
Implicarea în tradiţia naţională ne este necesară, este condiţia fundamentală a identităţii, dar, în acelaşi timp, este periculoasă. Cunoaştem cu toţii pericolele şi derapajele şovinismului, nu este o specialitate poloneză. Dar Polonia dispune de condiţii speciale în care acest lucru să înflorească, pentru că a existat o tradiţie a independenţei pierdute, a revoltelor, teama permanentă de străini, de o invazie. Şi, în consecinţă, am avut acele fragmente foarte urîte din istoria secolului al XX-lea. [...] Memoria ne formează şi ca indivizi, memoria ne formează şi ca nişte colectivităţi aparte. Ce-i de făcut aici? Sîntem victimele faptului că există ceva care se numeşte timp.
(Discuţie televizată cu Adam Michnik,
2008)
Preotul şi bufonul
Antagonismul între filozofia care consfinţeşte absolutul şi filozofia care contestă absoluturile acceptate pare a fi incurabil. Este antagonismul preoţilor şi al bufonilor. Preotul este paznicul absolutului şi cel care menţine cultul lucrurilor definitive şi al evidenţelor recunoscute şi incluse în tradiţie. Bufonul este cel care într-adevăr se învîrteşte într-un mediu bun, din care însă nu face parte şi căruia îi adresează impertinenţe; este cel care pune la îndoială tot ceea ce trece drept evident. Filozofia care încearcă să se descurce fără absoluturi şi fără perspectiva finalităţii nu poate fi, prin natura ei, o construcţie unitară, căci nu are fundamente şi nu-şi doreşte să aibă acoperiş; este o subminare a construcţiilor existente şi o distrugere a acoperişurilor deja aşezate. ş...ţ Atît bufonul, cît şi preotul exercită cumva o constrîngere asupra minţilor: preotul prin zgarda catehismului, bufonul prin tăişul sarcasmului [...].
Ne pronunţăm pentru filozofia bufonului, deci pentru o atitudine de atenţie negativă faţă de orice absolut, dar nu ca un rezultat al confruntării argumentelor, căci, în aceste cazuri, alegerile principale reprezintă valorizări. Ne pronunţăm pentru existenţa unor valori supraintelectuale, conţinute în această atitudine, ale cărei pericole şi absurdităţi ne sînt cunoscute. Este opţiunea pentru o viziune asupra lumii care, în acţiunile noastre în rîndul oamenilor, oferă perspectiva împovărătorului acord între elementele cel mai greu de alăturat: bunătatea fără clemenţă universală, curajul fără fanatism, inteligenţa fără dezamăgire şi speranţa fără orbire.
Toate celelalte fructe ale gîndirii filozofice sînt puţin importante.
(Kaplan i blazen/Preotul şi bufonul,
1959)
Război
Orice război e rău, dar nu orice război este un rău absolut, adică nu există un preţ prea mare pentru a-l evita. Acest preţ poate fi capitularea în faţa tiranului, supunerea, dezonoarea.
Dacă este vorba despre raportarea mea personală la chestiune, atunci pot să spun doar că ea este ambivalentă şi că mă bucur cu laşitate de faptul că nu sînt preşedintele american şi că nu trebuie să iau nici o hotărîre.
(„Zlo wzgl´dne i zlo absolutne“/„Răul relativ şi răul absolut“, Gazeta Wyborcza, 22 februarie 2003, reflecţii pe marginea războiului din Irak)
Reguli morale
Există cîteva reguli minimale care poate merită a fi transmise:
– nici o ideologie politică nu poate fi dedusă din principii morale;
– regulile morale au, prin definiţie, un caracter universal, iar cele pe care le considerăm valabile în viaţa privată sînt la fel de valabile în viaţa publică, printre altele, fiindcă nu se poate trasa o graniţă clară între cele două domenii; de aici, şi condiţia cea mai modestă cu putinţă este de a fi conştienţi că încălcăm normele morale atunci cînd le încălcăm; acest postulat nu pare a fi nici extravagant, nici fanatic;
– din cunoştinţele istorice sau din filozofia istoriei nu rezultă nici o prevedere morală; în mod special, din faptul că numeroase realizări umane demne de admiraţie au apărut în urma unor acţiuni în care decalogul a jucat un rol marginal, nu rezultă că decalogul a fost anulat;
(Mala etyka/Etica mică, 1977)
Revoluţii
Gîndul că lumea existentă este atît de stricată, încît ar fi imposibil de reparat şi că tocmai de aceea lumea care va veni după ea va fi una a perfecţiunilor şi libertăţii absolute este una dintre cele mai monstruoase aberaţii ale gîndirii umane.
(O duchu rewolucyjnym/Despre spiritul revoluţionar, 1970)
Revoluţiile sînt manifestările unei boli a civilizaţiei. Izbucnesc atunci cînd nimeni nu mai controlează situaţia, cînd mecanismele puterii şi controlului existente se decuplează. Revoluţia bolşevică a fost o revoluţie anarhistă pe care bolşevicii au ştiut să o folosească pentru a se impune la conducerea unei societăţi demoralizate şi dezorganizate, cufundate în haos în urma nenorocirilor războiului. Forţe gata să ne impună o ordine despotică există întotdeauna. Par puţin importante, dar, în cazul unei crize bruşte, pot deveni cu adevărat periculoase. ş...ţ Există mereu un pericol. Nu există niciodată garanţii. Aşa funcţionează viaţa noastră – şi cea individuală, şi cea colectivă.
(Leszek Kolakowski, despre barbarie,
în Rozmowach na koniec
wieku/Discuţii la sfîrşit de secol, vol. al II-lea,
interlocutori: Katarzyna Janowska şi Piotr Mucharski, Cracovia,
2000)
Sensul vieţii
În fond, întrebarea despre sensul vieţii este o întrebare religioasă.
În această întrebare, pe care acum nu sînt capabil să o reformulez, nu este vorba doar despre ce este cel mai important pentru mine, pentru că aici se pot da diverse răspunsuri: pot conta cel mai mult banii sau călătoriile, bunurile dintre cele mai diverse, iubirea sau orice altceva. În realitate, întrebînd care este sensul vieţii, vrem să ştim dacă, în general, există ceva căruia viaţa oricărui om îi poate da un sens, în ideea că viaţa contribuie sau ar trebui să contribuie la ceva bun pentru lume.
(Czas ciekawy, czas niespokojny. Z
Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante,
vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel în dialog cu Leszek
Kolakowski, partea a II-a, 2008)
Socialism
Aşadar, socialismul nu este:
[...]
– statul din care nu poţi pleca;
– statul în care laşii trăiesc mai bine decît curajoşii;
– statul care doreşte ca toţi cetăţenii să gîndească la fel despre filozofie, politică externă, economie, literatură şi moralitate;
– statul care nu crede că în socialism oamenii trebuie să fie mai fericiţi decît în altă parte;
– societatea în care există cerşetori;
– statul convins că nimeni în lume nu poate inventa niciodată ceva mai bun;
– statul care crede că toţi sînt încîntaţi de el, chiar dacă în realitate e invers;
– statul care admite principiul: oderint dum metuant şsă mă urască, dar să le fie teamă de mineţ;
– statul care stabileşte singur cine şi cum poate să-l critice;
– statul căruia nu îi place deloc ca cetăţenii lui să citească ziare din anii trecuţi;
– statul în care mulţi ignoranţi trec drept învăţaţi;
– statul în care toate ziarele au acelaşi conţinut.
Aceasta a fost prima parte. Şi acum – ascultaţi cu atenţie! – vă voi spune ce este socialismul.
Aşadar: socialismul este un sistem care... ei, ce să mai lungim vorba!, socialismul este, într-adevăr, un lucru bun.
(Selecţie dintr-un text scris pentru
revista Po prostu/Pur şi simplu, în octombrie 1956, şi
confiscat de cenzură. Ani de zile a circulat ca samizdat.)
Avem nevoie de o tradiţie vie a gîndirii socialiste care face apel exclusiv la forţele umane, atunci cînd enunţă valorile tradiţionale ale dreptăţii şi libertăţii. Dar nu avem nevoie de orice fel de tradiţie socialistă. Nu avem nevoie de visele despre o societate din care va fi exclusă orice ispită a răului; nici de o revoluţie totală care ne aduce, în acelaşi timp, binecuvîntarea mîntuirii supreme şi o lume fără luptă. Avem nevoie de o tradiţie socialistă care să ne permită înţelegerea complexităţii forţelor brutale existente în istoria omenirii şi să ne întărească disponibilitatea de a ne opune opresiunilor şi de a vindeca sărăcia. Avem nevoie, de asemenea, de o tradiţie socialistă conştientă de propriile limite, căci visul despre mîntuirea supremă pe pămînt este o disperare deghizată în speranţă, un deziderat al puterii deghizat în dorinţa de dreptate.
(Czy diabel moze byç zbawiony?/
Diavolul poate fi mîntuit?, 1972)
Suferinţă
Există anumite efecte secundare cultu-rale ale necredinţei în valoarea suferinţei asupra cărora merită să atragem atenţia şi care privesc domeniul legăturilor interumane. Cu cît sîntem mai puţin capabili să suportăm propria suferinţă, cu atît mai uşor o suportăm pe cea străină. Din valorile respinse pentru că pot provoca suferinţă, din convieţuirea la care s-a ajuns fără efort şi fără conflicte ia naştere o comunitate umană aparentă, gata să se dezintegreze la cea mai mică încercare. Mascarea surselor suferinţei nu permite nici eliminarea lor, nici confruntarea cu ele.
[...] Adevărul este că eu nu am deloc sentimentul că există ceva precum bucuria existenţei, deşi se pare că diverşi oameni o resimt. E ceva lipsit de luciditate în incapacitatea de a privi în ochi o lume atît de plină de rău. De aceea am scris că nu pot înţelege cum e posibil, în viziunea creştină a lumii, ca oamenii care sînt mîntuiţi şi, ca urmare, nu numai că nu resimt nici o nevoie, dar sînt departe de orice rău şi suferinţă, să nu ştie absolut nimic despre existenţa răului. E imposibil să nu ştie despre suferinţele altora! Iar din moment ce ştiu, e posibil oare să nu îi afecteze deloc? Cum se poate? Nu ştiu şi nu am întîlnit nici o explicaţie a acestei chestiuni la scriitorii creştini, în afara remarcei lui Toma d’Aquino că mîntuiţii se vor bucura la vederea chinurilor sufletelor condamnate – e îngrozitor, şi Nietzsche o subliniază. Sper că nu este aşa, că ei totuşi nu se bucură. Dar ceea ce mă interesează este dacă ei pot trăi într-o veselie veşnică, uitînd complet că lumea pămînteană este atît de plină de suferinţă. Nu ştiu vreun răspuns dat la această întrebare de gînditorii catolici. Poate că s-a scris, dar eu nu am întîlnit asemenea reflecţii.
(Czas ciekawy, czas niespokojny.
Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel
în dialog cu Leszek Kolakowski,
partea a II-a, 2008)
Toleranţă
Toleranţa nu înseamnă, desigur, indulgenţă faţă de rău; diferitele abateri şi escrocherii trebuie pedepsite, căci nu toţi sîntem de la natură buni, complet lipsiţi de ură, lăcomie, invidie. Dar, cu cît ne străduim să facem lumea mai bună, cu atît sîntem mai capabili să tolerăm şi să credem că soarta umană este comună, că include toţi oamenii. Trebuie menţionat însă faptul că, atunci cînd vorbim despre oameni de altă naţionalitate, limbă sau culoare a pielii, cuvîntul „toleranţă“ nu e potrivit. Sînt străini, poate că îi înţelegem greşit, dar vorbim despre oameni la fel ca noi, buni sau răi.
Prejudecata potrivit căreia anumite grupuri etnice sau rase sînt de la natură inferioare nouă, mai rele sau cu deficienţe morale este rău prevestitoare, o sursă otrăvitoare a celor mai mari crime în masă. Dar, la fel cum nu spunem că trebuie să-i „tolerăm“ pe oamenii care au păr roşcat sau ochi albaştri, nu are sens să spunem că ar trebui să-i „tolerăm“ pe oamenii de altă limbă sau rasă.
Diversitatea culturilor şi limbilor, diversitatea caracterelor umane şi a abilităţilor creează o mare bogăţie a civilizaţiei şi ar fi o prostie să dorim ca toţi să fie la fel. [...]
(„Los ludzki jest wspólny“/„Destinul uman este comun“, scrisoare concepută
în anul 2003 şi destinată
participanţilor la acţiunea „Toleranţa colorată“ organizată la ¸ódê)
Adesea se face apel la toleranţa înţeleasă ca lipsa oricărei poziţii sau opinii. În acest sens, toleranţa este parte a culturii hedoniste în care nimic nu are cu adevărat importanţă. Dispreţul faţă de adevăr distruge civilizaţia noastră nu mai puţin decît fanatismul adevărului. [...]
Din punct de vedere cultural şi psihologic, una e să spui: „mai bine suport chiar şi cele mai mari greşeli, decît să provoc războaie religioase“, şi alta: „trebuie tolerate cele mai diverse păreri teologice, pentru că toate aceste chestiuni sînt indiferente“. Una e cînd îi spun cuiva: „susţii păreri îngrozitoare, greşite şi dăunătoare, dar nu-ţi voi tăia capul, las totul în seama lui Dumnezeu“, şi alta cînd spun: „n-ai decît să spui ce vrei despre religie, oricum n-are nici o importanţă“. [...]
(O tolerancji/Despre toleranţă, 1996)
Viaţă şi moarte
Religia este modalitatea prin care omul îşi acceptă viaţa ca pe un eşec inevitabil.
(Odwet sacrum w kulturze Êwieckiej/Răzbunarea sacrului în cultura laică, 1973)
Încă din copilărie am sentimentul că lumea e tristă, viaţa e tristă. Nu vreau să repet acest lucru şi, mai ales, nu vreau să-l repet prea des, pentru că sună poate prosteşte sau pretenţios, dar aşa gîndesc, chiar dacă nu sînt în stare să argumentez.
(Czas ciekawy, czas niespokojny.
Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel
în dialog cu Leszek Kolakowski,
partea a II-a, 2008)
Viaţa fiecăruia dintre noi se termină rău. Se termină printr-un eşec. N-o putem recunoaşte de la începutul existenţei noastre, e clar. ş...ţ După o vreme, cred eu, fiecare şomţ îşi dă seama că nu a făcut în viaţă ceea ce ar fi trebuit sau ce ar fi putut, iar dacă a obţinut ceva, atunci sînt nişte realizări stîngace. ş...ţ
(Czas ciekawy, czas niespokojny.
Z Leszkiem Kolakowskim rozmawia Zbigniew Mentzel/Vremuri interesante, vremuri neliniştite. Zbigniew Mentzel
în dialog cu Leszek Kolakowski,
partea I, 2007)
Selecţia textelor de Aleksandra KLICH
© Gazeta Wyborcza,
nr. 168, 20 iulie 2009
Traducerea din limba polonă de
Sabra DAICI
–––––––––––––
Redacţia mulţumeşte lui Adam Michnik, Gazetei Wyborcza şi Aleksandrei Klich pentru sprijinul acordat în prezentarea acestui text cititorilor de limbă română.
RSS Feed
Newsletters