OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Situaţia e din start, prin definiţie, adică, imorală: este inacceptabil să-i ceri cuiva să comenteze spusele unei alte persoane fără ca el să fi urmărit direct schimbul respectiv de replici (căci mă îndoiesc profund să i se fi arătat lui Michnik înregistrarea întîlnirii Liiceanu-Müller, eventual cu traducere simultană) şi în absenţa persoanei vizate, doar pe baza unei „relatări“ care prea uşor ar putea fi considerată ca umorist-tendenţioasă.

 

Fiindcă, pe ceas, jumătate din conferinţa bicefală s-a ocupat de reperarea onoarei respective, pe fundalul delicatei caracterizări a Hertei Müller ca „prozatoare“ sau „scriitoare“ – dar nu, Doamne fereşte, nu disidentă. Totul, cu un apendice în sesiunea de întrebări şi răspunsuri, cînd Gabriel Liiceanu i-a cerut lui Michnik să-i ridice „stigmatul“ de procuror, cum îl numise intelectualul polonez în relaţie cu nouăzecistul Apel către lichele. Răspunsul a fost salvarea din rîndul „bolşevicilor“ şi plasarea lui Liiceanu, cu o notă de umor, în cel al „menşevicilor“. În subtilitatea referinţelor la marxism-leninism şi istoria lui (lucruri în care Michnik are o competenţă imbatabilă din perspectiva gingaşelor manierisme anticomuniste locale), fostul membru al Solidarităţii ştie foarte bine că socialismul similimoderat, aliat democraţilor burghezi şi adept al tranziţiei temperate, al menşevicilor nu e cu mult mai inocent decît bolşevismul în sine. Nu poţi cere, spune Michnik, excluderea din viaţa publică a unei categorii de oameni, asta nu face decît să repete atitudini politice leninist-staliniste. A fost o luare de poziţie radicală – căci era, în acelaşi timp, replica la o relatare a lui Pleşu despre incapacitatea lui Paul Niculescu-Mizil de a se despărţi de comunismul în care crezuse. Lipsa de căinţă nu e o piedică în calea iertării şi nici o condamnare, vina e individuală şi concretă.

 

Andrei Pleşu e un cozeur remarcabil, cu precădere în manevrarea anecdoticului şi a intervenţiilor pline de umor – şi nimic nu e mai periculos decît deturnarea lor în beneficiul aneantizării adversarului, fie el Herta Müller, Victor Ponta (cu al său tricou cu Che Guevara), ambii in absentia, ori la locul faptei prezenta Doina Jela, autoarea unei întrebări foarte simple: „Aşadar, denazificare, da, decomunizare, nu?“ („O să fiu scurtă“; „Aşa încep toate discursurile lungi“). Denazificarea a fost un mit şi s-a încheiat glorios odată cu venirea la putere a lui Konrad Adenauer; singura formă adevărată de decomunizare sînt alegerile libere, a sunat explicaţia.

 

Dacă nu există vină de clasă, nu există nici eroism de clasă. Un doctor nu a „rezistat prin medicină“ dacă a respectat jurămîntul lui Hipocrate, a rezistat dacă a fost pus în situaţia să-l încalce şi n-a făcut-o – asta înseamnă liberul arbitru, nu există virtute fără tentaţie. Asta i se ceruse lui Michnik să apere, „sufletul frumos“ al disidenţei colective şi „mîinile curate“ ale moraliştilor post factum.

 

Dar dacă i s-ar fi spus lui Adam Michnik că discursul Hertei Müller a fost despre cît de singură s-a simţit pe cînd se lupta pentru dreptul la normalitatea vieţii şi despre absurdul unei mecanici a istoriei care s-a întors, pe dos, fix în punctul lui „Puţini am fost, mulţi am rămas“ (nu ştiu sigur dac-a zis-o Bellu Silber sau Ghiţă Dinu/ Ştefan Roll), cu „disidenţi“ în loc de ilegalişti comunişti, dacă asta ar fi fost versiunea ce i se va fi prezentat, oare ce-ar fi răspuns Adam Michnik? De ce, în vocea/ pe tastatura lui Dorin Tudoran, alarma trasă la adresa nocivităţii generalizărilor (bun, citat era Mark Twain, dar orişicît) e privită condescendent şi doar pledoaria covîrşitoare a lui Adam Michnik pentru vina individuală, în locul condamnării unor întregi categorii, sună convingător pentru urechile adepţilor „anticomunismului într-o singură ţară“.

 

Pentru cineva care a participat sau a văzut pe YouTube ciocnirea de replici dintre Liiceanu şi Müller, cea de-a doua conferinţă de la Ateneul Român a fost, să nu zicem o reglare de conturi, ci o tentativă de reabilitare „ca pe vremuri“: Gabriel Liiceanu avea nevoie de alibiul Michnik, avea, credeau unii, probabil, nevoie de această „caracterizare pozitivă“, în speranţa că răspunsurile fondatorului Gazetei Wyborcza vor putea fi adaptate la chestiuni cu totul diferite.