OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Iasul e pentru mine ca o casa parinteasca. Avem aici valori foarte mari, de la clasa muncitoare pina la cei mai mari specialisti. Dar ei nu sint platiti pe masura meritelor, pentru ca noi sintem la margine, sintem considerati moldoveni, provinciali. Dar ei, cei care ne marginalizeaza, nu-si dau seama ca moldovenii au fost cei mai buni luptatori, cei mai buni cronicari, cei mai buni istorici, tot ce vrei. Tocmai pentru ca am avut vedete si personalitati am fost marginalizati! De ce n-a avut Bucurestiul un om ca Stefan cel Mare? De ce n-a avut Bucurestiul un Ion Creanga sau un Mihai Eminescu?! Din cauza asta ei incep sa ne urasca! Ne invidiaza, pentru ca sintem prea destepti.“
(Casnica, 41 ani: Iasi – oras cultural, Ancheta din Timpul, 10/2000, p. 2)

Inceputul anilor nouazeci, Piata Unirii, centrul traditional al orasului Iasi, capitala – in aceeasi masura traditionala – a intregii Moldove. Dimineata friguroasa, de noiembrie tirziu, atmosfera pestrita, cu cenusiu neurastenic si colorit tipator, de capitalism timid si stingaci. Postceausism in expansiune. Multimea de porumbei infoiati – si ei traditionali –, strinsi in jurul statuii lui Cuza, este tulburata de un spectacol neasteptat. Un batrin homeless (clasa mai degraba in devenire decit traditionala, in vechea urbe), cu sticla de bautura tare (si ieftina), aproape golita, strecurata abil in buzunarul hainei ponosite, tine zgomotos, intr-o gestica ampla, elaborata – de orator din Hyde Park –, un discurs patetic despre margine si centru. Putinii trecatori matinali se opresc din cind in cind, aruncindu-i priviri curioase si apoi isi continua drumul, mai curind plictisiti. Incep sa se obisnuiasca – printr-un fel de blazare metafizica – cu astfel de „incidente“ ale lumii liberale. Altadata, „opinia publica“ ar fi intervenit probabil cu promptitudine pentru restabilirea „ordinii si disciplinei“. Acum, in mod evident, riguroasa colectivitate are treburi mai importante de rezolvat.

Totusi, speech-ul batrinului, in ciuda inerentelor inconsecvente determinate de etilism, nu este lipsit de interes. El vorbeste, in imagini apocaliptice, despre comploturi universale, oculte internationale si demonism transnational, toate indreptate invariabil impotriva singurului personaj pozitiv din sistemul solar – moldoveanul marginal. Oratorul isi asuma semnificatia notiunilor de „axa“ si „periferie“ intr-o maniera oarecum stranie, demna de efort analitic. „Marginea“, adica moldoveanul ostracizat, pare „inconjurata“, din toate partile, de „centre“ acaparatoare, devoratoare si, desigur, obscure, nemairezistind inimaginabilelor presiuni. Se subintelege ca, macar in planul reprezentational al confruntarii descrise de vorbitor, adevaratul „centru“ – al binelui si al suferintei absolute – devine chiar „marginea“ insasi, printr-un nebanuit si involuntar transfer metodologic, cele doua concepte iesind astfel din grila lor semantica, suficient de rigida, si functionind acum in regim, sa spunem, poststructuralist. Conform noului regulament contextual, marginea e unica, iar centrul multiplu. Prima capata un continut indivizibil, ultimul – vorba lui Derrida – prolifereaza ad infinitum. De aceea, fara sa-si dea seama, batrinul aluneca intr-un „joc al substitutiilor“ labirintice, ametitor prin interminabilele sale variante. Oboseste subit si apoi se asaza cu greu linga soclul statuii celui care a pus temeliile Romaniei moderne (trebuie spus ca „prezenta“ simbolica a lui Cuza in decorul episodului autumnal are o valoare anamnetica: el a plecat – nu-i asa? – printre primii dinspre Iasi spre Bucuresti, fiind ulterior „inghitit“ de necrutatoarea centralitate). Ultima fraza, desi mai mult mormaita (anuntind apropiatul somn himeric), aduce nuante apoteotice intregului discurs: „Ba, noi ’istea de la Moldova e mai destepti decit capitalistii!“.

Marturisesc faptul ca nu m-am lamurit nici astazi asupra conotatiilor reale ale cuvintului final. Sa fi fost caragialianism pur, neipocrit? Sa fi fost rabufnire sincera (si foarte la moda) impotriva formelor unei lumi noi, prea putin intelese (si, fara indoiala, acceptate) sau, dimpotriva, sa fi fost subtilitate rautacioasa, deloc surprinzatoare altfel pe fondul deja invocatei inteligente moldovenesti? Oricare dintre variante s-ar potrivi (nu intrutotul) exoticului monolog, problema de esenta ramine aceeasi, si anume tensiunea culturala si psihologica, acumulata mocnit, de-a lungul timpului, de catre un spatiu decazut (abrupt) din conditia sa de centralitate si impins (gradual) spre postura tot mai distincta de periferie. Vor spune unii ca exagerez, pornind de la o scena izolata, mai curind neconvingatoare. Cred, totusi, ca incidentul amintit are virtuti revelatoare pentru istoria locului si mai ales pentru mentalitatea comunitatii in discutie, asa cum un cor de tragedie antica poate rezuma parabolic materialul filozofic din zece tratate exegetice ori un eveniment marunt, de tipul unei procesiuni religioase medievale, poate sintetiza spiritualitatea epocii respective, descrise anevoios in mii de pagini de antropologie culturala contemporana. Modelul mare este intotdeauna duplicat in nenumaratele ipostaze si versiuni ale modelului mic, preluindu-se unitatea fundamentala a naturii sale.

Putem demonstra acest lucru la nivelul temei „mentaliste“ precizate, adica a complexului de periferie, dezvoltat treptat in interiorul vechii capitale moldave? Raspuns afirmativ, eliberat de penumbra oricarui dubiu. Nu trebuie decit sa urmarim anchetele facute in ultimii zece ani – atit in presa cotidiana, cit si in cea culturala –, pe segmente socio-profesionale foarte variate (incluzind si elitele intelectuale), toate marcate de un narcisism intens si autodevorator. Pusa in termeni rudimentari sau sofisticati, explicata prin medierea ideologiilor complicate ori tratata nemijlocit, cu brutalitate „periferica“, ideea de baza s-a oprit intr-o inflexibilitate reprezentationala, imposibil de depasit. Iasul este prin excelenta o margine „construita“, identificata asa din cauza concurentei neloiale a centrului. Atitudinea celor convinsi de adevarul acestei axiome trece, in general, de la esopismul vag ironic la pamfletul suculent si intolerant. Nemultumirea ofuscata primeaza insa in ambele cazuri. S-a creat, ori s-a (auto)indus mai bine-zis, o mentalitate de victima istorica, a carei singura varianta de raspuns cultural devine alienarea superioara.

Prin urmare, cercurile „ostracizate“ s-au inchis, indivizii unindu-se nu in idealurile similare, ci in suferinta si, prin determinare, damnarea comuna. Aceea de a apartine vesnic unei „axe“ periferice. In mod paradoxal, nu consecintele mi se par interesante aici (paranoia culturala, „incremenirea in proiect“, orgoliul morbid si egocentrismul autofag), ci cauzele fenomenului propriu-zis. Cred ca doua sint principale, restul functionind subiacent si auxiliar. Este vorba mai intii despre o interpretare improprie a antagonismului centralitate–marginalitate si, mai apoi, despre o asumare eronata a ideii de conflict cultural. Sa ma explic.
In privinta primului factor de incongruenta, voi incepe cu un exemplu. Nicolae Manolescu se referea – intr-un editorial recent din Romania literara – la un episod din experienta lui profesionala, pe cit de insolit, pe atit de plin de semnificatii. Pe scurt, de-a lungul numeroaselor sale conferinte, profesorul observase ceva ciudat. Cei din afara disciplinelor umaniste, fizicienii bunaoara, se apropie de literatura intr-o maniera mai degraba contradictorie.

Desi lucreaza cu instrumentarul formelor celor mai avansate de gindire umana, existind in interiorul unei actualitati absolute, oamenii de stiinta prefera romanele traditionale si refuza, de regula, sa rezoneze cu acelea (post)moderne, unde cuceririle fizicii atomice si cuantice sint teme (ori motive) recurente. Astfel, constata criticul, „fizicianul atomist intelege mai degraba Ion de Rebreanu decit Orbitor de Cartarescu“. Nu exista, de aceea, un singur „spirit al vremii“ (acel saeculum amintit de catre Tacit si preluat la noi de catre Lovinescu), ci mai multe. Putem spune, prin urmare, ca nucleele culturale ale unei epoci se stabilesc haotic, fara reguli precise, recognoscibile in plan stiintific si metodologic. (Sub)culturile culturii mari interfereaza, interactioneaza si, intr-un anumit sens, se determina. Niciodata insa, „centrele“ si „marginile“ lor nu vor coincide, fie si partial. „Oglindirea“ reciproca reprezinta un proces de reflexie mai curind concava, cu „rasturnari“ axiologice si (inexplicabile) reformulari. „Centrul“ unei culturi poate fi foarte bine „marginea“ celeilalte, iar „periferia“ alteia „axa“ de rezistenta a structurii-pereche. Cele doua tipologii, marginea si centrul, nu rezista, vorba lui Calinescu, decit la analiza in retorta.
Elocvent pentru exemplul de fata este contraexemplul sau, care vine din experienta mea profesionala, de data aceasta. Pe cind (mai) predam engleza la studentii informaticieni, matematicieni si fizicieni, descoperisem, ca si Nicolae Manolescu, un lucru extrem de bizar. Acestia erau mult mai sensibili la evolutia ideologiilor culturale de dupa 1950 (vazindu-le apetenta, indrazneam sa vin cu texte din Barth, Bradbury, Adams, Hawthorn si Bloom, pentru „exercitiile“ de traducere) decit omologii lor de la Litere, foarte consecventi aparatori ai impresionismului obsolet.

In plus, multi dintre „nespecifici“ (in limbajul nostru, al profesorilor de limbi straine) citisera Levantul proaspat aparut, cunosteau articole si semnatari din Contrapunct sau Romania literara, prin contrast cu colegii filologi care, in procent de nouazeci la suta, nu stiau, de pilda, cine era Mircea Cartarescu. Aici se pune, evident, o problema de perceptie. Doua experiente culturale nu pot fi niciodata identice, desi ambele pot fi, in mod constructiv si complementar, adevarate. Autenticitatea unghiurilor de vedere adoptate – in cazul aceleiasi ipoteze culturale – nu intra nici o clipa in discutie. Avem doua scenarii interpretative opuse, perfect demonstrabile, fiecare in directia lui specifica. Ceea ce poate fi analizat si, eventual, dezbatut se leaga de ponderea semnificatiei culturale. Daca intentia este de a exemplifica o incompatibilitate de sistem cultural (proteismul mental al unei generatii intelectuale), atunci ipoteza dlui Manolescu ramine „centrala“, daca scopul devine argumentarea unui retard al literatilor in raport cu mersul lucrurilor in gindirea contemporana, atunci, fara indoiala, din punct de vedere metodologic, episodul amintit de mine ajunge definitoriu. Deducem astfel usor ca identificarea marginii si a centrului se manifesta ca o problema de situare culturala. Aceasta nu implica mereu o optiune valorica, apartinind neutralitatii axiologice. Nu impun o anumita centralitate fenomenala sau o anumita semnificatie culturala pentru ca asa doresc, ci pentru ca asa deriva ea din asezarea mea empirica si intuitiva in demersul ideologic pe care il fac. Si aici marginea unuia dintre scenarii poate functiona drept centrul celuilalt si invers, incompatibilitatea generind comunicare si, in nici un caz, antagonism.

Tema „comunicarii“ (culturale) ma aduce practic la cel de-al doilea factor de incongruenta, in egala masura important. „Periferia“ este neconditionat cea care declanseaza conflictul cultural, paradoxal, tocmai din autoidentificarea pernicioasa ca „margine“ aflata intr-o relatie de „ostracizare“ cu un „centru“ imaginar. Aici discutia poate fi largita pina la nivelul „provincialismului“ nostru european (si nu doar national, al Iasului bunaoara, in raport cu Bucurestiul). Daca vorbim strict in termeni literari, rezistenta culturala a literaturii romane (cu exceptia aproape neverosimila a momentului optzeci) la dezvoltarile ideologice de dupa 1965, devenita cruciada in unele zone, nu sugereaza altceva decit un autoizolationism artificial, grefat pe frustrarea tipologica autoindusa (margine vs. centru). Interesant ramine faptul ca, in acest caz, „perifericul“ nu se situeaza in interiorul unei disjunctii metodologice firesti – rezolvate, de obicei, prin schimb de opinii contradictorii –, ci dezvolta un straniu complex de superioritate (neinteleasa), cu accente de radicalism, anihilind germenii oricarei comunicari. Revenind cu discutia in spatiul autohton, imi amintesc ca acum citiva ani, un incitant „manifest postmodern“ al lui Ion Manolescu, plin de sugestii „sincrone“ si dovedind indubitabil familiaritate cu evolutiile culturale mondiale, a fost repudiat inflexibil de vocile celor care s-au simtit „marginalizati“. Violenta a intrerupt atunci inchegarea unui dialog cu sanse reale de a deveni constructiv. La un alt nivel, tot asa se justifica „nepopularitatea“ unui scriitor cu adevarat european (Mircea Cartarescu), in lumea boemelor provinciale, tacerea condescendenta asupra succeselor internationale exceptionale ale unor intelectuali cu formatie academica vestica (Andrei Hoisie-Corbea), in zona marginalilor „autosuficienti“, sau preferinta pentru identificarea unor autori tineri de mare complexitate estetica (Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, s.a.) doar ca „poeti“, intr-un univers in care poezia fara fundament cultural, ca traire trubadura, formeaza, desigur, un modus vivendi. Mai ales din cauza ultimei idei, mi s-a reprosat frecvent intoleranta fata de poeti. Nimic mai fals.

Este vorba, daca vreti, despre o intoleranta fata de tendinta de a separa poezia, ca fenomen intelectual, de ansamblul ideologic si cultural al celorlalte fenomene culturale, specifice postmodernitatii. Sigur ca poti scrie poezie fara sa fii educat la Oxford si fara indoiala ca e stupid sa-i ceri unui poet sa-l citeasca pe Derrida inainte sa se apuce de scris. Nu poti, totusi, nici macar ca poet, sa faci azi abstractie de tot ceea ce se intimpla in lumea culturala, aruncind priviri teribile in dreapta si stinga, si e si mai stupid sa te apuci de scris, in anul 2000, avind ca experienta estetica absoluta lirica lui Alecsandri (acelasi Ion Manolescu observa o inadvertenta de sistem, categoric reala: degeaba schimbam manualele scolare si chiar cursurile universitare, atit timp cit cerintele de evaluare umanista graviteaza constant in jurul unor subiecte caduce, precum Dacia literara ori Teme majore in poezia lui Eminescu). Poezia reprezinta fie o componenta dintr-un experiment cultural foarte amplu (vezi cazurile „poetilor“ Mircea Cartarescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu si Caius Dobrescu, de fapt scriitori postmoderni in adevaratul sens al cuvintului, cu o formatie intelectuala complexa), fie un experiment cultural independent, articulat pe o perspectiva artistica generala (unde zonele esteticului si ale culturalului interfereaza acut). Principiul „vaselor comunicante“ devine regula de aur in ecuatia postmodernismului. Nu exista genuri „centrale“ si genuri „marginale“, ci, ca sa ma exprim exotic, „inter-genuri“ – produsele culturale ale comunicarii. In linia aceluiasi rationament, acceptarea (de catre „periferie“) a conflictului cultural ireconciliabil ca solutie la (autoindusul) izolationism ramine o ipostaza (mentala) improprie, care viciaza nevoia de dialog.

Privind starea actuala a provinciei culturale romanesti, as constata, cu argumentul perceptiei „din interior“, ca prioritatea absoluta a reformelor se leaga aici de crearea societatii deschise, care nu angajeaza nici imitarea „centrului“ si nici denigrarea lui. Inseamna practic intrarea intr-o normalitate culturala a prezentului, prin asumarea varietatii ca principiu fundamental al universului postindustrial si exprimarea identitatii proprii, intr-un sistem de valori echivalente si, poate, uneori disjuncte. Altfel, exista riscul sa „singularizam“ marginea si sa „multiplicam“ centrul, asmenea batrinului din poveste. Tot ca el, atunci am putea obosi. Si sa nu uitam ca, o data obosit, din profet, individul a devenit caragialesc.

P.S. Cum bine s-a precizat intr-un numar trecut al Observatorului..., am incercat sa pastrez aceasta „estetica“ provinciala in spatiul ei de iradiere culturala. Prin insistenta dlui Michael Astner, ea a devenit treptat (si, probabil, justificat) un subiect de discutie al „centrului“. Am simtit, prin urmare, nevoia unor precizari. Problema reala, pentru mine cel putin, a fost de la bun inceput amintita „societate deschisa“, iar nu intiietatea „boemei“ ori „academiei“ in configurarea elitei literare si nici dilema (hamletiana) daca dl Astner este sau nu un publicist „subtirel“. Totusi, pentru restabilirea corecta a istoriei polemicii amintite, trebuie spus ca articolul meu Excurs bahluvian (din Monitorul), luat ca punct de plecare in interpretarea Observatorului cultural, este de fapt, la rindul lui, un raspuns la „provocarile“ preopinentilor din Timpul pe luna aprilie. Aceasta pentru pastrarea „verticalitatii critice“, draga colegului Astner.