De multe ori, ei ratează bilanţurile şi
clasamentele care se fac la începutul anului următor, din simplul motiv că
participanţii la anchete, cronicari literari activi, n-au apucat să-i citească
sau să-i evalueze pe necitite. Iată un motiv pentru care aş propune ca
anchetele retrospective să aibă loc în lunile aprilie-mai, nu la începutul lui ianuarie.
Mult mai uşor le e, s-ar zice, debutanţilor care au apucat deja să-şi creeze o
anume notorietate şi beneficiază de o promovare în consecinţă. Aşa se face că
un volum deficitar, precum
Şi Hams Şi Regretel al lui Matei Florian, scris de
un autor cu o bună imagine publică, a ajuns să „ia faţa“ unui roman evident
superior, precum
Trickster de cvasinecunoscutul Ovidiu Pop. Cum lectura celui
din urmă a reprezentat, pentru mine, revelaţia descoperirii unui prozator de
forţă şi potenţială anvergură, îmi fac mea culpa pentru că nu l-am descoperit
şi semnalat mai demult (o consecinţă a acestei ignorări poate fi chiar faptul
că Trickster nu se regăseşte pe lista nominalizărilor la Premiile
Observatorului cultural).
O ficţiune stufoasă, heteroclită şi fragmentaristă
Recenzînd, acum un an şi ceva, experimentul colectiv dinRubik (altă carte prea puţin comentată…), apreciam că unii dintre cei 27 sau 28
de coautori aveau calităţile unor virtuali prozatori „pe propriile picioare“.
Primul care îmi confirmă speranţele este Ovidiu Pop, iar modul spectaculos şi
consistent în care o face îmi infirmă, flagrant, prejudecăţile privind slaba
înzestrare pentru proza substanţială a tinerilor noştri sub 30 de ani. Fostul
„rubik“ s-a născut în 1982, a absolvit un master în Ştiinţe Politice la Viena
(poate aşa se şi explică ilustrarea barocă a copertei Trickster-ului de către
minunatul scriitor şi gravor Jehan Calvus-Sebastian Chelu…), a colaborat laRubik-ul iniţiat de Simona Popescu şi la un vo-lum colectiv de eseuri cu Amintiri
din comunism, pentru ca acum să irumpă, iată, cu un roman „total“, divers şi
complex.
Trickster este o ficţiune stufoasă, heteroclită şi
fragmentaristă, care trece aiuritor de la realismul rural mitteleuropean la
fantasy, suprarealism şi absurd distopic, pentru a reveni, de fiecare dată, la
ancrajul autobiografic şi la romanul „de familie“. Finalul – o apocalipsă nu
tocmai veselă – surprinde printr-o relatare palpitantă, încărcată de suspans a
Revoluţiei din 1989, într-un orăşel ardelean de provincie…
Prin suflul narativ
şi complexitatea monografiei „localiste“, volumul se aşază în proximitatea unor
titluri de calibru ale ultimilor ani, precum Cine adoarme ultimul sau Asediul
Vienei, cu precizarea că Ovidiu Pop nu apasă pedala realismului magic sau a metaficţiunii
istoriografice, ci o ia „razna“, de cîte ori are prilejul, spre experimentul
suprarealist sau fantasy. Celor care îmi vor imputa ca pe o exagerare
apropierea acestui debut de romanele lui Bogdan Popescu şi Horia Ursu le-aş
recomanda: 1) să citească Trickster şi 2) să nu uite că aparţine unui tînăr de
28 de ani, nu unui scriitor de 40 sau de 60. Senzaţia de realitate
caleidoscopică, virtuală, „multinivel“, captată în reţelele unui roman all
inclusive, e pregnantă de la prima la ultima pagină şi ţine, cred, de o ambiţie
programatică: la antipodul minimaliştilor, Ovidiu Pop se arată atras de proza
totalizantă şi pare stingherit de cămaşa strîmtă a realului istoric sau
autobiografic, de unde îşi extrage energiile. Totul începe şi se sfîrşeşte sub
semnul unui manipulator histrion (trickster-ul mitologic Pan…), ipostaziat ca
personaj demonic, proteiform, cu identitate ambiguă: cînd bărbat, cînd femeie.
El este cel care-l atrage în mreje pe narator (alter ego-ul auctorial Doru) şi
îi developează cinic identitatea. Episodul în care – ca-ntr-o utopie negativă –
eroul este pus în faţa propriilor ipostaze, la diferite momente ale vieţii şi
chiar ale… morţii, ar putea constitui în sine un roman; însă naraţiunea trece,
brusc, pe alt palier, aruncînd-ne în preistoria familiei lui Doru, pe vremea
străbunicilor săi din anii Primului Război Mondial. Mai precis – în anii cînd
un grup de ingineri maghiari din Imperiu încercau să construiască o linie
ferată într-un sat din Apuseni (Roagăz). Trecem apoi în anii ’80, cînd micul
Doru – copil nedorit, la început, de mama sa – se confruntă cu un blocaj
psiho-afectiv ce-l împiedică multă vreme să vorbească, determinîndu-i pe
părinţi să-l trimită, după tot felul de încercări terapeutice eşuate, la un
centru de recuperare psihică pentru copii, dintr-un vechi conac de grofi
austro-ungari.
Palierele de rezistenţă narativă, cele despre lumea rurală
din Roagăz
Întîlnirea cu Pan a naratorului matur indică însă o fractură
majoră a cărţii, scindate între un consistent roman al rădăcinilor rurale
ardelene şi tot soiul de „intermezzo-uri“ exuberante, de divagaţii ludice şi
fantaste, borgesiene, de jocuri de măşti deconstruite, ironic, cu argumente
antropologice sau din zona cultural studies (cum ar fi episodul în care o
iubită, Vali, amendează sexismul „nereprezentativ“ al unei paraboleheroic-fantasy). Decolările din real au loc fără avertisment: „Na, şi
garsoniera era într-un bloc cu ferestre scobite, din mijlocul altor blocuri cu
ferestre scobite, într-un cartier cu aspect gri, dintr-un oraş cu aspect gri.
Eu stăteam pe canapea, lîngă fereastră, uşor înclinat în faţă, cu picioarele
încrucişate pe podea, şi respiram. Atunci s-a declanşat operaţiunea, pe
neaşteptate, la fel ca Primul Război Mondial“, şi ajung în cele mai neaşteptate
zone. „Operaţiunea“ neaşteptată e o invazie halucinantă a scarabeilor, care-l
poartă pe tînărul Doru către lumea stăpînului lor Pan… Ar fi de subliniat, în
treacăt, talentul deosebit al autorului în materie de „naraţiuni militare“, fie
că e vorba de amintita invazie a armatei de scarabei, de cele cîteva episoadeheroic-fantasy, cu ingenioasele lor conflicte identitare, de evocările Primului
Război Mondial (incredibil de intense şi verosimile!) sau de epilogul
confruntării dintre garnizoana orăşelului transilvan cu „teroriştii“ imaginari,
pe 22 decembrie 1989. Lăsînd la o parte scenariul suprarealist, gen Twin Peaks,
al întîlnirii cu androginul trickster, „intermezzo-urile“ ludice şi epilogul
revoluţionar (cu un clin d’œil către filmele lui Sergiu Nicolaescu…), palierele
de rezistenţă narativă ale volumului sînt, de departe, cele despre lumea rurală
din Roagăz, cu viaţa străbunicului („Moşu“), a prietenului său Cocianu şi a
inginerului maghiar Szelenyi, dar, mai ales, cu istoriile bunicilor („Buna“ şi
„Bunu“), personaje greu de uitat.
Scriitura mobilă, suplă, încărcată de naturaleţe vitală
Prins în secvenţe nervoase, dramatizate, episodul
„concentraţionar“ şi medical din perioada mutismului naratorului – cu fundalul
traumelor de familie – constituie, în alt plan, un „Centru“ narativ
convingător. În plus, paginile despre „colonia penitenciară“ a Centrului de
copii, unde domesticirea psihozelor infantile se îmbină delirant cu comedia
dresajului ceauşist, vădesc o intuiţie acută a tragismului şi grotescului
existenţial. Dar Ovidiu Pop se dovedeşte redutabil mai ales în surprinderea au
ralenti a degradării şi morţii individuale: extincţia lentă, oribilă şi
penibilă a lui Cocianu (mutilat pe front, în timpul Primului Război Mondial, şi
întors acasă ca un spectru) sau moartea de cancer a unchiului Tudor sînt
momente de mare intensitate, desprinse dintr-un „album de familie“ răsfoit în
toate direcţiile. Iată o secvenţă din agonia lui Cocianu, unde viziunea
umanului îşi dezvăluie, teribil, sîmburele dezumanizant: „Într-o amiază de vară
însorită, îl scot afară cu patul. I se însoară fata! Un grup de femei mestecă
în oale şi frămîntă aluat. Lumina soarelui îi bate drept în faţă. Ochiul vede
totul galben, oamenii şi lucrurile sînt poleite în aur. Fata lui de aur stă în
prag şi are părul despletit. De pe prispă Achim se uită la uncheşu’-său şi
uncheşu’ e negru. Stă întins pe pat în mijlocul ogrăzii, uscat, scobit pe
dinăuntru. Îl priveşte îndelung, pe muzica lăutarilor care au venit să ia
mireasa. ş…ţ E singurul care sesizează. Ceilalţi o ţin înainte cu nunta:
ui-ui-ui-ui-ui-ui-ui! Şi, în timpul acesta, Cocianu se transformă încet într-o
uriaşă prună uscată. Procesul nu durează mult: mai întîi, pielea îi devine
neagră-albăstrie, apoi i se adună, în final, i se zbîrceşte toată ca unui arici
speriat. Concomitent cu asta, capul i se alungeşte, obrajii coboară şi ei, pînă
i se lipesc de umeri. Braţele şi picioarele i se contopesc şi devin una cu
corpul. Priveliştea nu îl sperie pe Achim. Nu e nici măcar surprins. Parcă
dintotdeauna a bănuit că în uncheşu’-său se ascunde o uriaşă prună uscată“. De
altfel, tot ce ţine de universul rural ardelean al Roagăzului e remarcabil
„filmat“, combinaţie de suflu epopeic şi evocare tacticoasă, cu rafinamente de
epocă şi efecte simultane de empatie şi distanţare. Dacă însă dimensiunea
„realistă“ – şi, pe măsură ce înaintăm spre anii ’80, „autenticistă“ – arată o
indubitabilă vocaţie, etajul ludic-postmodern al romanului indică „doar“ talent
şi virtuozitate. Caracterul secvenţial, hibrid al formulei este imprimat de
trickster-ul Pan, maestrul de ceremonii care – după cum spuneam ceva mai sus…
– îl confruntă pe Doru cu ipostazele
sale de la diferite vîrste, aşezate coşmaresc la coadă la cantină: „Secvenţele
sînt probabilităţi în evoluţia unui individ. În sensul acesta, şi tu eşti o
Secvenţă, ca şi ei. Doar una, care în momentul de faţă s-a realizat“.
Ovidiu Pop scrie cu o maturitate şi o dezinvoltură puţin
obişnuite; în numai cîteva pagini, el se arată în stare să comprime cîte un
întreg roman. În plus, acest tînăr scriitor înzestrat lasă impresia că
stăpîneşte, în egală măsură, toate registrele, trecînd de la un nivel la altul
în joacă, fără să falseze. Naraţiunea masivă, de tip mitteleuropean, cu sondaje
istorice meticuloase şi alambicate, lasă loc punerilor jucăuşe în pagină, cu
variante sau versificări năstruşnice, iar hiperrealismul rural, dar şi cel
citadin, al „vieţii la bloc“ din ceauşismul tîrziu, sînt împănate cu spoturi
fanteziste. Un histrionism şi un proteism care, se vede treaba, de la trickster-ul
Pan i se trage… Scriitura este mobilă, suplă, încărcată de naturaleţe vitală
chiar atunci cînd recurge, ici şi colo, la artificii „meta“ şi comentarii dinoff – căci, lăsînd la o parte „forţa“ şi instinctul artistic, Ovidiu Pop e un
scriitor cultivat, tehnic şi experimental, nu un scriitor artificios, tehnicist
sau experimentalist. Ritmurile sintaxei, oralitatea (mai ales cea locală,
ardeleană, surprinsă pînă în cele mai fine detalii) sînt puse în pagină cu
voluptate şi acuitate: „Mamă-ta ar vrea să te crească, la fel cum şi Bună-ta a
crescut-o pe mamă-ta la vremea ei, numai că altele-s vremurile acum.
Vremurile-s acum altele păntru că aşa e, lumea nu mai e ce-o foost, azi femeia
lucrează cot la cot cu bărbată-so“... Totul capătă şi relief tridimensional,
iar cititorului prins în mreje i se oferă un meniu prozastic complet, proaspăt
şi de bună calitate.
Un atu ce se poate transforma în neajuns ar putea fi,
totuşi, caracterul prea „centrifug“ şi heteroclit al cărţii, risipit în prea
multe direcţii. Ai, uneori, senzaţia că autorul se plictiseşte (sau că se teme
să nu-şi plictisească cititorii) şi simte nevoia să se exprime, simultan, pe
cît mai multe game. Numai că, în pofida eforturilor de a integra disonanţele
narative sub semnul unificator – şi… „histrionic“ – al păpuşarului existenţei
şi identităţii, nu toate registrele accesate se potrivesc în economia
ansamblului. Ba, unele dintre ele provoacă pierderi în reţea şi, deşi foarte
bine scrise, prezintă un caracter parazitar. Dacă Ovidiu Pop îşi va disciplina
exuberanţa experimentală şi îşi va regulariza energia, oricum debordantă, a
debitului ficţional direcţionînd-o spre ţinte mai precise, am putea avea în el
un prozator de vîrf à la longue. Trickster e, deja, unul dintre cele mai
convingătoare şi mai puternice debuturi din proza românească a ultimului
deceniu.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters