OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alfonso Alegre HEITZMANN s-a născut la Barcelona, în 1955. În 1987 a fondat, împreună cu Victoria Pradilla, revista semestrială de poezie şi artă Rosa Cúbica, pe care o coordonează şi azi şi căreia i s-a adăugat, în 1994, editura cu acelaşi nume. A publicat volumele de poezie La luz con el tiempo dentro (Tenerife, 1993), Sombra y Materia (Barcelona, 1995), care adună poezia scrisă de Alfonso Heitzman între anii 1984 şi 1991. Volumul La luz en la ventana (Barcelona/México, 2001) are încorporate patru desene de Vicente Rojo, iar La flor en lo oscuro (Valladolid, 2003) este marcat de colaborarea cu artista Maria Girona. În 2006 i-a fost publicat în Franţa, în traducerea lui Jean Gabriel Cosculluela, volumul Le chemin d’aube (El camino del alba), 2006, la Editura Voix D’Encre. Cea mai recentă carte a sa, de asemenea un volum de poezie, este Agón. Contemplación de Antoni Tàpies (Barcelona, 2008). Alfonso Alegre Heitzman este şi cercetător al operei lui Juan Ramón Jiménez, pentru care a realizat o ediţie ce reuneşte opera ultimilor ani ai poetului aflat în exil. A publicat, de asemenea, un epistolar al lui Juan Ramón şi un volum de eseuri JRJ. 1956. Crónica de un Premio Nobel, publicat la Madrid, în 2008. Alfonso Alegre Heitzman este şi cel care a publicat în spaniolă, la Editura Rosa Cúbica, un volum de poezie de Max Blecher, Cuerpo transparente, în traducerea lui Joaquín Garrigós.

 

ADVENT

 

ÎNCREMENIRE vie,

pustietatea-n noapte,

universul – adîncit în sine.

 

*

ZĂPADA cade,

în nimic,

 

primăvara-i aproape.

 

*

SUB TĂCERE îşi trece lumina

migdalul în noapte,

 

liniştea scapără.

 

*

URZEALĂ, ramurile sale,

albe, sure,

constelaţie pentru nimic.

 

*

COPAC de zăpadă,

constelaţie

 

purtînd în străfunzime,

despuiat,

 

rodul timpului.

 

*

PULSEAZĂ rodul

în absenţă,

 

soare al golului.

 

*

NU e

în ramuri,

nici în rădăcini nu e,

se află,

se află,

în nimic,

 

în speranţă neîndoielnic.

 

*

Migdală

(absenţă)

 

deplină,

 

advent.

 

TIMP

 

Pe drumeagul

care urcă şi şerpuieşte

 

în frunzişuri

se zbenguie clinchetind glasuri,

 

şi nu e nimeni.

 

 

TATIANA CITIND

 

Ea privea cuvintele,

intra în ele.

 

Timp nu era

În privirea ei „umbră“,

„întunecimi“, „noapte“.

Precum înserarea

cădea timpul.

Într-un vers

a citit „piatră“,

şi a atins-o;

apa curgea

în albia străvezie

şi şi-a cufundat mîinile;

„piatră“ cuvîntul

pe care îl atingeau;

piatră era timpul

iar cuvîntul, piatră.

Piatră căzătoare, timp, cuvînt.

Ea privea cuvintele,

se cufunda în ele.

 

ELEGIE

 

Tot timpul cade în tine;

cad lumina şi zilele

şi prezenţele care sînt

şi s-au dus, norii cad, sorii,

în doar liniştea unde marea

vuieşte în veşnicie.

Şi cine eşti tu?

Dacă ei nu sînt prezenţi, nici tu nu eşti.

Eşti atît de puţin acolo încît, acum,

citeşti absenţa ta, absenţa lor,

în cine te citeşte, în cine te-ar citi.

– Tu care mă citeşti, nu sînt, tu eşti acolo?

Eşti în eul care acum citeşte,

pe care îl citeşti acum,

eşti în absenţă.

Tu, care acum citeşti, ascultă;

ei nu sînt, eu nu sînt aici.

Şi cine eşti tu?

Tu eşti timpul,

nu contează unde vei fi fiind,

nici cine crezi că ai fi.

Tu, care acum citeşti, ascultă,

eu sînt timpul.

 

VISUL PĂMÎNTULUI

 

Aici vibrează frunzele,

şi soarele, întunecat, zace-n străfunduri de pămînt,

acoperit de humusul

ce alte frunze ce-au căzut în glod l-au copt.

Visul pămîntului,

Cézanne, unde îţi dormi odihna,

zi după zi pictura, privirea îi arată

chipul,

abisul traversat

de umbra unei paseri,

cerul sur şi-albastru şi copacul tînăr,

norul de deasupra ierbii verzi

şi de departe un vuit de tunet.

Vis adînc

de-a lungul căruia coboară sufletul,

sclipire, în spaţiul

ce larg vibrează de la umbră – pînă la aripile lui.

Întocmai precum soarele acesta întunecat

străpuns cum este de ţărînă.

 

ADEVERIREA ÎNGERULUI

 

Cum te-ai duce departe, printre pietre

Yves Bonnefoy

 

Zîmbetul tău

e un sfîrşit de furtună,

adeverirea îngerului

în pămîntul bolovănos

umbra sufletului,

un nor,

ramul clintit de aer,

străvezimea;

un buchet de flori,

o candelă aprinsă

umbra ce-o lasă ochii tăi;

rîul noptatec, cursul lui,

şopotul,

întunecosu-ţi trup,

apa nopţii

pe care-acum o beau;

iarna,

în adîncita străvezime

a aerului,

un sfîrşit de furtună,

zîmbetul tău,

adeverirea îngerului.

 

Poeme din volumul

La luz en la ventana, 2001

 

Traducere de Ilinca Ilian

 

Clarobscur (În loc de poetică)

 

Trăim în recluziune, reduşi la limita închisă a cuvintelor noastre.

 

*

 

Cunoaşterea e captiva propriului ei orgoliu.

 

*

 

Cuvintele au ajuns pînă aici, dar le-am uitat calea. Vorbim cu cuvinte fără memorie.

 

*

 

La ce prag al cuvîntului ia naştere poemul? Cînd devine înţelesul prezenţă?

 

*

 

Cuvîntul poetic spune şi ceea ce tace, tace în chiar vorbirea lui, îşi conţine tăcerea.

 

*

 

Dacă tăcerea se naşte din cuvînt, nu există cuvinte inutile.

Există o adevărată rezistenţă a poemului în faţa cuvîntului. Cuvîntul vine, dar tăcerea care îl aduce tace la infinit şi tăcînd se rosteşte.

Tăcerea moare în cuvînt pentru ca acesta să se nască şi din el să se nască la fel cum, în zori, umbra moare la lumină pentru ca soarele să apară şi apărînd să o numească

 

*

 

Poemul este cuvînt la limită – verb amuţit, tăcere rostită.

 

*

 

Există în noi ceva infinit, căruia de teamă nu vrem să-i dăm nume.

 

*

 

Taci cuvîntul care te rosteşte, iar în golul lăsat de el scrii norul, pe care cuvîntul nu-l are, pasărea, care acum găseşte spaţiu în care să zboare în tine, în afara ta, în locul eliberat de cuvînt.

În locul eliberat de un cuvînt tăcut, vorbeşte universul.

 

*

 

Totul merge către înăuntrul său şi al lumii, către dispariţia conţinută.

 

*

 

Există o memorie a cuvintelor; golul, hăul în care se aruncă timpul. A fi.

 

Din volumul Le chemin d’aube, 2006

traducere de Alina CANTACUZINO