OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Expozitia F.A.Q. about Steve the Great de la Galeria H’Art a picat intr-un moment prost, pentru ca atunci nu aveam cursuri. Am regretat teribil acest fapt, pentru ca nu am putut fi alaturi de studentii mei, mai ales ca spatiul, conceptia si tot evenimentul ar fi fost ideale pentru unul din cursurile despre simbolurile nationale si reprezentarile lor. Probabil ca tema de incheiere de curs ar fi fost un eseu despre „Stefan cel Mare in imaginarul tinerilor artisti contemporani. Istoria ca protest si reprezentare metaforica a societatii contemporane“. Dincolo de modul de prezentare, socant pentru multi dintre privitori prin iconoclasmul declarat, expozitia era un extraordinar inventar al poncifelor si locurilor comune despre domnitorul moldav. Precum Alice in Tara Minunilor, privitorul era obligat sa urmareasca o istorie intoarsa pe dos, in care in final te puteai intreba daca nu cumva discursul politic si nationalismul exacerbat nu sint si ele forme de obscenitate?

? Daca nu cumva toata bravada despre istorie si valorile ei nu este o jalnica butaforie pentru manevrarea unui public ce are nevoie de serpentine colorate?
De ani de zile se discuta despre demitizarea istoriei, despre sacrul personajelor istorice, despre intangibilitatea unor valori. S-a ajuns pina acolo incit, in 2001, un manual scolar a fost interzis de catre un ministru al Educatiei, fara consultari si dupa ce fusese revizuit. Dincolo de faptul in sine, trist a fost ca societatea civila nu s-a putut mobiliza eficient impotriva unui act discretionar. Si acest lucru s-a datorat in mare masura faptului ca manualul nu corespundea cu imaginea solemna si grandioasa despre istoria nationala. Si parea periculos.

Acesta este un aspect al problemei: cum prezentam istoria nationala in manualele scolare? Dupa ce ani de zile menirea dascalului era sa trezeasca emotia si sa inflacareze mintile tinerilor cu faptele de eroism ale eroilor nationali, iar acestia erau modelele pe care aveau a le urma in momente de cumpana sau necumpana, multor concetateni li se pare greu de inteles si de acceptat o istorie scutita de exaltarea eroismelor, o istorie in care marile personalitati exista cu lumini si umbre, cu faptele bune si cu faptele mai putin bune, cu reusite si nereusite. Problema acestui gen de predare a istoriei este aceea ca, ocultind neimplinirile si esecurile si exultind succesele, nu mai este capabil sa explice nerealizarile, decalajele fata de alte societati, raminerile in urma. Asa ca demitizarea inseamna deseori doar explicatie rationala si la rece a cursului evenimentelor istorice, care nu se mai bazeaza pe o continua si perpetua lupta pentru independenta si unitate, ci pe realitatea asa cum a fost ea.

- Intr-o lume marunta, ascendenta eroica da un sentiment de maretie
Dincolo de aceasta tratare la rece, problema nu este numai demitizarea istoriei, ci politizarea si nationalizarea contemporana a eroilor si a istoriei. Orice clasa politica are nevoie de coeziune si adeziune, iar istoria ofera cel mai bun material pentru a canaliza atentia in alte directii decit cele ale realitatii de multe ori dureroase si mai greu de explicat rational. Este o mare diferenta intre a cunoaste si a folosi. Desi mindria nationala si identitatea nu se consolideaza folosind eroii nationali drept petice stralucitoare pentru a cirpi esecurile prezentului si nici pentru a inchide gura celor ce critica, totusi, istoria ramine cel mai simplu mijloc pentru a le realiza. Ea poate fi un catalizator de energii, iar natiunea-stat sau statul-natiune si elitele sale politice au invatat aceasta lectie foarte bine.
De ce sint uneori cosmetizati diversi eroi istorici? Pentru a bandaja nemultumirile prezentului.

Intr-o lume in care te simti neinsemnat, ascendenta eroica poate sa dea un sentiment de maretie. Daca prezentul este sumbru, macar trecutul sa fi fost de aur…
Avind in vedere cele de mai sus, evident ca „demitizarea istoriei“ este un proces salubru, de curatare a memoriei istorice de falsificari succesive. Ea este benefica si profesional, pentru ca ne ajuta sa intelegem cum functioneaza memoria colectiva. Pe de alta parte, trebuie sa ne gindim si ce punem in loc, pentru ca nici o societate nu poate functiona fara unele repere istorice, fara modele pozitive. Daca demitizam eroicul patriotard, ce alternativa oferim? Nu este aici locul, si nici nu este atributia noastra sa oferim nominalizari alternative. Ar trebui insa ca aceste alternative sa ne ofere noua si semenilor nostri modele veritabile, care sa ne intareasca in adoptarea unor comportamente compatibile cu societatea democratica a secolului al XXI-lea.

Pe un alt plan, sint relevante si reactiile pe care le-a stirnit recentul Alexandru al lui Oliver Stone. Nemultumirea multora dintre criticii filmului s-a datorat si faptului ca povestea nu este poveste pina la capat, ca realizatorul evidentiaza si dramele sufletesti, si dramul de nebunie si de nefericire al „eroului“, ca si mecanismul „eroizarii“. Minunata scena in care Ptolemeu (Anthony Hopkins) recunoaste ca Alexandru este de fapt cel pe care l-au creat istoricii. Apoi, cotropit de indoieli si de scrupule, generalul devenit rege si istoric ii spune scribului sa stearga si sa scrie altceva…
Nu stiu toate motivele tinerilor ce au expus la Galeria H’Art, dar prefer sa inteleg expozitia ca pe o forma de protest impotriva imobilismelor, a fariseismelor si mai ales a falsitatii. Cineva ma intreba daca as pune un astfel de tablou in casa; am spus ca nu stiu, dar in mod cert as purta un tricou cu the Fane sau cu minunatul piciorus al mamei lui Stefan cel Mare. Si respectul meu fata de Stefan cel Mare ar fi la fel de mare. Ba inca si mai mare, pentru ca ar fi dublat de tandretea unei complicitati si a unui protest comun.

Totodata, asa cum spunea o buna prietena, locul cel mai potrivit al acelei statui sireniene ar fi in holul Facultatii de Istorie a Universitatii din Bucuresti. Din pacate, sint locuri unde este nevoie de mai mult decit de un pumn artistic ca sa se produca trezirea…