Nr. 745 din 24.10.2014

On-line - actualitate
Monografie
Avanpremieră
Focus
Editorial
în dezbatere
Actualitate
In memoriam
Opinii
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Critica literara
Memorii
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2002   |   Iunie   |   Numarul 121   |   Alte capricii de poet*

Alte capricii de poet*

Autor: Radu BOGDAN | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Functia poetica a capriciului, potentialitatea lui creativa mi s-au revelat la Tudor Arghezi si cu alt prilej. Ele imbracau formele unei izbucniri spontane, as spune a unei tisniri din strafundurile ignorate, ale caror depuneri latente, acumulate in timp, isi pierdeau sorgintea originara. Ceea ce razbatea la suprafata, agitind starile sufletesti, de moment, ale poetului, nu mai erau decit niste furii care ii strabateau fiinta, stimulindu-i in acelasi timp propensiunile imaginative, exprimate metaforic cu o virulenta pe cit de minioasa pe atit de fecunda, de bogata in expresii percutante nemaiintilnite.
Victimele acestor furii erau de multe ori – in conversatiile purtate cu mine – prietenii sai de-o viata, un N.D. Cocea, un Gala Galaction si alti citiva inca, oameni de care il legau multe evenimente traite impreuna, uneori in conditii dramatice. Dumnezeu stie ce rabufniri conflictuale il faceau sa-i vorbeasca de rau, sa-i injure, sa-i invinuiasca de fapte pe care – avusesem prilejul sa constat – el insusi nu ezitase sau nu ezita sa le comita, total impasibil in fata contradictiei pe care o ilustra si de care, in clipa aceea nici nu era constient, pornit cum se afla intr-un potop de invective. Il urmaream uluit si interesat, neputind face altceva decit sa ascult si sa inregistrez, ferindu-ma sa-l stirnesc prin vreo interventie, vreo remarca nelalocul ei.

Dar oare puteam sti ce era cu adevarat la locul sa la nelocul sau in asemenea situatii? Il iubeam pe Arghezi, il divinizam, dar ma si temeam de el. Ii cunosteam scrisul zilnic gazetaresc, prin excelenta polemic, destul de bine, si aveam constiinta posibil gresita (in fond cine eram eu mai mult decit un simplu tist cazut in admiratie?!) ca ma puteam trezi oricind cu o tableta care – nenominal dar transparent – sa ma faca praf. Nu eram deci decit un martor tacut. Cu timpul insa, de-a lungul celor sapte ani petrecuti in preajma lui Arghezi, mi-am dat seama ca intregul taraboi launtric cu care poetul ii coplesea pe prietenii sai, ponegrindu-i, nu avea nici o consistenta reala. Era un proces pur imaginativ, cu motivatii indescifrabile, de care avea nevoie ca sa se transpuna – literar vorbind – intr-o anumita stare agresiva de natura sa-i inspire fantezia verbala, furnizindu-i cu maxima percutanta expresiva cuvintele. Ceea ce in cazul de fata parea dusmanie nu era decit un artificiu stimulator, un instrument, reflexul unei cautari intime, secrete, a carei finalitate numai poetul o cunostea, daca o cunostea, caci putea fi tot atit de bine consecinta unei eruptii vulcanice de moment, rezultata din convulsiile magmei sufletesti adunate in subconstientul sau.

S-ar putea ca eu sa gresesc in interpretarea mea, teritoriul creativ al lui Tudor Arghezi e atit de vast, de urias, continent deschis tuturor interpretarilor, incit sa ma pot rataci in el. Unde insa cred ca nu gresesc – element esential in raport cu ceea ce am de povestit – e acolo unde cleveteala, birfa, ponegrirea risca sa fie luate drept altceva decit niste adjuvanti ai actului creativ in ipostaza sa finala, voit naucitoare si deplin izbutita. Scopul lui Arghezi nu era insulta, defaimarea, ci metafora pe care o inscena, oferindu-i-o celui ce o recepta, ca pe un spectacol. Un spectacol trasnet!
Am temeiuri sa fiu convins, asistind cindva la o discutie, ca Galaction insusi – care era un om de duh, cu un simt pronuntat al umorului si il cunostea mult prea bine pe Arghezi – nu s-ar fi formalizat in prezenta izbucnirilor sale, ba chiar le-ar fi gustat, cunoscindu-le sau numai intuindu-le adevaratul substrat. Din cit mi-a fost dat sa aflu ca martor direct cum gindea Galaction confruntat cu infamia la care fusese supus Arghezi o data cu aparitia cunoscutului articol al lui Sorin Toma, prietenia lor a ramas nezdruncinata. Galaction nu se indoia nici o clipa ca Arghezi isi va recistiga locul intinat vremelnic, l-am auzit cu urechile mele – in 1950, cu prilejul unei receptii la ambasada cehoslovaca – exprimindu-se in sensul acesta, intr-un cerc restrins de personalitati culturale, dar si politice, din care facea parte si Mircea Constantinescu, care de altfel impartasea aceeasi opinie.

Cind afirm asadar ca in interpretarea posturii in care se situa Arghezi pe vremea cind il frecventam pornesc de la niste realitati oarecum obiective, iar nu de la simple speculatii, trebuie sa se inteleaga ca experienta traita ma autoriza s-o fac si ca tin seama in primul rind de caracterul comportamental al poetului, cu tot ceea ce acesta presupunea a fi greu de prevazut. Prin insusirile sale native, Arghezi – lucrul e stiut si stabilit de mult, nu fac decit sa-l reamintesc – era in cea mai pronuntata masura un sensibil si un emotiv. Dar sensibilitatea, ca si emotia, cunosteau la el (si desigur nu numai la el), intocmai ca la o medalie, o fata si un revers, care se completau, constituind o unitate contradictorie. Arghezi, cel plenar, cel care isi dadea superlativ intreaga masura, se exprima prin continua prezenta a contrariilor, o afirmatie putind fi dezisa imediat de o alta, ambele coexistind ca un dat firesc al dialecticii gindului si vietii.

Sint adevaruri prea bine cunoscute ca sa insist asupra lor. Ele au marcat insa in trecut si mai marcheaza si astazi o eroare fundamentala: aceea de a le situa pe un plan moral si caracterial, acolo unde e vorba de fapt de procesul elaborarii poetice, al actului de creatie propriu-zis, a carui logica – in masura in care putem vorbi de o logica – nu se inscrie intr-un cadru obisnuit, ci evadeaza din perimetrul simtului comun. Daca stam sa ne gindim bine, contradictia si inconsecventa afirmatiilor, adoptarea imediata a unor sensuri opuse, nu joaca la Arghezi alt rol decit la Cioran. Atit numai ca Arghezi nu-si teoretizeaza pozitia cum face acesta din urma si nu enunta fatis un principiu al iresponsabilitatii in raport cu ceea ce scrie. Fapt cunoscut, el invoca in schimb realitatea – cu egala acoperire si valoare de adevar – a doua sinceritati avind sensuri opuse, inchinate unor cauze care se exclud reciproc. Cartea vietii – spune autorul Cuvintelor potrivite – are multe file si fiecare fila sau foaie are doua fete; una-i pe o parte si a doua pe cealalta (v. marturia lui G. Pienescu, consemnata la pag. LXXXVI a prefetei lui Ion Caraion la Tudor Arghezi, Versuri, volumul I, Editura Cartea Romaneasca, editie ingrijita si postfatata de acelasi G. Pienescu citat, Bucuresti, 1980). Poetul ne trimite astfel cu gindul la expresia populara „a intoarce foaia“, ceea ce are de fiecare data intelesul unei opozitii, al unei atitudini contrare, neincetind totusi sa constituie laolalta o unitate.

Sa ne reintoarcem pentru o clipa la functia poetica a capriciului sau a „toanei“ cum i se spune popular. Pina la a-i fixa aria de manifestare cu toate nuantele ei adesea foarte subtile, e instructiv sa-i consemnam acestei notiuni conotatiile, asa cum le aflam in felurite dictionare, lexicoane si enciclopedii de prestigiu care circula la noi. Cel mai adesea capriciul e asociat cu furia, cu dinamica brusca si rapida, cu violenta, cu vointa neasteptata de a face ceva neobisnuit, cu dorinta de a surprinde prin extravaganta, prin recursul la forme de un stil insolit, in care inventivitatea si forta de improvizare, cu alte cuvinte creativitatea prompta, joaca un rol precumpanitor si decisiv. Desi mai rar, se invoca dimensiunea hiperbolica a imaginatiei, capacitatea ei de a constitui un iesind, impunindu-se cu o evidenta de neocolit, fie intr-un sens pozitiv, fie intr-unul negativ, intotdeauna cu ostentatie. La Tudor Arghezi toate acestea sufera un proces de transpunere literara, de transfigurare metaforica, in care invinge nazuinta estetica, caracterizata prin soc, prin captarea fara putinta de sustragere, a atentiei. Dar o atentie care trebuie rasplatita prin calitatea de superioara tinuta a celui ce o violeaza, transformind ordurile in nestemate si gunoaiele in oaze de parfum, vulgaritatea insasi lasindu-se innobilata de persuasiva relevanta a expresiei.

*

Daca ar fi sa rezum si sa sintetizez intr-o formulare cit mai sugestiva procesul determinant, de natura ca sa zic asa „psihologica“ (desi termenul nu este cel mai potrivit, fenomenul fiind in realitate mai complex), as spune ca relatia mea cu Tudor Arghezi s-a desfasurat, in ce il priveste, sub semnul a trei factori: emotivitatea, capriciul si fluxul contradictoriu al gindului. Sint elemente legate organic intre ele, intr-o continua interferenta care le estompeaza hotarele. Ceea ce m-a interesat de cite ori m-am aflat in preajma poetului a fost in primul rind artificiul care facea ca la dinsul vorba rostita sa devina creatie, indiferent de registrul in care se inscria, fie el, mai rar, al elogiului, sau, cel mai adesea, al invectivei. Fapt bine stiut, devenit o banalitate, temeiul principal il constituia surpriza, ineditul percutant al imaginii, alegerea termenilor comparativi care o izolau de comun, intotdeauna hiperbolici, exclusivi, situati in extrema, de unde si tangentele lui Arghezi cu spiritul de avangarda si nu intimplator avangarda noastra interbelica nu l-a ignorat, ci dimpotriva, cu toate ca poetul s-a distantat intotdeauna de ea, pastrind constant o rezerva.

Stiu ca modul meu de a scrie – redevabil formatiei mele ca tinar care a debutat in tacere si timiditate, oprit cu neinvinsa sfiala in pragul usii deschide generos de cele mai proeminente glorii ale vietii noastre literare si artistice din perioada interbelica – a devenit de multa vreme desuet. Cum desuet a devenit insusi Tudor Arghezi, relegat in conul de umbra unde l-au impins fortele juvenile ale generatiilor de poeti care s-au succedat de mai bine de patru decenii incoace, necrutatoare in demersul lor ascensional incununat de succes. Exista desigur si unele exceptii, putine la numar, al caror glas se face din cind in cind auzit, dar numai in surdina. Sint totusi sigur ca o data depasit cadrul conjunctural in care ne zbatem de atita timp (daca o asemenea depasire se va dovedi cu putinta, lucru de care nu inclin a fi chiar intrutotul convins) si cimpul istorico-cultural va fi curatat de aderentele lui buruienoase, din totdeauna neputincioase in fata verdictului implacabil al vremii, Tudor Arghezi va redeveni ceea ce a fost si pentru unii inca este: un mare si coplesitor poet roman, situabil imediat dupa Eminescu, daca nu chiar alaturi. Sint incredintat ca aceasta se va intimpla (repet: daca se va intimpla), indiferent de pacatele care l-au traversat si de judecatile adesea indreptatite care i-au stat impotriva, intr-o epoca precum aceea a zilelor noastre, mult prea cutremurata de evenimente majore si de interventii mutante pentru a-si afla asezarea cea mai echilibrata si mai echitabila fata de el.

In orice caz, dintr-o asemenea perspectiva – a valorii perene, neafectate de contingent – ma apropiu cu amintirea de acel Tudor Arghezi pe care l-am cunoscut odinioara, vreme de sapte ani cit l-am frecventat adesea zilnic, l-am admirat fara rezerve, respectat, iubit, observat, studiat si consemnat, neingaduind partinirii, existenta in plan afectiv caci inscrisa in perimetrul subiectivitatii, sa-mi indeparteze de adevar ponderile cumpanitoare ale ratiunii. Dar atentie: toate virtutile argheziene pomenite puteau avea eficienta atunci, intr-o epoca ale carei valori functionau in conditii ce-au disparut. Eu vorbesc aici ca istoric, ca reconstituant al unor timpuri apuse, care n-au cunoscut revolutia sexuala, libertinajul deplin, generalizat, si asaltul cotidian al vulgaritatii celei mai joase, vulgaritate ale carei sublimari poetice – trebuie sa recunosc: exista si acestea! – fac sa fie caduce, de-a dreptul blinde, indraznelile lui Arghezi, anulindu-le virulenta, capacitatea de soc.
Veti spune ca ma contrazic. Cum poate fi mare si reactualizat un scriitor, un poet, caruia prefacerile timpului ii sleiesc de putere atributele cele mai elocvente, mai incitante? Arghezi insa – nedesprins din contextul epocii privite sub toate aspectele ei si cosiderate o entitate istorica ce nu poate fi anulata ca atare – inseamna mult mai mult (fapt ce voi fi intotdeauna indrumat sa-l subliniez) decit numai ce mi-am propus sa scot in evidenta prin textul de fata. Nu e locul sa dezvolt aceasta tema dificila, extraordinar de vasta, aici. Ma reindrept deci spre obiectivul principal avut initial in vedere, pornind de asta data de la faptul concret care l-a facut sa se nasca si mi-a stimulat meditatia.

*

Pe vremea ocirmuirii guvernului Gigurtu exista o dispozitie, preluata poate de la guvernarea precedenta a lui Gheorghe Tatarescu, in virtutea careia evreii in masura sa poata dovedi ca au servit interesul cultural obstesc, onorindu-l prin calitatea contributiei lor, erau exceptati de la expropierea spatiului imobiliar pe care il locuiau si stapineau ca proprietari. Pentru asta trebuiau sa produca in fata autoritatii de stat corespunzatoare ateste in sensul aratat, emanind de la personalitati culturale romanesti de mare prestigiu. Unul dintre evreii care se socoteau indreptatiti sa beneficieze de amintita exceptie era poetul de limba idis Iacob Gropper.
Am fost ani de-a rindul bun prieten cu Iacob Gropper, desi prin forta imprejurarilor ne vedeam destul de rar. Necunoscind limba idis, neputind nici cit de cit citi in ea si a-i descifra alfabetul, n-am fost in masura sa receptez poezia lui Gropper. Dar omul era ceea ce numim de obicei „o inima de aur“, de o bunatate si generozitate exceptionale, serviabil, saritor, comunicativ, gata oricind sa ti se alature la un necaz si sa te infasoare in vorbe calde strabatute de o unda lirica in care il simteai si recuosteai pe poet. Nu se putea sa nu-l iubesti.

Nu stiu cum si in ce circumstante s-au petrecut lucrurile, dar Arghezi il cunostea pe Gropper si il pretuia, marturisire pe care o detineam chiar din gura venerabilului stapin al Martisorului. De aceea, atunci cind Gopper – la curent cu repetatele mele vizite la Arghezi – m-a rugat sa-i transmit acestuia rugamintea de a-i scrie citeva rinduri prin care sa-l recomande intru exceptarea pomenita, l-am asigurat fara ezitare ca ii voi indeplini dorinta. Era in jurul datei de 17 iulie 1940 cind – insotit de Arghezi care ma intimpina de obicei la poarta dupa ce trageam clopotelul (de fapt o talanga) ce-mi vestea sosirea – strabateam aleea lunga, pietruita, care ducea pina aproape de inima asezarii gospodaresti propriu-zise, vegheate de faimosul foisor de la etaj. Era un drum pe care, in perioada amintita, dat fiind ca eram ocupat in a-i da lui Arghezi o mina de ajutor, il strabateam zilnic pret de citeva bune minute, avind timp berechet sa ne conversam; stapinul domeniului era intotdeauna dornic sa afle cu promptitudine noutati.
I-am descris asadar inca de la intrare necazul care il ameninta pe Gropper si i-am impartasit rugamintea acestuia, intrebindu-l daca il stinjenea sau, dimpotriva, era de acord. Arghezi parea vadit emotionat si compatimitor: „Cum de nu? Ce vorba e asta? Spune-i ca-i voi da bucuros recomandarea!“.

A doua zi ma asteptam sa primesc vestea scrierii celor citeva rinduri. Strabateam amindoi aleea, faceam chiar o vaga si inofensiva aluzie, dar cu privire la Gropper, Arghezi nu scotea nici un cuvint. Am indraznit sa-l intreb pe neocolite daca ii asternuse recomandarea. M-a intimpinat cu o privire rece, taioasa, sfredelitoare, de om agasat: „Daca ti-am spus ca i-o dau, o sa i-o dau! Sa mai vorbim si despre altceva…“. N-am insistat.
In ziua urmatoare insa, tot in drum pe alee (era deja a treia zi), nu m-am putut retine sa revin asupra subiectului. Ma asteptam la tot ce putea fi mai rau, dar stiam ca pentru bietul Gropper fiecare zi conta, formalitatile in cauza avind un termen apropiat. Spre uimirea mea, Arghezi era in dispozitia cea mai buna: „Fii linistit! Cum iti inchipui ca as putea sa-l las pe Gropper in pana? Imi dau foarte bine seama prin ce trece omul! Asigura-l ca asa cum am promis ii dau recomandarea…“.

In cea de a patra zi, pe traseul obisnuit, Arghezi se arata vadit plictisit. Nici n-a mai fost nevoie sa deschid gura. Mi-a dat clar a intelege ca il pisam, desi nu scosesem nici un cuvint. Gindul ca as fi putut reveni asupra problemei il teroriza. Se simtea constrins, incoltit, atacat in nevoia lui de absoluta libertate, nevrind sa dea cont nimanui. Tacere pina in pragul tiparnitei Biletelor de papagal unde il ajutam sa faca ordine. O data ajunsi: „Hai sa ne apucam de treaba!“.
A cincea zi a insemnat, pe drumul devenit itinerarul nostru de rutina, o revarsare calda de exclamatii binevoitoare la adresa lui Gropper. Asigurarile nu mai conteneau. As fi putut sa jur ca pina la sfirsitul zilei aveam sa plec cu recomandarea in buzunar. Dar nu s-a intimplat nimic… „Ai rabdare!“ imi rasuna ca un refren cuvintul in urechi, rostit pina atunci de nenumarate ori.
In cea de a sasea zi i-am comunicat lui Gropper ca ar fi mai potrivit sa se adreseze altcuiva, ca pe Arghezi il indispun insistentele mele si ca alternanta asta capricioasa, ba da, ba nu, putea sa dureze la nesfirsit. Gropper a inteles si m-a ascultat.

Nu i-am mai pomenit lui Arghezi de Gropper. Inciudat, o simteam bine, astepta sa scot un cuvint. Tacerea mea il facea tot mai curios. Eu, nimic! Intr-o buna zi, trecusera aproape doua saptamini, nu s-a mai putut retine si m-a apostrofat, cu glasul lui egal bine cunoscut: „Ce mai face prietenul acela al dumitale, Iacob Gropper, ce-a devenit? A renuntat?“. „N-a renuntat – i-am raspuns – decit ca i-am declarat ca insistentele lui – mai exact spus ale mele – va irita si ca ar fi mult mai potrivit sa va lase in pace“. „Nu ti-am cerut si nici nu te-am autorizat sa faci asa ceva!“ mi-a replicat pe tonul cel mai dezaprobator Arghezi. I-am relatat cit mi-a fost de penibil sa constat ca nu izbutisem decit sa-l sicii, sa-l indispun, abatindu-l fara indoiala de la preocupari mai importante, legate de activitatea lui scriitoriceasca, rol nefast pe care mi-l reprosam. „Bine, bine, lasa asta, vreau sa stiu totusi ce-a intreprins amicul dumitale pina la urma?“ I-am comunicat ca Gropper s-a adresat lui Gala Galaction. La auzul numelui lui Galaction, Arghezi parea sa fi ramas pentru o clipa stupefiat. Vedeam limpede dupa expresia fetei ca il stapinea indignarea, as spune chiar furia, desi tonul ramasese nemodulat, acel ton egal cu sine, cum am mai spus, de parca ar fi citit dintr-o carte, asa cum obisnuia sa-si recite – dind curs lecturii – propriile poezii. Si totusi, sub calmul acesta aparent, mocnea un dezacord profund, care avea sa faca din mine martorul unei rabufniri explozive:
„Porcul ala? Si ce putea sa-i spuna sau sa-i scrie Galaction lui Iacob Gropper altceva decit: pupa tu curul meu ca miroase a tamiie, sa pup eu curul tau ca miroase a trandafir!“

_______
*Vezi articolul Capricii de poet aparut in numarul 107 al Observatorului cultural.

 
 
 
Cele mai citite articole
Idealuri în descompunere
Cehov (+1904) la 2014
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Despre Klaus Iohannis, Republică şi calmul valorilor
BIFURCAŢII. Dintr-una-ntr-alta
Cele mai comentate articole
Idealuri în descompunere
Cehov (+1904) la 2014
BIFURCAŢII. Dintr-una-ntr-alta
FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Zen şi expropriere. Cum să ieşi din „îndrăgostire“
Vremuri intense
Cele mai recente comentarii
pentru profesor
Ponta=Iohannis
O egalitate
@Alina Popescu
Excelenta
 
Parteneri observator cultural
FNT