OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Orbitor –„poemul“ ideilor vitale

Era evident încă din perioada publicării Visului că proza lui Mircea Cărtărescu nu ţinea de ceea ce am putea numi un epic clasic, bazat pe intrigă şi pe inventarea de lumi ficţionale de tipul romanelor-frescă socială, ci mai degrabă de căutarea poetică a timpului pierdut din „poemul-roman“ proustian. La fel ca în cazul Căutării timpului pierdut, Orbitor nu a fost decît „descoperirea“, căutarea – la recherche spune mai mult – şi înţelegerea poetică a „celui mai enigmatic cuvînt din lume, eu“, în absenţa căruia amintirile şi trăirile noastre nu au unitate. Din cele peste 1200 de pagini ale trilogiei Orbitor rămînem cu sentimentul straniu şi puternic că acel temps retrouvé despre care scria Proust este înainte de toate invenţie. Ceea ce nu poate fi regăsit trebuie inventat. Orbitor este dovada acestui lucru – timpul regăsit este timpul inventat, hiper-privirea pornind de la particulele infinitezimale ale realităţii noastre microscopice ce urcă pînă la scara Cosmosului („la un nivel mai înalt decît al priveliştii galaxiilor“) şi a dimensiunilor alternative – „Îmi amintesc, adică inventez“, „Realitatea e doar un caz particular al irealului“ sau „Sîntem cu toţii ficţiunea cine ştie cărei alte lumi“ sînt afirmaţii ce ne arată că Orbitor construieşte şi ceea ce am putea numi o „ontologie“ poetică. Sintagma nu este atît de neobişnuită. Cred că apare la Iustin Panţa. Se potriveşte însă în cazul prozei lui Mircea Cărtărescu. Atunci cînd, sub multe pagini de literatură, putem citi despre universul straniu (mai degrabă poetic) al quarcilor, guvernat de legi inaccesibile ochiului cotidian, despre geniul copilăriei, despre natura stranie a memoriei şi despre stringurile care alcătuiesc universul nostru, sîntem cititorii povestirii Lumii. Ni se dezvăluie o ontologie „personală“ şi o metafizică. Deşi acest ultim cuvînt nu este foarte potrivit. Atunci cînd Mircea Cărtărescu plonjează în infrarealitate, în materialitatea lumii, „Dumnezeirea“ devine realitatea interioară deopotrivă psihică şi viscerală. „Proza“ din Orbitor este sinteza în literatură a unor texte fundamentale: de la Bhagavad Gita, Upanişade, Cartea tibetană a morţilor, Biblia şi literatura din toate timpurile pînă la simfonia cosmică a stringurilor din fizica modernă, pentru a menţiona numai cîteva nuclee narative. Şi nu pot pune punct acestei enumerări fără să spun că este o cumplită simplificare a unei ţesături de anvergură. Nu ştiu cîţi dintre criticii care au scris despre aşa-zisele scăderi valorice ale ultimului volum din Orbitor au citit cîte ceva despre quarci (denumirea apare la Joyce, în Finnegans Wake!) sau despre vibraţiile muzicale ale stringurilor din fizica teoretică actuală. „Arhitecturile cerebrale“ din Orbitor spun povestea unei lumi a ideilor vitale, descriu un loc care (vorba lui Deleuze) „s-ar afla în profunzimea cutelor sinaptice, în hiatusuri, în intervale, în între-timpurile unui creier neobiectivabil: a pătrunde în acel loc şi a căuta aceste obiecte mentale ar însemna a crea“. În acest univers, pietrele, plantele şi norii posedă un sistem nervos. Şi la fel cum conexiunile nervoase şi procesele de integrare cerebrală presupun o „forţă-creier“, coexistentă anatomiei noastre, este firesc, cel puţin din punct de vedere poetic, să presupunem o dimensiune a simţirii la nivelul întregii materii şi al vieţii vegetale, un creier şi un sistem nervos ale Pămîntului.

Contre les poètes

Cred că trilogia Orbitor trebuie raportată la acest tip de „gîndire“ şi nu la contingenţele lumii literare. Nimic reprezintă reversul „ideilor vitale“ din Orbitor. Este o poezie care trebuie să gîndească împotriva poeziei pentru ca domeniul poeticităţii vitale din Levantul şi din Orbitor să se poată regenera. „Aproape nimeni nu iubeşte versurile, iar lumea poeziei este fictivă şi falsă“, cam aşa îşi începe Gombrowicz faimoasa misivă împotriva poeziei declamate şi împotriva falsului lirism. Cam acelaşi lucru spune şi Mircea Cărtărescu atunci cînd scrie în primul poem din nimic „Mi se rupe dacă spuneţi c-am decăzut/ Şi că supravieţuiesc poeziei mele. Asta şi vreau./ Să moară dracului. Eu sînt mai important decît ea.“ Este însă o diferenţă între poezia pe care Gombrowicz o condamna la moarte – poezia lirismului prefăcut, poezia Formelor care deformează pînă la anihilare şi a patriotismului fals – şi poezia scrisă de Mircea Cărtărescu pînă în 1992. Cel care scria împotriva poetului care a fost era deja autorul Levantului, al Visului şi al altor 3 volume de poezie. Mircea Cărtărescu din 1992 nu semăna deloc cu poeţii împotriva cărora scria Gombrowicz. Dimpotrivă, contribuise la „vindecarea“ poeziei de maladiile sau prejudecăţile care circulau încă în spaţiul românesc. Cine va citi Jurnalul din perioada scrierii poemelor din nimic va descoperi că problemele ce animă universul lui Gombrowicz nu sînt atît de străine în cazul autorului Nostalgiei. Mă gîndesc acum la tot ceea ce ţine de imaturitate şi maturizare. În poeme precum Diapozitiv color în Parcul Circului regăsim un Mircea Cărtărescu matur, fericit şi familist convins, un om pentru care fericirea este şi în „all the small things“ care alcătuiesc viaţa noastră. Viaţa poate aduce şi momente în care priveşti ninsoarea pe geam sau îţi priveşti fiica jucîndu-se. Omul care „vorbeşte“ în multe dintre poemele din nimic găseşte resurse de fericire în mersul prin magazine şi în rîvnirea unui nou magnetofon. El cel care se declară „fost poet“, dar care se miră şi se întreabă: „Da, ce ciudat, Doamne: sînt singur şi trăiesc dimineţi fericite. […] De ce- mi dai tu dimineţi fericite? Prin ce le merit?“

În căutarea (i)maturităţii

Există cred un înţeles mai profund al acestor întrebări. Mă gîndesc iar la Gombrowicz, de data aceasta cel din Jurnal. Există acolo un fragment minunat despre imaturitate, una dintre temele din Ferdydurke. Numai ceea ce este în noi coerent, aşezat, unitar, poate fi exprimat. Restul, adică tot ceea ce ţine de imaturitate, tot ceea ce, cel puţin teoretic, nu poate fi geometrizat – adică tocmai imaturitatea noastră – este tăcere. Este tocmai ceea ce descrie romanul Ferdydurke. Trăim umiliţi de Formă. Numai că, în cazul omului Mircea Cărtărescu, nu poezia este Forma care deformează, ci tocmai fericirea ce vine odată cu viaţa de familie împlinită. Pentru a geometriza haosul, pentru a exprima imaturitatea (egală aici cu trăirile autentice), adică tocmai acel domeniu ce rămîne condamnat la tăcere – domeniul poeziei „înalte“ din Orbitor – , această fericire va trebui pusă şi ea la îndoială. În ultimă instanţă, nimic este „relatarea“ unui conflict între omul Mircea Cărtărescu şi scriitorul Mircea Cărtărescu. Nimic demonstrează însă că este loc pentru amîndoi (cel puţin aşa m-am apropiat eu de nimic în calitate de simplu cititor şi nu în calitate de cronicar literar). Şi pentru cel care poate spune, ca în Beatles, Let it be („cînd mă aflu pe mine în vremuri de necaz/ maică-mea Maria vine la mine/ spunînd vorbe de înţelepciune: lasă să fie“), dar şi pentru cel care scrie poemul A, la luna, la luna. Există o imagine extraordinară în acest poem care trimite la filmul lui Bertolucci: „omul matur nu poate să vadă luna“. Universul de amintire-halucinaţie-vis al copilăriei, adică textura prozei din Orbitor, este accesibil numai celui care, preţuindu-şi imaturitatea şi contemplînd „arhitectura fantasmagorică a minţii“ sale, va putea vedea luna. Nu trebuie însă să uităm că între Levantul şi Orbitor este nimic, iar nimic nu e puţin lucru. Este chiar viaţa de zi cu zi petrecută ascultînd Beatles la magnetofon înconjuraţi de cei pe care îi iubim.