OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recitesc. Scot din raft cartea spre care mă îndeamnă dispoziţia momentului. Thomas Mann, Cehov, André Gide, George Călinescu, James Joyce. Lecturi nesistematice. Mă bucur că nici un curs universitar, nici un articol de critică, nici un studiu de teorie literară nu mă obligă să aleg scriitori aparţinînd unui secol, unui curent literar, unei orientări stilistice.

Dar observ că, recitind, încerc să regăsesc starea de spirit, preferinţele, interpretările primei lecturi. Încerc să mă regăsesc pe mine, cea de atunci. Ba chiar să-mi reconstitui o autobiografie spirituală. E un mod de a retrăi trecutul. Şi fără îndoială o lectură narcisistă! Valoarea operei păleşte în prezenţa acestei „recherche“. – Da, e o variantă a lecturii narcisiste. Nu-mi amintesc dacă, în studiul lui, Rereading, Matei Călinescu a amintit de acest aspect al narcisismului prilejuit de actul recitirii.

*

Sînt o femeie punctuală. Poate pentru că sînt repezită din fire, poate pentru că am o relaţie bună cu timpul (nu şi cu spaţiul), poate că a fi profesoară înseamnă a trăi după ceas, a-ţi organiza vorbirea sau dialogul între două sunete de clopoţel.

Soarta a vrut să am de a face mai ales cu oameni nepunctuali, incapabili să-şi organizeze timpul. Fiul meu e din fire nonşalant, lăsător. Deviza lui: „Nu face astăzi ceea ce poţi amîna pe mîine“. Orice întîlnire cu el implică amînare, aşteptare. Şi, deşi i-am repetat că aşteptarea e un timp mort, îmi răspunde invariabil: „de ce te grăbeşti, n-ai nici o treabă, ai tot timpul“. Nu se gîndeşte că timpul se împuţinează pe măsură ce înaintezi în vîrstă. Bătrînii au puţin timp. Sînt condamnată să aştept şi să urmăresc pe ceasornic înaintarea timpului. Aştept cu ochii pe ceas să-mi vină o elevă la lecţie. În timpul lecţiei, urmăresc, cu ochii pe ceas, cum trec minutele şi se împlineşte ora. Urmăresc ceasul ca să ştiu cînd să scot mîncarea rumenită din cuptor. Aştept să sosească taxiul pe care l-am comandat telefonic; să vină S., care întîrzie regulat, ca să mă ia la cinematograf, la domiciliul lui sau să-mi facă o vizită. Şi-mi dau seama că, urmînd minutarul, trăgînd de timp, cum spunea cealaltă bunică, mă împing, mă apropii de sfîrşit.

*

O amică din Bucureşti îmi comunică la telefon, printre ultimele ştiri, că fosta mea colegă de editură şi de profesorat universitar, D.Z., s-a retras la o mînăstire unde vrea să-şi sfîrşească viaţa. Am rămas uluită. Retragerea la mînăstire era, în mintea mea, o hotărîre romantică, în orice caz plauzibilă în literatură. „Ofelia, du-te la mînăstire!“, Manon Lescaut, Les Liasons dangereuses.

D.Z. era una dintre cele mai erudite femei pe care le-am cunoscut. Preda literatură antică şi medievală. Ştiam că e credincioasă şi, în anii comunismului, folosea strategii subtile pentru a-şi menţine poziţia universitară. La început, cultura umanistă şi tradiţionalismul ortodox mi se păreau greu conciliabile. Pe urmă, mi-am spus „Dar Pascal şi, mai aproape de astăzi, Nicu Steinharat“. Totuşi, greu mi-aş fi, închipuit că o viaţă de cercetări analitice în domeniul culturii umanistice se poate încheia la mÎnăstire.

*

La cinematograful Music Hall rulează filmul Moartea Domnului Lăzărescu. Pentru prima oară, un ecran los-angelian oferă un film românesc. Conving o amică, de origine iugoslavă, să mă însoţească.

Filmul mi s-a părut, în primul rînd, un act de curaj din partea regizorului. Personajul principal, domnul Lăzărescu, e un bărbat de 62 de ani, urît, bătrînicios, bolnav. Trăieşte singur într-un apartament sordid, în compania a trei pisici. Filmul nu oferă nici o fiinţă – masculină sau feminină – atrăgătoare; nici o intrigă amoroasă sau de alt fel.

E istoria peregrinărilor dlui Lăzărescu, într-o maşină a Salvării, în compania unei infirmiere, de la un spital la altul, într-o noapte bucureşteană. Birocraţia medicală post-comunistă, nepăsarea cu care e tratat bolnavul, dezamăgit de indiferenţa personalului medical şi devenit obiect, agravează simptomele. Treptat, domnul Lăzărescu se apropie de moarte, care intervine neobservată, pentru evitarea oricărui efect climactic.

La început, nedumerită fiind, am apreciat abia după un răstimp de reflexiune discreţia filmului. Spre deosebire de însoţitoarea mea, am fost în tot timpul spectacolului interesată de limba vorbită pe ecran. Am înregistrat o anumită vulgaritate, o nonşalantă folosire, în dialogurile profesionale, a cuvintelor mai înainte prohibite în limbajul „cult“. De asemenea, frecvenţa neologismelor şi a barbarismelor în limbajul curent. Sperasem să revăd locuri cunoscute, instantanee bucureştene. Acţiunea filmului se desfăşoară într-o noapte. Salvarea circulă prin întuneric.

*

În clasa a doua sau a treia de liceu, la ora de religie, Popa Vintilescu ne-a citit un fragment din Evanghelia lui Matei. M-a frapat recomandarea „Ajungă zilei răutatea ei“. Prietena mea A. şi cu mine am adoptat-o ca pe o deviză binefăcătoare, care reduce suferinţa. În urmă, în anii comunismului, am menţinut principiul ca pe o formulă aptă să reducă angoasele şi traumele unei ambianţe brutale.

În anii de emigraţie, ea s-a amplificat pentru mine, ajungînd să-mi dicteze un mod de gîndire, un stil de viaţă – „Tomorrow is another day“, spunea Scarlett O’Hara în finalul cărţii şi al filmului Gone with the wind. Nu sînt sigură că, pentru mine, deviza implică vitalitatea şi încrederea în viitor pe care le comunică cuvintele rostite de Scarlett O’Hara în ultima scenă a filmului.

Reuşesc, ca rezultat al unei educaţii pe care mi-am impus-o, să alung orice gînd, orice preocupare, pe care nu mi le dictează datele prezentului imediat. Trebuie să scriu nişte scrisori neplăcute şi decid să rezolv problema în week-end. Pînă atunci, evit să mă gîndesc în direcţia aceea. Pînă atunci, cine ştie... Primesc somaţia să-mi plătesc un supliment de impozit pînă la sfîrşitul lunii. Dacă nu, orice cont pe care-l am în bancă va fi blocat. Nu ştiu cum o să mă descurc. Dar pînă la sfîrşitul lunii mai este timp. O să mă gîndesc atunci.

Trebuie să hotărăsc dacă vreau să mă supun unei intervenţii chirurgicale, care-mi va acorda mai multă mobilitate. Nu ştiu dacă e necesar. Dar vizita la doctor e programată pentru 19 ale lunii. Pînă atunci mai e timp. Şi pînă la data vizitei medicale, reuşesc să alung, mai mult chiar, să anihilez gîndul. Îl critic pe S. care spune din indolenţă: „Nu face azi ceea ce poţi amîna pe mîine“. Eu am integrat organic principiul (de fapt, nu e nici principiu, nici măsură de higienă mentală, e mai degrabă o reacţie instinctivă), ca să pot supravieţui. Un Carpe Diem aproape disperat – un fel de a suprima viitorul.

*

Reiau scrisul după o întrerupere de multe luni. Ultima mea însemnare publicată în Observator cultural mi-a adus reproşuri nedrepte, de-a-dreptul absurde.

S. s-a înapoiat dintr-o călătorie la Bucureşti şi mi-a adus revista. Era indignat. Pomenisem de despărţirea lui de N. şi de destrămarea familiei. Trei persoane la Bucureşti se declaraseră de părerea lui. „Înainte să scrii – mi-a spus iritat şi sever –, trebuia să te gîndeşti ce faci, să te gîndeşti bine“. Destul să-mi producă inhibiţii. I-am promis, mi-am promis să nu mai scriu. Cu atît mai mult cu cît primisem o scrisoare de la prietenul meu M., care era indignat că-l caracterizasem drept abil.

Era după moartea mamei. Fraza suna cam aşa: „cel mai abil dintre prietenii mei a reuşit să o înmormînteze pe Aleea Eroilor, lîngă tatăl ei căzut în primul război mondial“. Nu prin abilitate am reuşit să-i îndeplinesc dorinţa, îmi scrie M. I-am răspuns că abilitatea e o însuşire care mie îmi lipseşte şi pentru care îi invidiez pe cei care o au. Şi i-am transcris definiţia substantivului „ability“ din Webster Dictionary. N-am mai scris o vreme. Dar scrisul îmi lipsea. Mă ajuta să-mi limpezesc gîndurile – altfel foarte încîlcite – şi ţinea locul (în mod foarte imperfect) interlocutorului, care-mi lipseşte aici şi cu care aş fi putut dialoga. Scriu în continuare, hotărîtă însă să nu mai public.

*

Din Bucureşti, S. mi-a adus ştirea despre moartea lui Silvian. Am rămas înmărmurită. Îi ştiam vîrsta, ştiam că ne găseam amîndoi în faza cînd universul nostru se goleşte. Mai ştiam că, de ani de zile, S. nu mai comunica cu nimeni, că se închisese în carapacea unei nevroze. Dar ştiam că există şi, în mintea mea, păstram imaginea prietenului afectuos şi inteligent, care îmi desenase traseul vieţii. El mi-a publicat în pagina literară a Ecoului primul articol. El m-a ajutat să intru ca redactor la secţia de literatură străină a Editurii de Stat, mai tîrziu ESPLA. Graţie lui am intrat la Universitate şi multe altele. A fost influenţa cea mai decisivă din viaţa mea. În discuţiile de la Editură, la care participa şi Schileru, am aflat despre Gog al lui Papini, Invidia lui Olesha, Voyage au bout de la nuit de Céline, Eyeless in Gaza a lui Huxley, Bouvard et Pecuchet a lui Flaubert (nu citisem de Flaubert decît Mme Bovary şi Educaţia sentimentală). Amîndoi citau cu naturaleţe din simbolişti şi post-simbolişti. Mi se întîmplă şi acum, cînd citesc sau aud într-un context oarecare „Oisive jeunesse à tout asservie“ sau „în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“, să aud versurile cu glasul lui Silvian.

Zilele trecute, un talk show la televizor cu Toffler, autorul cărţii Future Shock, apărută în anii ’70. Am tresărit. Mi-am amintit că Silvian mi-a dăruit cartea. Voiam să-i telefonez Atei la Bucureşti. Nu ştiam ce să-i spun.

M. îmi spusese că Ata a primit cu seninătatea care o caracterizează vestea că soţul ei a murit într-un cămin de bătrîni, unde poposise temporar după un accident. I s-a spus că a avut o moarte uşoară, lipsită de suferinţe, ceea ce am aflat că nu era adevărat. Am aprins o lumînare alături de fotografia lui pe masă. I se adresa, îmi spunea M: „Sper că acolo unde te afli, îţi este bine“.

Mie îmi lipseşte o filozofie a resemnării. Am avut trac înainte să-i telefonez Atei. I-am spus: „a murit frumos şi asta e tot ce ne putem dori la vîrsta noastră“. A încuviinţat şi am trecut la alt subiect.

Prietenia lui Silvan m-a însoţit toată viaţa, chiar şi după emigraţie. Nimeni nu credea, în lumea literară şi chiar în cercurile prietenilor, că între noi n-ar fi existat o legătură de alt fel. Era greu de crezut că o prietenie putea traversa nealterată vicisitudinile istoriei şi ale vieţii individuale. L-am cunoscut în casa Atei, prietena mea din adolescenţă. Prietena cu majusculă. În 1949, Silvian cu Ata s-au căsătorit. A fost o căsnicie frumoasă, care a durat aproape 60 de ani.

*

De la Bucureşti, unde a petrecut vacanţa, S. mi-a adus un teanc de cărţi, printre care romanele lui Bonciu, Bagaj şi Pensiunea Doamnei Pipersberg. Nu citisem nimic de Bonciu. Ştiam despre el doar ceea ce citisem în cărţile lui Croh, Literatura română între cele două războaie şi Evreii în mişcarea de avangardă românească. Ştiam că, împreună cu Bogza, fusese dat în judecată pentru pornografie. Proza lui Bonciu mi s-a părut de un expresionism exasperat. Un scris scrîşnit, furios, urlat. Personajul care vorbeşte poartă în cutia toracică un pitic, un dublu care-l dirijează, îi dictează atitudini şi cuvinte: „Piticul meu, înăbuşit aproape, s-a trezit abia la Viena să se plîngă puiului de caracatiţă, schilod şi pitic ca şi dînsul, cu domiciliul permanent în cutia craniană a vechiului meu prieten, Peter Altenberg. Pocitania mea s-a plîns că are de suportat brutalul tratament şi teroarea unui comis voiajor, care vinde broderii elveţiene pe chembrică şi hîrtie, dirijînd în acelaşi timp spre cele patru puncte cardinale ale Europei, vagoane încărcate cu fidea şi macaroane“. O viziune catastrofică, prăpăstioasă. Excesele expresionismului mi-au repugnat totdeauna. Am preferat scriitorii care cultivă „understatement-ul“: Flaubert, Kaflka, Cehov, Beckett. Mult citatul „Il voyagea“ din L’Éducation sentimentale a lui Flaubert concentrează ani de experienţă, lasă imaginaţia cititorului să cuprindă zone, nu doar geografice, ci factice, afective. Devine astfel simbolic, devine poezie.

*

Recitesc volumul Tîrziu, continuînd însemnările mele din perioada 1986-1996, în vederea unei eventuale reeditări. Regăsesc, evident, momente, întîmplări, emoţii uitate, dar, mai ciudat, am surprize de cu totul altă natură. Nu mă recunosc în multe pagini. Surprizele sînt, de cele mai multe ori, plăcute. Scrisul meu de atunci dovedeşte o gîndire matură şi nuanţată, o percepţie inteligentă a faptelor, percepţie de care nu mai sînt în stare. Stilul este adecvat gîndirii şi impresiilor, evitînd preţiozitatea ca şi banalitatea. Totul comunică un moment de maturitate, de împlinire calmă, de care nu mă mai simt capabilă.

*

De mulţi ani, activităţile mele casnice se desfăşoară în sunetul muzicii transmise de posturile de muzică clasică. Mulţi ani, mă iritau trecerile bruşte de la muzica unui compozitor, de la atmosfera muzicală a unei epoci sau a unei ambianţe la alta, cu totul discordantă faţă de precedenta. După un concert de Mozart, urma un vals de Lehar, după Gluck-Offenbach, după Vivaldi-Waldteufel. M-am resemnat cu asemenea alternanţe cacofonice. Dar, de la un moment dat înainte, a intervenit o schimbare. O suită de piese muzicale se menţinea în aceeaşi configuraţie – Bach era urmat de Albinoni, Handel şi Samartini; după un cvartet de Schubert, urma un concert de Schumann sau de Beethoven; după Petrushka lui Stravinski, suita Romeo şi Julieta de Prokofiev. Probabil, ascultători cu mai multă iniţiativă decît mine au semnalat aberaţiile programului dinainte. Nu e prima oară cînd mă simt încorporată în rîndul consumatorilor mijlocii.

*

Recitesc Ecleziastul în traducerea lui Petru Creţia nu după originalul ebraic, ci după Septuaginta grecească. E cartea biblică pe care am preferat-o dintotdeauna. Descopăr sublinierile şi însemnările făcute la prima lectură. Eram pe atunci preocupată de valoarea cuvîntului, cunoşteam oroarea de amplificări verbale, de apoteoze, mă gîndeam la o retorică a stilului eliptic. „...Să nu spui vorbe multe“, „necugetarea vorbei“, „vorbe prea multe – goană după vînt“, „un nerod este un risipitor de cuvinte“ etc., etc.

M-a prins atunci ca şi acum etica unui modus vivendi în prezent, o recomandare a ancorării în ziua de azi. „Viitorul e deşertăciune“, o interzicere a proiectării înainte. Regăsesc înţelepciunea evanghelistului. „Ajungă zilei răutatea ei“, recomandare care m-a ajutat să trec prin perioade grele. Mi-amintesc că am discutat cîndva cu colegul meu de catedră, Matei Călinescu, despre această structură a gîndirii iudaice, care ignora posibilitatea unei vieţi „de apoi“. Îi spuneam că e o viziune salutară, liniştitoare. El mi-a replicat: e o gîndire total lipsită de dimensiunea metafizică.

*

Articolul apărut în Observator cultural, care mi-a adus reproşuri din partea familiei şi a unor prieteni, are urmări care se prelungesc în timp şi care, cred, vor mai dura. La Bucureşti, fiul meu S. s-a ÎntÎlnit cu G.S., amicul care, de cîţiva ani, joacă pentru mine rolul unui impresar binevoitor şi eficace. Graţie lui mi-au apărut, în condiţii satisfăcătoare, ultimele două volume de însemnări californiene. Relaţiile dintre cei doi sînt amicale. S. s-a plîns de ceea ce privea ca o jignire din partea mea. G.S. a luat notă.

Ultimele însemnări, pe care i le-am trimis şi care trebuiau să apară într-o revistă literară clujeană, n-au mai apărut. În scrisoarea primită de curînd, G.S. îmi propune să scriu despre cîţiva oameni pe care ştie că i-am cunoscut şi preţuit: George Steiner, Jean Rousset şi colegul meu de editură Mihai Petroveanu – toţi trei răposaţi. Ştia că în asemenea evocări nu se poate strecura nici o aluzie supărătoare pentru familie şi prieteni. Îmi mai propune reeditarea volumului meu despre alegorie. I-am răspuns că însemnările mele şi-ar pierde orice spontaneitate, dacă ar ţine seama de sugestiile şi interdicţiile altora şi că, în principiu, sînt de acord cu reeditarea Alegoriei, care fusese cîndva subiectul lucrării mele de doctorat. Am început să recitesc cartea, care nu mi-a mai spus nimic. Îmi lipseşte starea de spirit care stimulează exerciţii de critică şi teme literare. Mi-am amintit de cuvintele lui Samuel Beckett: „I cannot write about“ şs.m.ţ.

Voi continua să-mi aştern gîndurile şi să-mi comentez experienţele pe hîrtie. Cum am spus, voi încerca astfel să înlocuiesc dialogul, care aici şi acum îmi lipseşte cu desăvîrşire. Căci nu pot să mă amăgesc cu gîndul că scriu pentru „posteritate“, că alcătuiesc material pentru un volum care se va intitula Postume.

*

Zilele trecute, pe strada Cochran, care leagă Bdul Olympic, pe care locuiesc, cu Bdul Wilshire, principala arteră a Los Angeles-ului, am văzut o tînără într-un bikini redus la ultima expresie. Mergea în paşi elastici, legănînd o geantă cu atîrnătoare prinsă de umăr. Era frumoasă şi nuditatea ei nu m-a şocat. Cu cîţiva paşi în urma ei, un rabin cu caftan, pălărie neagră cu boruri largi şi barbişon. Am trăit în multe oraşe – Bucureşti, Paris, Ierusalim, New York, Ottawa ş.a. Nicăieri nu m-au întîmpinat asemenea contraste. Cred că sînt posibile doar aici, într-o zonă cuprinsă între imensa plajă a Pacificului şi Hollywood, capitala mondială a filmului.

*

Cred că bătrîneţea este vîrsta cea mai obscenă. Frumuseţea, tinereţea atenuează, desfiinţează obscenitatea. Deci, pentru mine, un azil de bătrîni (de ambele sexe) este mai obscen decît un bordel.

*

Răsfoiam o antologie de poezie renascentistă şi barocă franceză – D’Aubigné, Louise Labé ca să aleg ceva pentru japoneza căreia îi predam de ani de zile franceza; neapărat un sonet, pentru că orice altă expresie poetică mai amplă o enervează şi o plictiseşte. Am realizat că, de multă vreme, nu mai avusesem prilejul să vorbesc aici, în America, despre asemenea momente poetice. Nu mi-e dor de discuţii belfereşti, dar acasă, la Bucureşti, ocazia se ivea spontan, nu numai la universitate, în preajma profesorului, cu colegii de la catedră, ci în mod firesc în cercul meu de prieteni. În toiul unei discuţii amicale despre forţa erotismului, Silvian recita: „Je vis, je meurs; je me brûle et me noie; /J’ai chaud extrême en endurant froidure“. Nu suna pedant pentru mine. Mi-amintesc că, la Ierusalim, în casa prietenei mele, m-am întîlnit cu un amic pe care-l cunoscusem la una din reuniunile duminicale din casa N-ei, lîngă Piaţa Romană. Ne-am amintit că nu ne-am văzut de mult, am debitat banalităţi despre scurgerea timpului şi ne-am trezit recitînd în cor „Had we but world enough and time, thy coyness, lady, were no crime“. Prietena mea ne privea rîzînd şi am rîs şi noi doi împreună cu ea. Asociaţiile se făceau uşor şi firesc, pentru că aveam un fond cultural comun. Am descoperit demult fără iritare că oamenii cu care am avut prilejul să mă întîlnesc aici, în America, nu contează pe acelaşi fond cultural. Şi mă întorc la obsesia mea: Europa.

*

Am revăzut – la televizor – pentru a treia oară filmul lui Jean Renoir, La grande illusion. Nu mi s-a părut îmbătrînit. Cred în continuare că este cel mai bun film de război din istoria cinematografiei. Şi mi-am amintit de comentariile pe care le făcea Ninel Schileru, pe atunci cronicar cinematografic, în vremea cînd lucram împreună la Editura de Stat.

*

Imobilul în care locuiesc trece prin transformări majore. Proprietarul a decis să-l supuie la ceea ce aici se numeşte „a face lift“. Grilajele balcoanelor au fost înlocuite. Regret grilajul de fier forjat negru, care-mi amintea de grilajurile pariziene. Noile grilajuri – mai întîi ruginii, pe urmă vopsite în alb – îmi displac. Pardoseala de ciment a balconului va fi şi ea înlocuită. Mă aflu în America, dar lucrătorii sînt mexicani şi lucrul înaintează în ritm aproape balcanic.

Operaţiile sînt efectuate din exterior, pentru a cruţa chiriaşii de orice inconveniente. Mi se par neînchipuit de primejdioase. Lucrătorii se urcă pe uriaşe scări de lemn sau metal şi, cocoţaţi pe cîte o treaptă a scării, demontează, vopsesc, cimentează. Îi urmăresc din fotoliu şi nu-mi vine să cred. Cînd se nimeresc cîte doi pe două scări diferite, la distanţe nu prea mari, vociferează în spaniola cîntată care se vorbeşte în Mexico. Da, nici un american n-ar accepta asemenea muncă. Acum înţeleg problema emigraţiei ilegale dinspre Mexico. Muncitori necalificaţi, care nu găsesc de lucru în ţara lor, trec graniţa în mod clandestin şi sînt angajaţi pentru munci necalificate, prost plătite, inacceptabile pentru orice cetăţean american. Periodic ranchiuna răbufneşte şi mexicanii „ilegali“ ies în stradă, organizează manifestaţii de protest, care blochează arterele principale ale oraşului.

*

În ultima vreme, înregistrez un fenomen de care nu eram conştientă pînă de curînd. Oameni, prezenţe despre care mă informau presa, media, relaţiile mele personale încetează, la un moment dat, să mai figureze, pălesc, dispar treptat. După un timp, după o lungă perioadă de tăcere aflu că au murit. Actori, oameni politici, crainici de televiziune, prieteni intră treptat în conul de umbră al vieţii. Ani de zile am văzut filme cu Greta Garbo, Marlene Dietrich, Charlie Chaplin. De la un moment dat încolo, ei nu mai apăreau, filmele lor se proiectau doar pe micul ecran. Într-un tîrziu, presa şi media informau publicul că au murit. În ziare şi pe micul ecran apăreau fotografii şi secvenţe de filme: ei în plină activitate creatoare. Pe urmă, o ultimă imagine. Bătrîni, cu chipul devastat de ani.

După apariţia romanului Doctor Faustus, n-am mai aflat ştiri despre Thomas Mann. Era în 1948; mă aflam la Bucureşti. Aflasem că scriitorul se află în exil în California. În 1955 m-a ajuns vestea despre moartea lui în Elveţia. Am întrebat: mai trăia?

Pe George Steiner l-am cunoscut în 1968 la Cambridge. I-am urmărit cu interes activitatea. Am citit încă din România toate volumele lui de eseuri care apăruseră. Pe urmă, aflîndu-mă la Los Angeles, am citit ultimul lui volum Grammar of Creation. Au urmat cîţiva ani de tăcere. În New York Review of Books am găsit informaţia, însoţită de o fotografie, despre decesul lui George Steiner.

La fel s-a întîmplat cu prietenii mei. Prietenia mea cu Silvian a continuat după emigraţia mea în America. Îmi scria regulat, îmi trimitea ultimul lui volum, articolele din presă semnate de el; regăseam dialogul în timpul periodicelor mele călătorii la Bucureşti. Treptat, glasul lui a amuţit, ping-pong-ul epistolar s-a oprit. Ştiam că e baricadat într-o nevroză. Au trecut ani de tăcere. Şi într-o zi, în mod neaşteptat, am fost anunţată că a murit. Regăsesc procesul şi la alţi prieteni de acolo. Să fie acesta preludiul sfîrşitului?

Aici, la L.A., asist de cîţiva ani la lenta dispariţie a prietenei mele B. Am cunoscut-o la un curs de spaniolă. Era profesoară de pian, organiza audiţii muzicale anuale cu elevii ei; era cititoare pasionată, interesată de oameni, locuri, cărţi. Treptat s-a retras într-o existenţă vegetativă, închisă în casa ei din Hollywood, în unica tovărăşie a cîinelui. Nu mai părăseşte casa, de aprovizionarea ei se ocupă o rudă binevoitoare; ea nu se mai întîlneşte cu nimeni. Nu mai dă lecţii de pian, nu mai citeşte. Un timp am încercat să păstrez o legătură telefonică. Dar am observat că discuţiile cu mine o enervează. O întrebam dacă mai cîntă la pian, ce citeşte, cînd crede că ne vom întîlni. Răspundea vag, minţea neconvingător.

Am încetat să o mai chem. Nici ea nu-mi telefonează. E cert: conul de umbră al vieţii, tăcerea dinaintea sfîrşitului. Ştiu că şi eu mă îndrept spre zona aceea.

*

Ciudat mecanism este memoria. Mi se întîmplă să uit, să-mi lipsească cuvinte, mai ales nume proprii. Cine a scris Scienza Nuova? Care e capitala statului Pennsylvania? Unde i-a învins Mihai Viteazu pe turci? Cum se numeşte principalul personaj feminin din La Chartreuse? Renunţ. Îmi spun: vîrsta. Şi-mi văd de alte treburi, de alte gînduri. Pe urmă, deodată, fără nici o legătură cu ce-mi trece prin cap în momentul acela, îmi aduc aminte; Vico, Harrisburg, Călugăreni, Sanseverina. Înseamnă că întrebările mele au rămas ascunse în subsolurile conştiinţei şi au acţionat în timp ce eu mă îndeletniceam cu alte treburi şi uitasem de ele. Nu-mi amintesc să fi citit ceva despre un asemenea fenomen în vreo carte de psihologie sau literatură.

*

Din fotoliul meu, privesc mereu staţia de autobuz de pe Bulevardul Olympic. E un joc pe care-l joc de mulţi ani şi care mă pasionează. Sigur, cu sentimentul din ce în ce mai stîrnitor că sînt o spectatoare a vieţii. Constat însă că mă complac din ce în ce mai mult în rolul de spectatoare. Doi tineri se sărută, se îmbrăţişează, se pipăie. Doi elevi de şcoală, cu ghiozdane în spinare, se ceartă şi se încaieră. Cîţiva din cei ce folosesc staţia de pe Olympic Bl. îmi sînt familiari, îi regăsesc cu plăcere la ora ştiută. Dimineaţa, la ora 5, cînd mi se întîmplă să-mi sorb prima cafea în bucătărie, un bărbat (cred că e tînăr, de la distanţă nu pot să-i precizez vîrsta) aşteaptă primul autobuz. Îl văd şi în week-end. Ce fel de slujbă o fi avînd, care-l scoate din casă la ora asta matinală? Cînd nu-l văd, fac presupuneri. Probabil a schimbat slujba sau nu mai lucrează în aceeaşi tură sau poate e în concediu. Intervine şi neprevăzutul. Ridicîndu-mi ochii de pe o revistă, pe care o răsfoiam în fotoliu, văd doi negri mătăhăloşi care aşteaptă autobuzul cocoţaţi pe spătarul băncii din staţie. Ciudat se comportă oamenii cînd se ştiu neobservaţi. Iar eu urmăresc spectacolul cu conştiinţa că mă dedau unor acte de voyeurism.

*

Peste două zile e Thanksgiving, începutul sezonului de sărbători. Au apărut afişele şi reclamele tradiţionale. Moş Crăciun cu căciula roşie îmblănită alunecă în sania lui pe coasta unui deal acoperit de zăpadă. Dar afară bîntuie o caniculă neobişnuit de fierbinte chiar şi pentru sudul Californiei. A trecut un an fără anotimpuri. Căldură mare. Un cer mereu senin. Mă simt frustrată. Doresc un an cu patru anotimpuri.

Thanksgiving e o sărbătoare specific americană. E sărbătoarea familiei. Avioanele, trenurile, autostrăzile sînt supraaglomerate. Membrii familiei, împrăştiaţi în toate colţurile continentului, se reunesc în jurul curcanului tradiţional.

*

Un film în limba portugheză. Dintre limbile latine mi se pare cea mai apropiată de română. Cu totul altă sonoritate decît italiana, franceza, spaniola. E marcată ca şi româna de vocalele închise „î, ă“. Mi-am amintit că, în 1976, în anul petrecut la Paris înainte de a emigra în Statele Unite, am luat masa cu un grup de francezi, prieteni ai lui Z., care venise să mă viziteze. Am fost felicitată pentru franceza mea fluentă, cu un uşor accent portughez, a comentat unul dintre comeseni. Atunci n-am acordat nici o importanţă observaţiei; acum mi-am amintit de ea.

*

Am recitit, mulţi ani după prima lectură, Oblomov. Cartea mă pasionase şi, ani de zile, am folosit termenul „oblomovism“ ca să caracterizez oameni şi situaţii. De data asta, personajul, pe care inerţia îl cufundă treptat în nefiinţă, mi s-a părut viu, dar m-a nemulţumit faptul că autorul îşi comentează îndelung personajele şi atitudinile lor şi nu lasă cititorului libertatea de înţelegere şi interpretare. Alţi scriitori ruşi – Gogol, Tolstoi printre ei – nu explică faptele, oscilaţiile, dilemele personajelor şi acordă cititorului privilegiul de a judeca singur complexitatea şi meandrele sufletului omenesc.

*

Într-una din convorbirile noastre telefonice aproape săptămînale, Măriuca mi-a propus un lucru neobişnuit: să scriu şi să analizez tot ce ştiu despre părinţii ei. Tatăl ei nu mai există, mama ei îşi pierde memoria. Sînt singurul martor al existenţei prietenilor mei de o viaţă. O cunosc pe Ata din primii ani ai liceului, pe Silvian din timpul războiului. Am fost legaţi de o prietenie strînsă şi durabilă. Am acceptat propunerea. Am început să-mi scotocesc memoria şi să dau viaţă fiecărui episod din această prietenie, evocînd momente concrete, cuvinte, dialoguri. Am descoperit mecanisme ale memoriei care-mi erau necunoscute pînă acum. Ieşeau la suprafaţă fapte, cuvinte, întrebări, probleme, dialoguri, pe care le credeam de mult uitate. Evocam un moment, crezînd că spusesem tot ce ştiam, că epuizasem momentul din punct de vedere istoric şi faptic. La un moment dat, răsăreau în mintea mea alte fapte, alte cuvinte, alte amănunte, de care habar n-aveam că zac în umbră, în subsolurile conştiinţei. Le reinterpretam şi astăzi îmi spuneau mult mai mult despre relaţiile dintre prietenii mei şi mine decît îmi spuseseră vreodată. Am retrăit, în sensul cel mai propriu al cuvîntului, am reparcurs un lung traseu al adolescenţei, maturităţii, senectuţii mele, de fapt ale noastre. O experienţă proustiană.

*

Ca în toţi anii, a doua zi după Thanksgiving, adică de la sfîrşitul lui noiembrie, terenul viran din faţa casei mele, de cealaltă parte a bulevardului Olympic, se transformă, cum spunea nepotul meu cînd era mic, într-o pădure de pomi de Crăciun. Urmăresc de la fereastră sau din balcon activitatea de vis-à-vis. Sub un soare strălucitor, maşinile se opresc la locul de parcaj improvizat, cumpărătorii coboară, îşi aleg bradul, îl urcă, cu ajutorul vînzătorilor, deasupra maşinii şi pleacă. E o forfotă cum rar am prilejul să văd la L.A. Nici măcar cînd mă aşez la o cafenea de trotuar şi urmăresc strada. Omenire variată: mulţi copii de toate vîrstele. O pereche tînără: el poartă în braţe un bebeluş. Ea ţine o păturică pentru cînd se lasă răcoarea. Părinţi, bunici, o învăţătoare urmată de o droaie de copii. Activitatea continuă pînă noaptea tîrziu cînd „pădurea“ e festiv luminată. Dincolo de brazi se află o piramidă de lemne de foc pentru cumpărătorii care au în casă un cămin, inutilizabil în California în tot restul anului; dar în care, pentru atmosferă, se aprinde focul de sărbatori. Privesc. Asta fac: urmăresc viaţa prin fereastră, de la distanţă. Am încetat să fiu o participantă.

*

Cu ani în urmă, cînd B. nu se transformase încă într-o fiinţă orizontală, era o femeie foarte activă. Era profesoară de pian, organiza activităţi muzicale în casa ei boierească de pe dealul Hollywood-ului. Urma cursul de spaniolă (acolo am cunoscut-o). Începuse să înveţe franceza singură. Ne deplasam periodic împreună la Tijuana pentru cumpărături. Şi citea. Avea faţă de lecturile ei, ca şi faţă de toate aspectele artei şi vieţii, o atitudine foarte categorică. O carte pe care nu o înţelegea era „trash“. Elimina în mod global cinematograful din sfera artistică. I-am spus că, la un concert, am ascultat Arabescurile lui Debussy – Debussy e un compozitor mediocru, a decretat. La un moment dat, discuţiile cu ea au început să mă obosească. Mi-era dor de altceva. Mi-am dat seama că existau pentru mine oameni – nu neapărat din zona literaturii şi artelor – despre care aici nu pot vorbi, nu am cu cine. Recitesc Invidia de Olesha, citesc ultimul roman al lui Updike, revăd un film al lui Fellini, mă surprinde un aspect neînregistrat pînă acum din viaţa los-angeliană. Vreau să vorbesc, să dialoghez cu cineva care înţelege ce gîndesc. Nu neapărat un coleg de breaslă, cu care discut probleme literare în mod profesional; nu neapărat un literat. Cu prietenii de la Bucureşti dialogul decurgea firesc, nu mă poticneam, nu trebuia să explic. Aluziile, referinţele, parantezele de vorbire erau înţelese. Aveam, cum se spune acum, coduri comune. Nici în discuţiile cu fiul meu nu pot să mă bazez pe un fond de experienţe psihice şi culturale comune. Nepotul meu D., student la cinematografie, mi-a cerut opinia despre La Strada de Fellini. Am pomenit la un moment dat de un traseu existenţial sau m-am referit la Don Quijote. Orice tînăr de 21 de ani din Bucureşti ar fi cunoscut, măcar din auzite, personajul. Nu şi D. Mi-am repetat că aici nu pot să mă bizui pe un fond comun unei generaţii, unui grup de indivizi aparţinînd categoriei sociale din care făceam parte eu şi prietenii mei – I cannot take anything for granted.

Dar astăzi, în 2007, D. îmi apare schimbat. Într-o convorbire telefonică mi-a comunicat că de Halloween (echivalentul american al carnavalului Mardi Gras) s-a costumat în Sancho Panza. L-am luat – belfereşte – la întrebări. A răspuns mulţumitor. M-am bucurat.

*

Din Bucureşti, Geo Şerban îmi cere insistent să scriu despre George Steiner. Pomenisem de întîlnirea cu Steiner într-o însemnare pe care Geo mi-o publicase nu de mult. M-am gîndit, mi-am scormonit memoria, mi-am reamintit cîteva idei interesante pe care le găsisem în cărţile lui, am derulat filmul întîlnirii din Cambridge, fără să reuşesc să dau vreo coerenţă acestor evocări. La începutul anilor ’60 m-am găsit (nu mai ţin minte cum) în posesia volumului Language and Silence. A fost o lectură pasionantă. Literatura, cultura legată nu doar de energiile lingvistice, dar şi de contextul istoric, social, teologic. O filozofie a limbajului în context filozofic, asociaţia cu muzica, religia, un imens orizont lingvistic şi literar care cuprinde toate literaturile europene, Biblia, Talmudul, greaca, latina. Era o nouă modalitate critică, aptă să reducă abordarea structuralistă a fenomenului literar, pe atunci în vogă. Aflasem cîte ceva despre autor. Familie de evrei vienezi emigraţi în Franţa după Anschluss. Născut şi crescut la Paris. Studii în Franţa şi America. Profesor la Princeton şi Cambridge. În prezent, şeful departamentului de literatură la Churchill College, Cambridge. Prin ’68-69, cînd linia partidului s-a muiat şi am început să călătoresc, participînd la congrese internaţionale de literatură comparată, m-am găsit într-un rînd la Londra. Am avut îndrăzneala, pe care astăzi n-aş mai avea-o, să telefonez la Churchill College şi să obţin legătura cu Steiner. I-am spus ca sînt o universitară din Bucureşti, profund interesată de activitatea lui critică.

A urmat întîlnirea la catedra de literatură de la Churchill College. M-a întîmpinat un bărbat uşor rigid şi vizibil inhibat de infirmitatea lui. Avea un braţ paralizat în urma unei paralizii infantile. Vorbea măsurat şi afişa un soi de cinism, compensînd probabil, prin atitudinea asta, complexul de inferioritate fizică. Mi-a propus o plimbare prin Cambridge. Mi-a arătat casele în care au locuit diverse celebrităţi. În satul ăsta, mi-a spus, au trăit scriitori, oameni de litere şi ştiinţă, laureaţi ai premiului Nobel. Pe urmă am luat masa, la un restaurant universitar. Mi-amintesc că, în cursul conversaţiei, i-am spus că nimeresc de obicei, în călătoriile mele, în momente de conflagraţie. M-am găsit la Budapesta în timpul revoluţiei din ’56, la Paris în ’68, cînd au izbucnit revolta studenţească şi grevele. „Aici, în Anglia, n-o să-ţi meargă“, a comentat. Şi în conversaţia noastră, m-a uimit uşurinţa cu care trecea de la o cultură la alta.

Înapoi la Bucureşti, solicitată de redacţia Secolului 20, i-am luat un interviu telefonic, care a apărut în revistă urmat de un articol al meu. I-am trimis revista; mi-a răspuns cu mulţumiri şi admiraţie pentru caracterul publicaţiei. L-am întrebat (cred că telefonic) dacă a înţeles textul românesc. Mi-a răspuns: „Da, via Latin, French and my vanity“.

Am citit volumele lui care au urmat: In Bluebeard’s Castle, After Babel, Grammar of Creation, achiziţionate în cursul călătoriilor mele şi în emigraţie. N-am reuşit să găsesc Pasiunile nepedepsite.

Obsedat de efectele dictaturii naziste şi ale Holocaustului asupra limbii şi literaturii, spune „I must try and be as scrupulous, as skeptical as I am able to be, regarding my own motives. Much of my work has concerned itself, directly or indirectly, with trying to understand, to articulate, causal and theological aspects of the Holocaust. My own feelings are patently implicated. But so is the conviction that an analysis of the idea and ideal of culture demands the fullest possible understanding of the phenomenology of mass murder as it took place in Europe, from the Spanish South to the frontiers of Russian Asia between 1936 and 1945“. În spiritul ăsta analizează idiomele profetice, limbajul nazismului, stilul mesianismului socialist şi, în sfîrşit, expresia a ceea ce numeşte the Post-Culture. M-a atras în cărţile lui Steiner felul în care îmbină comentariul literar-artistic cu un Weltanschauung expresiv pentru cei care au trăit istoria Europei din anii aceia teribili.

Cărţile lui îmi vorbeau nu numai prin evocarea unor configuraţii istorico-sociale, pe care le trăisem, ci şi printr-o seamă de observaţii şi interpretări care fuseseră şi ale mele la un moment dat. Scria despre filozofia traducerii. Fusesem ani în şir traducătoare, fără să realizez ce înseamna procesul traducerii pentru o minte şi pentru o cultură. Pentru prima oară citeam despre importanţa tăcerii într-un text literar. Scriam despre elipsă şi litotă, asimilam tăcerea acestor figuri reductive. Mi-am amintit din nou celebrul pasaj din L’Éducation sentimentale: „II voyagea. Il connut la mélancolie des paquebots, les tristes réveils sous les tentes“. Îl caracterizasem drept elipsă. Realizam acum că anii aceia sînt eliminaţi, sînt trecuţi sub tăcere. Descopeream aspecte ale textului literar pe care le omisesem.

Pe urmă, la sfîrşitul celui de al nouălea deceniu, fotografia şi anunţul morţii lui. Nu mă pot hotărî să scriu un articol de sinteză despre o carieră literară şi universitară atît de bogată, despre o personalitate atît de complexă.

*

Din Bucureşti, Geo Şerban îmi trimite – cadou de sărbători – cîteva numere din revista Observator cultural, la care el colaborează des şi în care eu am publicat, nu de mult, un articol. Parcurg cu plăcere şi interes paginile revistei. Din punct de vedere politic, obsesia anticomunistă continuă. Acuzaţii împotriva foştilor „colaboraţionişti“, disculpări, soluţii conciliante. Din punct de vedere literar, un orizont, o informaţie pe care nu le găsesc în New York Review of Books şi The New Yorker, publicaţii la care sînt abonată: Cioran şi gramatica franceză; Sakarov: J’aime donc je suis pe marginea teologiei Arhimandritului Sofronie; ultimele cărţi ale lui Umberto Eco şi Cesare Pavese, recenzia cărţii lui Philippe Vilain, Defense de Narcisse, apărută la Grasset, titluri, sintagme, proverbe în engleză, franceză, italiană, germană. Cronica filmului îmi spune că la Bucureşti, Cluj etc., se văd filme franceze, germane, ruseşti, italiene, pe care eu, aici, la L.A., nu le văd; recenzia revistelor Le Nouvel Observateur şi Le magazine littéraire mă informează despre articolele „Les Vies de Madame Bovary“, „La nouvelle Jeunesse du roman de Flaubert“ şi editarea culegerii Carnets de travail de Flaubert; despre avangarda occidentală şi românească, lumea post-modernă etc. etc.

De ce atîta cosmopolitism în România, atîta provincialism (parochialism) în presa americană? Primo, România e o ţară europeană şi cultura ei s-a construit după modelele europene; secundo: România e o ţară mică, al cărei fond cultural e puţin cunoscut şi, în consecinţă, absoarbe cu nesaţ influenţele culturale care vin din zonele occidentale. Asta cred.

Printre semnatarii articolelor am căutat nume cunoscute mie. Am găsit doar numele unor foşti studenţi ai mei.

*

Zilele trecute, aflîndu-mă în apartamentul fiului meu, m-am oprit în faţa rafturilor cu cărţi şi am scos o carte pe care n-o citisem, un roman al scriitorului ceh Ivan Klima. Gestul mi-a dat un sentiment de satisfacţie. Am încercat să-mi explic starea de mulţumire care mă cuprinsese. Ani de zile, de fapt din adolescenţă pînă în anii maturităţii înaintate, lecturile mele au fost dictate de necesităţile studiului sau de activităţile mele profesionale. Cînd, în liceu, învăţam despre Eminescu, citeam Scrisorile sau Sărmanul Dionis. Cînd, în facultate, la cursul de franceză, baronul Dard ne vorbea despre simbolişti şi post-simbolişti, citeam Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, etc. Pe urmă, am început să lucrez la editură, la secţia de literatură străină. Citeam în vederea traducerilor din literaturile occidentale. Hemingway, Faulkner, Malraux, Th. Mann. Cînd am început activitatea universitară, obligaţiile au devenit mai stringente. Un curs despre romantism mă oprea, timp de un semestru sau un an, la o epocă strict limitată a istoriei literare: citeam şi vorbeam despre Rousseau, Chateaubriand, Shelley, Byron, Lermontov, Hoffmann etc. Timp de peste 30 de ani, nu mi-am putut permite luxul de a fi la curent cu ultimele apariţii literare. Mă bucur că vîrsta îmi oferă plăceri inedite.

Los Angeles, 2006

 

*

Sînt din nou acasă, după operaţia suferită la şoldul stîng. Intervenţia chirurgicală – trei zile la spital, zile de care nu-mi amintesc nimic. Pe urmă, fiindcă spitalul nu mă ţinea mai mult, mutarea la ceea ce se numeşte aici „a recovery home“, unde am trăit vreme de şapte săptămîni, pe care eu le numesc „une saison en enfer“. Fiindcă, pînă acum, n-am caracterizat nici un răstimp din viaţa mea cu titlul poemului lui Rimbaud, mă întreb ce anume a fost infernal în aceste şapte săptămîni. Am stat cîteva zile într-o cameră de trei persoane; o încăpere întunecată, fără perspective, după care fiul meu a reuşit să mă mute într-o cameră luminoasă, cu două paturi. Patul meu se afla în prelungirea unei uşi-ferestre care lumina încăperea de dimineaţă pînă la şapte seara şi-mi oferea perspectiva unei terase cu chioşcuri, mese, scaune, ghivece cu plante. Spre aceeaşi terasă dădea uşa sălii de mese a spitalului prin care treceau pacienţii (convalescenţii) care-şi ofereau o recreaţie în aer liber. Din patul meu vedeam uşa şi urmăream traseul (pe jos sau în wheelchair) convalescenţilor care veneau să respire. Ajunsesem să-i cunosc; bătrînica vitează, care-şi acoperea capul cu un prosop cînd ieşea la aer; domnul cenuşiu, cenuşiu la păr şi la faţă, cu o alură distinsă care-şi permitea plăcerea interzisă de a fuma o ţigară sub afişul care ordona: „No smoking“; femeia foarte înaltă, foarte dreaptă, cu o ţinută sportivă şi o faţă neverosimil de brăzdată... şi alţii. Îmi făcea plăcere să-i urmăresc, atunci cînd ei se credeau neobservaţi. E acelaşi voyeurism pe care-l practic şi acasă, urmărind din fotoliu reacţiile celor care aşteaptă autobuzul.

Primeam vizitele familiei. Saşa venea zilnic; Andrew, nepotul meu, destul de des; Sandra, menajera mea, îmi aducea corespondenţa de acasă şi-mi comunica ce se mai întîmpla în imobilul în care locuiesc. Aveam sentimentul unui deţinut, rupt de viaţă, care primeşte veşti despre existenţa de „acolo“!

Vecina mea de cameră, pe care n-am văzut-o niciodată la faţă, trăia dincolo de draperia galbenă care despărţea cele două paturi. O auzeam gemînd, bolborosind cuvinte în somn, executînd ordinele care i se dădeau, cînd se îmbrăca pentru a coborî (în sufrageria comună), ceea ce eu nu puteam face din cauza imobilităţii la care eram condamnată.

Peste vreo trei săptămîni, am început să mă mişc. Însoţită de o soră, evoluam pe coridor cu ajutorul unui cărucior de care mă sprijineam, un walker. Infirmiera mă ţinea cu ajutorul unui cordon la care eram înhămată precum un cal de un hăţ. Întîlneam pe coridor alţi pensionari ai instituţiei, cei mai mulţi locatari permanenţi scoşi din circuitul vieţii şi azvîrliţi în acest infern de familiile lor, care nu mai puteau sau nu mai vroiau să aibă grijă de ei. Eram relicve omeneşti, cadavre avant la lettre. Visam să mă întorc acasă. Eram sigură că în ambianţa mea familiară, toate fenomenele maladive vor ceda.

*

Sînt acasă. Dorm în patul meu, scriu la masa mea, scot cîte o carte din raft şi răsfoiesc sau citesc, ascult muzică şi urmăresc programe la televizor. Dar nu mi-am recăpătat libertatea de mişcare. Circul dintr-o cameră în alta şi mă deplasez pe sală cu ajutorul walker-ului. Visez să cobor în stradă, să merg pînă la colţul cu Wilshire, să mă aşez la masa unui restaurant de trotuar şi să urmăresc spectacolul străzii, de care nu mă satur. La strada, la strada.

*

Mobilitatea n-a fost singurul privilegiu pe care l-am pierdut în urma operaţiei. Am pierdut un bun nepreţuit: singurătatea. Sînt o fiinţă prin excelenţă sociabilă. Îmi place să întîlnesc oameni, să comunic, să dialoghez. Cînd nu am ocazia acestor contacte umane, ele îmi lipsesc, mă simt frustrată. Dar fondul relaţiilor mele de prietenie, de sociabilitate trebuie să fie singurătatea. Ele trebuie să fie opţiuni, întreruperi ale monologului meu interior.

Cînd m-am înapoiat acasă, după şapte săptămîni de detenţie, m-a întîmpinat o persoană necunoscută. Ştiind că nu mă pot descurca singură, S. mi-a angajat o „damă de companie“, absolut necesară în condiţia mea de convalescentă. O persoană „cultă“, voiajată, manierată, mi s-a spus. Mă urmărea ca o umbră. În fotoliul în care citeam, ascultam muzică, din care urmăream un program de televiziune, eram bombardată de intervenţiile acestei femei vorbăreţe şi indiscrete. Dacă o scenă pe ecran îi amintea de un episod din viaţa ei, fie şi intimă, mi-l comunica detaliat, îmi împărtăşea toate impresiile, asociaţiile pe care i le sugerau imaginile televizate. Mai supărătoare erau iniţiativele ei organizatorice. Vroia să modifice rutina gospodăriei mele. Muta obiecte şi chiar piese de mobilier. Introducea în menu-ul meu feluri de mîncare nefamiliare mie. Schimba orele de masă, sugerase chiar să-mi schimbe orele de somn. Era gata să-mi reformeze toate tabieturile. I-am explicat că, atunci cînd trăieşti un timp în casa altuia, nu-i modifici gazdei stilul de viaţă, ci te adaptezi pentru un timp obiceiurilor casei. În definitiv, plăcerea unei călătorii se datorează în parte modificărilor pe care le dictează stilului tău de viaţă. A declarat că înţelege, dar continua să-şi impună punctual de vedere. Visez la singurătatea pe care 30 de ani de solitudine liber consimţită mi-au modelat-o atît de mulţumitor.

Ieri, după o plimbare întreruptă de un dejun la un restaurant de trotuar, S. m-a dus acasă, a urcat pînă în apartamentul meu şi mi-a propus un whisky on the rocks, ceea ce făcea parte din programul duminical. A ridicat paharul şi a spus: „Să bem în memoria Atei“. N-am înţeles despre ce era vorba şi am încremenit cu paharul în mînă. S. a continuat: „Ata nu mai este; s-a prăpădit în urma unui accident cerebral. A stat cîteva zile fără cunoştinţă în Spitalul de Urgenţă şi a murit fără să-şi vie în fire. Fetele erau cu ea“.

Am avut senzaţia unei catastrofe finale. Ata era pentru mine o permanenţă, poate singura permanenţă în existenţa mea marcată de deplasări intercontinentale şi transoceanice. Dar Ata exista. Ea menţinea în conştiinţa mea legătura dintre cele două adolescente care se întorceau de la şcoală şi, pe Calea Victoriei, vorbeau despre viaţă, cărţi, politică, pe de o parte, şi cele două femei în vîrstă care experimentaseră elanuri şi dezamăgiri, crescuseră copii, rămăseseră văduve şi aveau conştiinţa unui sfîrşit apropiat, pe de alta. Ata era simbolul continuităţii pentru mine şi, cred, şi pentru alţii. Cît timp ştiam că există, că este „acolo“, viaţa avea sens. De aceea, vestea despre dispariţia ei m-a cutremurat ca un non-sens existenţial. Avea probleme grave de memorie, dar mi-a recunoscut glasul la telefon. Ştiam că n-a uitat convorbirile noastre decisive, purtate în ora de lucru sub banca unde ne ascundeam, pentru că nu tivisem batista à jour, cum ne ceruse profesoara. În fiecare etapă a vieţii mele – ca adolescentă frămîntată de experienţe juvenile, ca tînără căsătorită trăind primele dezamăgiri ale vieţii conjugale, ca debutantă în viaţa politică şi profesională, ca mamă, ca femeie singură – ştiam că exista Ata. Ea era permanenţa, ea nu se schimba, ea rămînea fiinţa încrezătoare, optimistă, ea rămînea prietena. Cînd trăiam o dezamăgire, o auzeam spunînd: „Putea să fie şi mai rău“. Cînd împrejurările mă copleşeau, auzeam: „Noi să fim sănătoşi“ – şi glasul ei mi-a răsunat în urechi şi în conştiinţă o viaţă întreagă. Nu mi-am închipuit că glasul acela, care m-a făcut să accept viaţa, o să înceteze. Şi acum, cînd am aflat aberaţia, oroarea dispariţiei lui, mă întreb cu spaimă: cum voi putea supravieţui?

*

Eram plictisită. După intervenţia chirurgicală, stăteam între patru pereţi, nu vedeam pe nimeni în afară de S. şi n-aveam nimic de citit. Îmi recitam „La chair est triste, hélas, et j’ai lu tous les livres“. Am cercetat rafturile mele cu cărţi şi am scos o carte de care uitasem, despre Antonin Artaud. Avea citate abundente şi am început să citesc. Nu-mi aminteam cînd o cumpărasem; probabil în anul cînd Michel Dard ne-a predat Modernismul francez la facultate. Cartea era plină de sublinieri. Le citeam, dar nu recunoşteam nimic. E posibil să nu-mi evoce nimic o carte citită cu atîta participaţie? E posibil să nu mai fi rămas nimic în mine din studenta de atunci? Există o singură explicaţie. Am cumpărat cartea de la anticar şi sublinierile aparţin altcuiva. Şi am continuat lectura urmărind gîndurile unui alt cititor.

*

Parcă Sartre spunea că a fi bătrîn nu e o condiţie determinată de persoana respectivă, ci un sentiment impus de către cei din jur. De abia acum descopăr toate implicaţiile definiţiei lui Sartre. După operaţie, S. m-a internat în ceea ce se numeşte aici „a recovery home“, care găzduieşte deopotrivă convalescenţi ieşiţi din spital şi bătrîni. Am trăit acolo şapte săptămîni, lungi şi deprimante, şi am fost fericită cînd am ajuns acasă. Nu ştiam că trag după mine o caracterizare, care mă plasa într-o categorie inferioară a societăţii. Eram bătrînă. S. înregistra distrat şi amuzat ceea ce-i spuneam. Era limpede că nu mă lua în serios. Verifica regulat ceea ce-i comunicam eu şi nu avea încredere că pot să-i descriu cu precizie o situaţie la care asistasem sau cuvinte pe care le auzisem.

La un moment dat, i-am spus lui S.: „Sîntem în America. În spiritul constituţiei, fiecare individ îşi decide soarta lui“. Eram încă răvăşită după experienţa avută. S. mi-a răspuns: „Tu nu poţi să decizi nimic“. „Cum aşa? De acum înainte voi decide eu chestiunile care mă privesc pe mine“. „Atunci descurcă-te singură“.

Am înţeles că trebuie să renunţ la sentimentul de independenţă care m-a stimulat toata viaţa în problemele personale. Am lucrat, am călătorit singură, am întreţinut relaţii de prietenie, profesionale, intelectuale, am alergat, am fost sprintenă pînă tîrziu, dar acum sînt bătrînă. Trebuie să accept că am intrat într-o nouă copilărie, o copilărie umilitoare, fiindcă e dublată de conştiinţa întregii mele experienţe şi chiar de certitudinea unei înţelepciuni care mă ajută să interpretez datele existenţei mele prezente şi rezultatul unei vieţi dirijate de gîndire. Dar sînt bătrînă, fiindcă aşa au decretat cei din apropierea mea, şi deci nu mai am nici un vot.

*

Am avut toată viaţa o relaţie bună cu timpul. Mă orientez în timp cu uşurinţă, nu-mi pierd direcţia, mi se pare că mă găsesc într-o ambianţă normală, ambianţă pentru care am fost făcută. Mai pretenţios spus: timpul este dimensiunea mea. Ceasul şi calendarul îmi ritmează viaţa. În toate încăperile din apartamentul meu, în afară de odaia de baie, se află un ceas. În prezenţa lui mă simt calmă şi echilibrată, am sentimentul normalităţii. Cînd intru într-o cameră de hotel sau într-o sală de aşteptare caut ceasul. Ceasul de la încheietura mîinii nu-mi ajunge. Spaţiul, în schimb, mă intimidează. Regăsesc greu o stradă pe care am umblat odată. În prezenţa unui peisagiu nou (rural sau citadin) mă crispez.

Îmi place să călătoresc. Mă impresionează munţii, apele, pădurile, dar nu reuşesc să mă integrez în peisaj. Un oraş îmi devine repede familiar, îmi vorbeşte pentru că străzile, casele, monumentele îmi evocă stiluri de viaţă, istorie, oameni, mă transportă într-un timp anume, pe care, în mod aproape instinctiv, încerc să-l reconstitui. Să numesc predilecţia mea o înclinaţie livrescă?

Oricum, am trăit cu ochii pe ceas. La ora de curs îmi organizam prelegerea în aşa fel încît, la sunetul soneriei care marca sfîrşitul orei, să ajung la un final. Îmi dădeam cu predilecţie întîlnire sub ceasul de la Universitate ca să pot măsura punctualitatea partenerului şi durata întrevederii. În nopţile de insomnie preciez, după cum îmi dictează instinctul, ora şi verific periodic exactitatea intuiţiei mele. De obicei, nu mă înşel. Poate că punctualitatea mea enervantă se datoreşte acestor intuiţii şi tot lor, oroarea mea de aşteptările lîncede, în care timpul devine amorf.

*

Simt nevoia să vorbesc cu un prieten. Nu vreau să fac confidenţe. Vreau doar să vorbim în limba noastră (nu neapărat română), în limba pe care, din adolescenţă, o folosesc în relaţiile cu prietenii, o limbă în care mai mult se subînţelege decît se spune. Pe continentul ăsta n-am prieteni. Doar M., fata Atei, care a preluat pentru mine rolul celei care mi-a fost confidentă, sfătuitoare, o a doua conştiinţă, timp de o viaţă întreagă şi care nu mai este. Fac o listă mentală a prietenilor mei în viaţă, împrăştiaţi pe trei continente. În capul listei se află invariabil Ata. De fapt, nucleul grupului meu de prieteni îl constituiau cei şapte adolescenţi bucureşteni, care se întîlneau săptămînal şi discutau problemele majore ale vieţii, nişte mucoşi, spuneau adulţii, de unde numele de Mucus dat grupului.

Grupului s-au mai adăugat cîţiva membri, dar preocupările au rămas aceleaşi. Acum, la bătrîneţe, cînd mă gîndesc la prietenii vieţii mele, la ei mă gîndesc în primul rînd. Timpul, spaţiul şi destinul ne-au separat.

M. a devenit sionistă şi a plecat în Israel. C. a urmat-o şi a fost omorît într-o încăierare cu arabii. E. a fost arestat în timpul războiului ca fiind comunist şi a fost lichidat de trupele ruseşti la Vapnearca. Ata şi M. au rămas la Bucureşti. Eu am emigrat în America. Din fostul grup am rămas doar trei. De curînd s-a prăpădit Ata, cea care simboliza pentru mine Prietenia.

Toate astea le-am discutat la telefon cu M., bucureşteanul, a cărui nevastă a murit de curînd şi căruia i-am telefonat ca să împărtăşesc cuiva gîndurile care mă bîntuie. Am rămas doar trei, a fost tot ce am putut să exprim şi el m-a înţeles. De fapt, trăiesc o experienţă familiară oricărui bătrîn care realizează că, pentru el şi cei din generaţia lui, universul se subţiază treptat pînă cînd viaţa rămîne un deşert.

*

În cei 30 de ani de emigraţie, am avut, cred, doar un singur succes incontestabil: mi-am înjghebat un home. Apartamentul, în care locuiesc de aproape 30 de ani, este al meu, incontestabil al meu. Totul îmi aparţine şi mă reprezintă: mobilierul, cărţile, tablourile şi, în plus, ceva inexprimabil care mă face să mă recunosc, să mă simt acasă. Asta nu spun numai eu, ci şi cei care mă vizitează, prieteni vechi – veniţi de departe – sau cunoştinţe recente.

Atîtea semne că sînt bătrînă. De ce sînt şocată? Am atîtea dovezi în privinţa asta. Uneori mă întreb ce rost are să continui. De ce nu întrerup declinul?

Pe urmă îmi spuneam: am trăit în mod plenar etapele vieţii mele. Am avut o copilărie fericită, o adolescentă flamboyantă, în timpul căreia s-au precizat datele majore ale întregii mele vieţi. Atunci am legat prietenii, care au învins timpul şi spaţiul şi pe care doar moartea le-a curmat. Atunci s-au precizat gusturile mele literare şi muzicale şi atracţiile principale ale vieţii mele, printre ele călătoriile.

Maturitatea mea a fost bogată în experienţe, am călătorit, am avut satisfacţii profesionale (am scris şi am vorbit unor tineri despre ceea ce iubeam). Am avut o viaţă de familie normală, am urmărit cu sentimente de participare creşterea şi dezvoltarea copiilor mei. Fără îndoială, existenţa de femeie matură nu m-a cruţat de dureri şi dezamăgiri în toate planurile vieţii mele personale şi sociale.

Unele experienţe, pe care le-aş numi existenţiale, mi-au deturnat itinerariul vieţii, printre ele emigraţia. Şi multe altele. Am trăit intens fiecare etapă cu sensibilitatea şi intelectul fiecărei vîrste. De ce mi-aş refuza cunoaşterea tuturor datelor caracteristice noii etape – bătrîneţea? E vîrsta bilanţurilor, a relaţiilor cu generaţiile următoare (copii, nepoţi), a amintirilor... da... a regretelor, a suferinţelor fizice şi psihice; dar, oricum, e vîrsta care înlesneşte o nouă cunoaştere.

De ce m-aş lipsi de aceste experienţe definitorii ale vieţii? Nu vreau să renunţ la ultimul act al piesei. Trebuie să parcurg tot ciclul. Să cunosc întreaga gamă a condiţiei umane, să analizez bătrîneţea dintr-un unghi epistemologic.

*

De ziua mea, am fost sărbătorită de familie, într-un restaurant elegant. Nepotul meu A. mi-a dăruit un pachet frumos ambalat şi am descoperit un