Autor: 
Categoria: 
Un singur lucru e cert: niciodată nu
şi-ar fi dorit ori imaginat Gertrude Stein să rămînă în
istorie drept autoarea acestei singure cărţi. O carte devenită
faimoasă şi, mai ales, vandabilă (motiv pentru care Autobiografia
lui Alice B. Toklas e singurul volum al lui Stein tradus în
România, la aproape 80 de ani de la prima apariţie, în
1933) nu pentru numele celei care-a scris-o sau experimentalismul
scriiturii (aparent accesibile, în ultimă instanţă),
anticipînd postmodernismul, ci pentru numele celor despre care
scrie: Picasso, Matisse, Apollinaire, Hemingway etc. Tablourile,
cărţile, soţiile şi amantele lor din anii începutului de
secol. La fel s-a întîmplat cu o serie de alte texte, de
mai mici dimensiuni, ale lui Stein, eseurile-portret dedicate
aceloraşi Picasso, Matisse, Apollinaire, Braque, care au atras
atenţia şi asupra celorlalte astfel de word portraits (portrete din
cuvinte), avînd în centru figuri mai puţin
recognoscibile internaţional (ca Mabel Dodge, personaj recurent şi
în Autobiografia…), şi, prin extensie, asupra tehnicii
scriitoriceşti în care sînt create. Reputată a fi fost
scrisă în şase săptămîni, cu clare intenţii ludice
şi gîndită a fi populară, Autobiografia lui Alice B. Toklas
e un roman cu personaje reale, făcînd bilanţul a 25 de ani de
istorie a artei, de descoperiri, prietenii, cărţi scrise şi
publicate sau nu, de înstrăinări şi reconcilieri. În
centrul ei: povestea unei generaţii, care se prăbuşeşte în
ea însăşi odată cu moartea în război a lui
Apollinaire; doar întîmplător e o generaţie care a
intrat în manuale.
Aşadar: o scriitoare – personalitate
puternică şi influentă în timpul ei – semnează o
autobiografie a propriei iubite (relaţie recunoscută, dar discretă;
se prea poate ca Gertrude Stein să fi fost cea care a utilizat
pentru prima dată cuvîntul gay cu referire la homosexualitate,
într-un text publicat în 1922), scrisă, ca orice
autobiografie, la persoana întîi, preluînd un anume
stil de a vorbi (al lui Alice B. Toklas), privilegiind anume
sonorităţi ale frazei (obsesia pentru sunetul cuvintelor e tipică
lui Stein, ducînd pînă la ermetism în cazul unei
cărţi ca Tender Buttons) şi, în acelaşi timp, preferînd
un tip de compoziţie semănînd cu hoinăreala pe un cîmp
de flori care toate te-ndeamnă să le culegi, compoziţie ce
reflectă un anume mod de a gîndi în asocieri libere
emanînd din retorica fluxului conştiinţei. De fapt – ca să
cităm din posibili clasici – Autobiografia lui Alice B. Toklas nu
e nici tocmai o autobiografie, nici foarte a lui Alice. Explicaţia
pentru formula autobiografică apare exact – şi abia – în
finalul cărţii (şi nu e foarte flatantă la adresa lui Alice):
„Cam acum şase săptămîni Gertrude Stein mi-a spus, nu mi
se pare defel că ai să te apuci vreodată să-ţi faci
autobiografia. Uite ce-i, o s-o scriu eu în locul tău. O s-o
scriu tot aşa de firesc cum a scris Defoe autobiografia lui Robinson
Crusoe. Şi aşa a făcut şi asta e“.
Naratoarea – care e un fel de
personaj-raisonneur – nu-şi urmăreşte propria viaţă, ci pe cea
a prietenei ei Gertrude Stein – într-o manieră, să spunem,
deconcentrantă: „Am fost impresionată de broşa de mărgean pe
care o purta (n.r. Gertrude Stein) şi de vocea ei. Aş putea zice că
doar de trei ori în viaţă mi-a fost dat să cunosc un geniu
şi de fiecare dată a răsunat în mine un clinchet de
clopoţel; n-am greşit şi pot să spun că de fiecare dată asta
s-a întîmplat înainte să le fi fost recunoscută
îndeobşte genialitatea. Cele trei genii despre care vorbesc
sînt Gertrude Stein, Pablo Picasso şi Alfred Whitehead“. Lui
Stein nu i-a lipsit niciodată extrema încredere în ea
însăşi, iar Autobiografia lui Alice B. Toklas joacă în
mod inteligent pariul dedublării: vocea care-şi scrie viaţa e
naivă şi inocentă, privirea din spatele ei este ironică,
deşteaptă şi foarte conştientă de sine, în spatele
formulărilor adeseori aparent neelaborate, directe, apare nu o dată
falia prin care se zăreşte chipul adevăratei autoare (care se
joacă, spre propriul amuzament, cu un fel de expresivitate
involuntară). Ca, de pildă, în relatarea cumpărării unui
mare portret de Cézanne, dintre cele care pînă atunci
nu erau cumpărate de nimeni: „De data asta, au fost conduşi (n.r.
– Gertrude şi Leo Stein) în camera de la etaj unde ducea scara
de după despărţitură, acolo unde Gertrude Stein îşi
închipuise că o servitoare picta şi semna Cézanne. […]
Vollard a zis, bineînţeles, un portret de femeie e de obicei
mai scump decît un portret de bărbat, şi a spus asta
uitîndu-se cu mare atenţie la tablou. Eu cred însă la
Cézanne nu-i chiar aşa de mare deosebire. […] Despre acel
tablou avea să spună Alfy Maurer că e terminat şi că se poate
spune că-i terminat pentru că e pus în ramă“. Gertrude
Stein se joacă, aşa cum mai curînd postmoderniştii aveau să
descopere, imaginîndu-şi cum ar vedea-o Alice (pentru care
nişte cercei sau o rochie pot fi lucruri mult mai interesante decît
pictura) pe ea şi pe prietenii ei.
Există numeroase fragmente memorabile
prin felul în care sînt construite – ca, de exemplu,
descrierea bătăliei de pe Marna, aşa cum au primit-o cele două:
întîi o scrisoare de la o prietenă care locuia pe
dealurile din zonă, apoi povestea altei prietene, care a încercat
să ia un taxi pînă la Boulogne şi n-a găsit nici un
taximetrist să vrea şi, în sfîrşit, relatarea unui
amic care se uitase de pe o terasă cum părăseau Parisul nişte
remorci trase de cai, cărînd lăzi pe care scria Banque de
France (asta fiind „aurul care spăla putina înaintea
bătăliei de pe Marna“). E un mod structural foarte des folosit în
Autobiografie… şi la care Gertrude Stein ţine tocmai fiindcă e,
într-un oarecare grad, înrudit cu tehnicile picturii
moderniste. Chiar cînd se joacă de-a plătit poliţe şi
desenat doar peisaje vivante din cuvinte, Stein e aceeşi scriitoare
interesată de natura literaturii.
Am lăsat intenţionat la urmă ceea ce
ar fi trebuit să fie „introducerea în subiect“ – dar
care, între timp, a ajuns să ducă la identificarea acestei
cărţi cu o culegere de picanterii despre artişti celebri. Totuşi:
americancă de origine, Gertrude Stein nu şi-a finalizat studiile de
psihologie (unde a făcut cîteva experimente înrudite cu
ceea ce avea să fie numit fluxul conştiinţei) şi s-a mutat
împreună cu fratele ei, Leo, critic de artă, la Paris.
Începînd din 1904, cei doi aveau să pună bazele unei
extraordinare colecţii de artă modernă, începînd cu
Gaugain şi Cézanne şi continuînd cu Picasso şi
Matisse, Braque şi Derain. Locuinţa lor din Rue Fleurus 27 a
devenit o galerie ad hoc şi un spaţiu privilegiat de întîlnire
a boemei intelectuale pariziene, iar Gertrude Stein a legat relaţii
personale puternice cu pictorii pe care-i descoperea şi-i promova pe
diverse căi. Tot ea a fost cea care l-a descoperit şi susţinut pe
Juan Gris. În ciuda susţinutei activităţi literare proprii
(e adevărat că a avut întotdeauna probleme să-şi publice
scrierile), Gertrude Stein a devenit cunoscută în toată lumea
pentru a fi lansat termenul de „generaţie pierdută“, pentru a-i
fi fost mentor tînărului Ernest Hemingway şi pentru
intimitatea ei cu artiştii care-i frecventau salonul – şi despre
care scrie în Autobiografia lui Alice B. Toklas. În anii
’70, a fost revendicată ca o pionieră a asumării identităţii
homosexuale. Cu excepţia Autobiografiei…, opera ei literară,
într-o bătălie principială cu semnele de punctuaţie,
stilistic marcată de repetiţii şi structuri muzicale şi în
egală măsură încercînd să aplice literar elemente de
compoziţie picturală, mai puţin interesată de sensul cuvintelor,
e privită cu reţineri critice, mai ales în ce priveşte
accesibilitatea cititorului profan (exploatarea meandrelor
lingvistice ale englezei o face şi în mare parte greu
traductibilă). E incontestabil, însă, că asupra scriitorilor
contemporani ei – cu precădere asupra celor mai tineri –,
Gertrude Stein a exercitat o puternică influenţă prin maniera de
tratare a materialului numit cuvînt. Şi, se pare, prin lipsa
ambiţiei ca ceea ce scria să facă sens.
Trebuie spus că publicarea, în sfîrşit, în româneşte a acestei cărţi, într-o traducere care lasă loc intuiţiei acestui stil propriu lui Gertrude Stein, e un eveniment care mai are încă timp să fie remarcat ca atare. În ciuda unei coperte nu la fel de inspirate şi nici deosebit de atrăgătoare.
Gertrude STEIN
Autobiografia lui Alice B. Toklas
Traducere din engleză de Florica Sincu
Editura Humanitas, 2011, Bucureşti, Colecţia „Memorii. Jurnale“, 272
p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters