OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu tu, ci poezia ta conteaza
La sfirsitul anului trecut (15-25 noiembrie) a avut loc a sasea Bienala Internationala de Poezie de la Val-de-Marne, Paris (presedinte Jacques Roubaud, director Henri Deluy). Un adevarat eveniment cultural international, Bienala reuneste, o data la doi ani, poeti din toate partile lumii. Daca la editia trecuta au fost prezenti 46 de poeti francezi si straini (din Germania, Statele Unite, Danemarca, Haiti, Spania, Israel, Palestina, Rusia, Cuba, Tibet), anul acesta poetilor francezi din generatii diferite (de la Jean-Jacques Viton pina la mai tinarul Frank Smith) li s-au alaturat poeti de alta limba din Franta (occitana, catalana, corsa, bretona, gitana), poeti de peste Ocean scriind in limbi minoritare (precum kisemaiana, mapusa, nahuatl, tojolabal, zapoteca), dar si poeti europeni de limba engleza, germana, rusa, spaniola. Romania a fost reprezentata de Letitia Ilea si de subsemnata. Bienala a fost gindita ca o etalare a varietatii poeziei scrise de autori din culturi foarte diferite, apartinind unor generatii diferite (cel mai tinar participant a fost Estela Comellas, nascuta in 1975, poeta de limba occitana) si pusa in scena in varii moduri – de la felul cintat de a-si spune poeziile al mexicancei Maria Roselia Jimene-Pere-si de stilul onomatopeic al lui Humberto Ak’Abal (guatemale-care scrie in kisemaiana, in poezia caruia apar sonoritati ale trilurilor de pasari, performate ca atare), la teatralitatea ironica a lui Bory (care, la una dintre lecturile sale, a adus cu el un „fond muzical“ la indemina oricui, o micuta flasneta care poate fi cumparata din magazinele pentru turisti), de la „performance“-ul lui Jean-Marc Baillieu, insotit de muzicianul Étienne Brunet, la spectacolele date de poetii si cintaretii gitani Juan Carlos Principal si Cristo Cortes sau de Patrizia Gattaceca, sustinuta artistic de o trupa de instrumentisti si cintareti vorbitori, ca si poeta, ai limbii corse. N-a lipsit, bineinteles, maniera „clasica“ – prezentarea poeziei in lectura poetilor, fara alt suport decit propria voce si propriul farmec personal.
Lecturile de poezie au avut loc in medii si locuri multiple: la Universitatea Paris XII, in mediateci, biblioteci, in Case de cultura (Maisons Pour Tous), cluburi de tineret, licee, teatre, centre culturale, la Casa Americii Latine, la Centrul Georges Pompidou, la Casa Scriitorilor sau chiar intr-un penitenciar (cel din Fresnes). Peste treizeci de poeti, prezentati sau insotiti de Henri Deluy, de Liliane Girodon (scriitoare si traducatoare a multor poeti la a caror lectura am asistat), de Philippe Savoy sau Nelly Picot.
La urmatoarea Bienala (cea din 2003) vor fi invitati poeti din Siberia, din Tibet, alaturi de reprezentanti ai ultimei generatii de poeti (mai ales poete) din Franta (la editia 1999 fusesera invitati deja scriitori din ultimul val, nascuti in jurul lui 1965, precum Philippe Beck, Charles Pennequin, Christophe Tarkos sau Nathalie Quintaine). Dupa fiecare intilnire este publicata o antologie coordonata de Henri Deluy.
L-am intrebat, la un moment dat, pe Henri Deluy de ce m-a ales pe mine dintre toti scriitorii pe care i-a intilnit in Romania (in Bucuresti, dar si din alte orase). La intilnire fusesem mai degraba antipatica, contrazicind tot timpul, dupa prostul meu obicei. „Nu pe tine te-am ales, ci poezia ta“, mi-a raspuns. Pe Letitia nici macar nu o intilnise, ea si-a trimis pur si simplu poeziile pe adresa organizatorilor, luindu-si informatia din Observatorul cultural.

Citeva portrete „en miettes“
Nu prea apucam sa stam de vorba intre noi. Ne intilnim, eventual, doar la micul dejun, cind schimbam amabilitati. In rest, sintem ocupati fiecare cu lecturile lui. Totusi, citeva portrete.

Henri Deluy – gazda primitoare, vorbeste adesea cu invitatii sai in limbile lor – mai putin romana! E mereu grabit, presat, dar afabil, elegant. Foarte atent, tot timpul, la ce se intimpla in jurul lui. Ma insoteste la toate lecturile (asa se nimereste). Stabilim sa-mi citesc singura si variantele franceze. Inainte sau intre poeme, compun mici discursuri de captatio benevolentiae pentru public. Ii spun ca simt nevoia contactului cu publicul, indiferent in ce loc m-as afla. Stric putin obiceiul casei, dupa care poetul citeste in limba sa de origine si apoi isi vede de treaba lui, luind loc pe un scaun si dind stafeta traducatorului. Pina la urma cedeaza, il amuza „stilul nostru romanesc“. Aflu, cu aceasta ocazie, ca si Letitia, la lecturile ei, face la fel.
Cu Letitia ma intilnesc doar la un colegiu. Avem in fata niste pusti care par foarte mefienti, plictisiti si chiar iritati de ideea ca in loc de-o ora de-a lor obisnuita sint obligati sa asculte poezie. Si inca poezie facuta de niste tipe din Romania, tara despre care nu stiu nimic. Chiar asa imi incep „vorbitul“ catre ei: „Stiu ce va trece acum prin minte“. Si ii fac sa rida, pentru ca am ghicit (asadar, adusi sa asculte poezie scrisa de niste tipe dintr-o tara necunoscuta). Le citesc la inceput, rar, nu versuri ale mele, in romana, ci un citat, in romaneste, din Senancour, care e motto-ul uneia dintre cartile mele. Ii surprinde cit de multe cuvinte recunosc. Le vorbim mai mult, si eu, si Letitia, preferam asta unei simple lecturi; le vorbim despre Romania, despre poezia din videoclipuri sau de la Discovery ori Animal Planet, despre poezia vietii de care poezia din carti e atit de legata. Pustii se anima. Unul care statea invelit peste gura cu un fular, mai mult cu spatele la noi, incepe sa se dezghioace. Cei din spate inceteaza sa mai chicoteasca, ciulesc urechile. Ne pun tot mai multe intrebari. Ii amuza ideea ca am sa scriu, ajunsa acasa, un poem despre ei (ii rog, spre uluiala lor, sa-mi dea si citeva nume). La sfirsit, ne roaga sa-i lasam sa se uite peste cartile noastre, ca sa vada cum arata „scrisul“ romanesc. Toti cei care am trecut prin colegii am recunoscut ca a fost cel mai riscant si cel mai interesant. Sa-i cistigi pe pusti, asta da bataie de cap! Si eu care credeam ca cel mai „challenging“ ar fi fost la puscariasi (regretind ca n-am avut sansa sa fiu prezenta acolo!). Da’ de unde! Publicul de la inchisoarea din Fresnes a fost cel mai cuminte, aflu, detinutii primind un fel de puncte de buna purtare pentru participarea lor la „activitati culturale“.

Liliane (Girodon) – discreta, mai degraba tacuta, si totusi impunind tuturor. Cind vorbeste, e important ce spune. O vad intr-o zi fumind tigari de foi fine; se imbraca studenteste, in pantaloni si pulovere largi, negre (e nascuta in 1946). La Centre Pompidou, pe scena, in timp ce citeste traducerea poemului Mao al lui Carlos A. Aguilera, bate ritmul cu piciorul pe tot parcursul lecturii. Voce de poeta fara fite, asa cum imi place mie. Ma las cu toata increderea pe mina ei (vocea ei!) la una dintre lecturi.

Carlos A. Aguilera – vine din Cuba. Imi trec prin cap tot felul de clisee despre Cuba in timp ce fac cunostinta cu el. Ma gindesc: lucruri asemanatoare trebuie sa le fi trecut prin minte altora despre un poet roman inainte de ’89. La Cafeneaua Editorilor, unde ne ducem impreuna cu altii sa cinam, descopar intr-un raft de biblioteca o carte despre Cuba (Cuba pitoreasca – asa cum, in albume despre Romania, uneori dai peste o Romanie pitoreasca fara nici o legatura cu tine). O vede si el. Darapanaturi crepusculare, mahalale in amurg, expresivitati faciale de tot felul. Carlos reprezinta o altfel de Cuba, nu pitoreasca si nu de propaganda. E un intelectual interesant si un excelent poet. In cartea pe care mi-o da – ca si poemul citit la Centre Pompidou – sint lucruri de mare forta. Face parte dintr-un grup de tineri poeti. Fara sa-i fi cunoscut, ma gindesc uneori la ei.

Humberto Ak’Abal. Are figura de indian. E imbracat ca un indian. Nepotul unui saman, am auzit. Ca sa-l ascult, ma duc pina la Maison des Écrivain, desi afara e intuneric si pina acolo e o distanta destul de mare. A doua zi, primesc de la el una dintre cartile lui, tradusa in franceza, Le gardien de la chute d’eau. Il declar, in gluma, „Pazitorul“ meu.

Nuala Ni Dhomahaill. Astept, in micutul hall cu fotolii din hotel, sa se elibereze cabina telefonica. Pentru ca totul se prelungeste, ma ase-linga ea. Imi vorbeste, la un moment dat, despre viata ei grea. Despre seminariile de poezie pe care le face ca scriitor invitat. Imi vorbeste despre Paul Moldoon, pe care il considera cel mai mare poet al lumii. Ma intreb citi dintre poetii romani ar putea spune asta despre un confrate al lor de generatie. Ma uit la Nuala, de data aceasta pe scena, in timp ce citeste, in picioare, in lumina reflectorului. O „mare doamna a poeziei irlandeze“, cum o prezinta Henri Deluy. E o doamna care pastreaza mult din adolescenta care a fost, inclusiv felul de a-si colora hainele ca in epoca flower-power.

Paul Moldoon. Pleaca dupa trei zile. Figura de pusti, desi are 50 de ani. Citesc poezii de-ale lui la biblioteca Centrului Pompidou. E ora zece seara. Se anunta inchiderea. Se inchid, asadar, cartile si o multime de tineri se indreapta spre scari. Ma opresc la jumatatea unui poem de Moldoon.

Cu Margret Kreidl stau putin de vorba inaintea lecturii noastre de la Centrul Cultural Jean Vilar. Il cunosc cu aceasta ocazie si pe Lucas Cejpek, scriitor austriac, ca si Margret. Descopar in ei niste mari admiratori ai lui Gellu Naum. Margret citeste asezata in fata unei mese, stind pe scaun. Poezie stranie, vizuala, asa cum nu am mai citit – un fel de Jugendstil (sau Sezzecion, ca Margret e austriaca) al noului mileniu, caruia i se adauga – oximoronic – o atitudine puternic ironica. Nici o clipa senzatia de déjà vu. Imi doresc mult sa citesc o carte intreaga de-a ei.

Pe doar citiva dintre scriitorii francezi ii aud cind se nimeresc sa aiba lecturi o data cu mine. Nu si pe simpaticul Jacques Jouet, a carui carte continind poeme pentru metrou (scrise in metrou) o citesc in avion, in drum spre casa, cu o rara placere. Mi-o imprumuta Letitia. Sentimentul pe care il am de cite ori citesc o carte de poezie buna: ca parca n-ar fi poezie (nimic altceva nefiind)!

Uneori, poezia trebuie sa fii chiar tu
Citesc in tot felul de locuri, avind in fata un public diferit. De aici nevoia de a intra, intr-un fel, in legatura cu cei din fata mea, tocmai pentru ca publicul are mereu o alta personalitate, data si de locul in care te afli. N-ai cum sa-ti faci, pur si simplu, „numarul“ fara sa tii cont de aceste diferente. Alte incaperi, alte glasuri...
In seara inaugurala (unde citesc, printre altii, Volker Braun, Paul Moldoon, Alexei Alekhin, Jean-Jacques Viton, Roberto Sosa), intr-o sala mare, plina, luminata, sint prezenti toti poetii invitati (unica ocazie, de altfel, in care sintem cu totii la un loc), scriitori francezi, oameni de mass-media, organizatori. Intru chiar cind se apropie rindul meu, direct de la aeroport. Apuc, totusi, sa vorbesc cu Henri Deluy si sa-i zic ca nu am nimic in romaneste la mine, asa cum, inteleg (prea tirziu!), ar fi trebuit sa fie. Volumul pe care il are el, l-a lasat acasa. Pentru ca sa nu stric regula jocului, ii spun ca o sa improvize-un mic poem in romana si ca o sa citesc in franceza doua-trei poeme scurte aduse de acasa (cel tradus de ei, un fragment dintr-un poem lung, fiind mult prea mare). Se uita neincrezator la mine, in timp ce, inca vorbindu-i, ma departe-pentru ca imi aud numele la microfon. Le explic tuturor, cu umor (cum altfel!), situatia in care ma aflu, le spun ca o sa incerc sa fac ceea ce, in fond, un David Antin face de-o viata, si anume sa improvize-un poem in romana, un happening romanesc. In sala am vazut-o deja pe Magda Carneci. La sfirsit, vin la mine, entuziasti, organizatorul lecturii de la Maison pour Tous din Rungis, unde urma sa ma duc pentru o lectura (si, dupa Rungis, aveam sa-i inteleg si mai bine entuziasmul), un domn care l-a tradus pe David Antin, un traducator olande-care traieste in Franta si care invata romaneste, Guy Gofette care regreta ca nu am citit fragmentul din Matrioska, tradus de Liliane Girodon, un domn care se mira ca romanii pot fi dezinvolti si simpatici. Venind din Romania, se astepta sa fiu grava sau sa pleurnise-in fata lor.
La Biblioteca de la Ivry-sur-Seine va fi altfel. Ajungem, impreuna cu Henri Deluy, Michel Ronchin si Ryoko Sekiguchi, cu un sfert de ora inainte. Nu e nimeni. Directoarea se scuza si ne spune incurcata (dar parca si cu o nuanta de satisfactie, de superioritate) ca fusesera mai multe persoane care se inscrisesera pentru „manifestarea poetica“, dar... Ii spun intr-o doara: „Fiti linistita, sala o sa se umple“. Maninc bomboane mentolate, ii ofer una lui Michel Ronchin, dar refuza. Cu citeva minute inainte de ora stabilita, spre surpriza directoarei, lumea incepe sa se adune. E acolo si o romanca emigrata demult, apuca sa-mi spuna ca a iesit special din casa pentru mine, il vad si pe traducatorul olande-care invata romaneste. Aflu, la sfirsit, si de prezenta unui tinar student roman. Dupa stilul binecunoscut deja lui Henri Deluy, iar vorbesc cu sala. Ma adrese-inclusiv in romaneste conationalei mele. Vine apoi rindul lui Michel Ronchin. Cind termina, se asaza multumit la locul lui, linga mine. Imi cere o bomboana. Ryoko citeste o poezie foarte conceptuala, o „japonezarie“ conceptual-vizuala. In japoneza dureaza putin, in franceza se dubleaza. Desi abstracta, poezia ei mi se pare una profund autobiografica, foarte... intelectualist-carnala.
La Rungis, la Maison pour Tous, dau de cu totul si cu totul alta atmosfera. Sint singura poeta care va citi. Restul, cei doi cantautori, Juan Carlos Principal (poet) si Cristo Cortes, vor sustine un recital de muzica andaluza, iar Patrizia Gattaceca isi va cinta, si ea, poeziile in corsa, impreuna cu prietenii ei, muzicieni. Ma gindesc ca aici ar fi fost mai potrivit decit mine Baillieu, insotit de saxofonistul Étienne Brunet. Intram intr-o salita ca de mic bistro (care face parte din Casa de Cultura), plina ochi. Lumea sta la mese, cu farfurii inainte, cu pahare cu vin rosu si luminari aprinse. E clar ca au venit pentru muzica. Imi trece prin cap ca, decit sa le citesc ceva in romana (din care nu vor intelege nimic), mai bine le cint si eu ceva, „Melc-melc-codobelc“, ca sa ma asorte-cu ceilalti. Renunt iarasi la poemul lung tradus de Liliane, citesc doua poeme scurte in franceza, apoi in romana si – bineinteles (Henri Deluy nu se mai mira) – le vorbesc. Si bine fac! Ajung sa le vorbesc, printre altele, despre conditia poetului care urmeaza sa citeasca in fata unor mese imbelsugate, le vorbesc despre diferenta dintre creveti (ultima solutie de compromis la traducerea uneia dintre poezii), animalul marin substituit plutei si varianta cu care venisem de acasa, agrions (animal marin, ce-i drept, care nu-mi spune nimic – si, inteleg, nici lor). Animale marine, tribulatii de traducere, farmecul (?) discret al inadecvarii. Macar, cit vorbesc, ii fac sa rida. Ce gindesc despre poemele mele, despre poeti si creaturi de apa adinca n-am sa stiu niciodata.
In fond, poezia merge oriunde, merge cu orice. Poezia trebuie sa reziste in fata farfuriei cu pastrame si brinzeturi fine, cu fripturi si creveti, in fata antrenantei muzici, in fata pustilor care stau cu spatele la tine, in fata functionarului care probabil asteapta sa bifeze rapid activitatea culturala pe care o are in agenda, in fata palizilor sau a rubiconzilor. Poezia nu e doar ceea ce trebuie sa citesti. Nu stiu daca e bine sau rau, dar, uneori, am impresia, poezia ta trebuie sa fii chiar tu.