OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De data asta, n-o sa ma refer la ce a scris Magda Mihailescu in ziarul pe care-l cumpar personal de la chiosc, voi iesi din acest cerc vicios, fiindca – dupa ce a comparat-o pe Malvina Ursianu cu Wajda si ne-a linistit ca putem sta cu fruntea sus alaturi de „marii cineasti ai Europei de Est“ datorita unui film precum Ce lume vesela… – era fatal ca „filmul fara buget“ si deocamdata fara premiera in reteaua cinematografica, 3 pazeste, de Ovidiu Georgescu, s-o determine pe ziarista cel mai des frecventata de sus-semnatul sa-l trateze de sus pe Lars von Trier si, in schimb, sa-l inalte automat pe ipoteticul debutant in familia inaugurata de Cristi Puiu cu Marfa cu banii. Prilejul aparte al „primului film independent «fara buget» din Romania“ – cum isi recomanda produsul candidatul la debut – ne obliga, cred, sa facem pasul compensatoriu de la ziaristica substituita criticii profesioniste la aceasta profesiune ca atare. In speta, sa ne luam partenera de dialog o eminenta reprezentanta a profesiunii care este Eugenia Voda. Si asta fiindca imi inchipui ca tocmai inaltari disproportionate, implicind subclasari dure ale altora, precum cele sus-citate, au indemnat-o pe titulara rubricii de la Romania literara sa ne dea o dubla definitie, in introducerea cronicii sale la 3 pazeste: „o cinematografie saraca si debusolata“ (Romania literara Nr. 13 crt.). Poate nu atit debusolata cinematografia insasi, cit deturnata imaginea ei si deci destinu-i, prin comentariile subprofesionale care fac casa buna cu ierarhizarile politicilor iresponsabile ale oficialitatilor platitoare de la CNC si UCIN.

In linia mai vechii sale sintagme „Cinema cu handicap“ (pusa ca titlu la cronica filmului cu un copil handicapat – Noro de Radu Gabrea), Eugenia Voda vrea sa creada ca „Ovidiu Georgescu e primul regizor roman care a avut forta de a transforma handicapul in motor al intregii lucrari!“ (sublinierea si semnul exclamarii E.V.). Intr-o retorica ce nu-i este proprie, preopinenta continua: „Intr-o vreme a tuturor disolutiilor si dezamagirilor, «tinarul Georgescu» propune, ca pe o suprema perversitate, euforia pionieratului!“ (ghilimelele, sublinierea si exclamatia, idem). Vreme a „tuturor disolutiilor“ – da, daca observam ca, dupa un nou gol de un trimestru in suita premierelor autohtone, nici in luna aprilie prezenta nu vom avea vreun nou film romanesc pe ecrane si nici in editia locala 2003 a Festivalului filmului european, din luna mai, cinematograful romanesc nu va fi reprezentat. Dar „toate dezamagirile“ care ar fi? De un asemenea privilegiu nu ne-am mai bucurat demult.

Am mers fara ezitare din esec previzibil in esec garantat 100%, de la Proprietarii de stele (ca sa nu incepem cu Sexy Harem Ada-Kaleh) la Vlad nemuritorul, de la Incidentul Ankara (uitind Tacanitii) la Turnul din Pisa; sau – uitind vreo doua mediocritati veleitare – din ratare vadita in ratare disimulata tematist ori prin inchipuite autorlicuri, de la Noro si Binecuvintata fii, inchisoare la Ce lume vesela…, ca sa fim exhaustivi cu titlurile de dupa hiatusul de un an si jumatate din jurul pragului dintre secole. Fiindca exceptiile se situeaza in afara paradigmei propuse, dupa regula clasica, din patru puncte: saracie si debusolare, disolutie si dezamagiri. Citind premierele cronologic, Marfa si banii de Cristi Puiu, Filantropica de Nae Caranfil, Dupa-amiaza unui tortionar de Pintilie, Occident de Mungiu si Furia de Radu Muntean au avut la bord, fiecare, o busola in cea mai buna stare de functionare, cu toate diferentele si eventualele meandre ale unora dintre trasee.
De fapt, acestea cinci sint filmele noastre independente (relativ, de absolut avind toate motivele sa ne mefiem din capul locului) si chiar dizidente fata de sistemul CNC-ONC-CNC. Atit Cristi Puiu, cit si Lucian Pintilie au proclamat public (protocronisti, cum ar veni, fata de O. Georgescu), la premierele lor inainte pomenite, ca deviza programatica, „filmul cu bani putini!“ si si-au demonstrat independenta si dizidenta fata de vechiul sistem actualizat, prin structura intrinseca a filmelor lor, prin tipul de cinema practicat. Intervin insa doua comandamente de care asculta Eugenia Voda in cronicile sale recente si care ne impiedica sa parvenim totdeauna la clarificarile ce-i stau la indemina.

Mai intii, ea nu face mai niciodata comparatii, oripilata fiind probabil de moda ziaristica diletanta din care am citat la inceput si care dateaza demult la meridianul nostru (fiindca sintem in dialog cu Romania literara), de cind G. Calinescu isi punea in lucru sarcasmul: „Un poet roman se compara numai cu poeti din afara, cu Edgar Poe, Mallarmé, Paul Valéry“. „Scriitorii nostri sint in majoritatea cazurilor foarte putin cunoscatori ai literaturii nationale si refractari la comparatiile in cerc inchis.“ Cind rupe cu traditia locala si recurge la „comparatiile in cerc inchis“ („Oricit ar tine seama de univers, o adevarata critica isi stabileste scara de valori in cimpul literaturii sale“), Eugenia Voda e in cea mai buna forma: „Cristi Puiu le e superior celorlalti doi printr-o anumita «puritate a liniei»; Cristian Mungiu le e superior prin cultura filologica translata in cinema, prin complexitatea constructiei scenaristice; in schimb, Radu Muntean, mai putin «autor», le e superior ca «meserias», scriitura lui are, in momentele bune, un tonus, o vibratie, o nervozitate, un ritm de invidiat si la case mai mari“. Dar e singurul caz in care citim intr-o cronica a sa un atare exercitiu (e si cel mai bun text din seria recenta, la filmul Furia, Romania literara Nr. 49/2002). De regula, filmele sint raportate strict la propria lor identitate explorata beletristic, fara minime puncte de reper care ar apara-o pe exegeta de retorica improprie („primul regizor roman“ s.a.m.d.) sau de flagrantele estimari, daca nu viceversa, pe aproape (Care marfa? Care bani? – titlu la premiera lui Cristi Puiu, in schimbul dantelariei elogioase rezervate Turnului din Pisa – „filmul potrivit, care vine exact la momentul potrivit“, cind era prea evident pe dos).

Circumstanta agravanta e al doilea comandament de care asculta cel mai admirat condei din breasla, autoimpus de la un timp impotriva propriei profesiuni de credinta din titlul volumului Cinema si nimic altceva, pe care o tot citez, facindu-ma a nu observa ca autoarea a abandonat-o. Tocmai altceva a trecut in prim-planul cronicilor sale, cind nu e singurul avut in vedere, ca in cazul de fata. „Handicapul“ cu care O. Georgescu s-ar fi confruntat eroic „primul“ e altceva decit ce e handicapul definitoriu in cinema-ul nostru actual. Chiar in cronica cu titlul Cinema cu handicap, nu e vorba de nici unul dintre handicapurile structurale ale filmului romanesc ca cinema, iar primul dintre ele, foarte vizibil in Noro – scenarizarea subiectului – e laudat ca virtute. Culmea e ca primul punct din „Manifestul“ lansat la Cinemateca Romana o data cu proiectarea in doua seri disparate a peliculei 3 pazeste indica in mod expres: „1. Un film nu se face in primul rind cu bani…“. Iar la al doilea punct se preciza: „2. Echipa filmului sa fie formata numai din entuziasti“. Or, in loc sa discute, macar in subsidiar si oricit de „concesiv“, cum cere „Manifestul“, natura „entuziasmului“ si „rezultatul“ sau, cum tot „Manifestul“ stipuleaza („numai rezultatul“), eminenta si adorata preopinenta se contamineaza intr-atit ea insasi de entuziasmul de la punctul 2, incit uita de toate celelalte, inlocuind „prezumtiile de legitimitate“ ale filmului insusi cu fixatia banilor ca unic handicap transformat in „motor al intregii lucrari“.

E adevarat ca in ultimele rinduri ale cronicii citim: „Dar, atentie, 3 pazeste e o experienta irepetabila, si nu o cale de urmat…“. Insa e limpede ca acest unic bemol in apologie se refera tot la solutiile financiare, la „contributia benevola“, la „fara nici un ban de la stat“, la actorii care „vor juca gratis“, inacceptabile ca sistem, oricit ar fi de „saraca“ cinematografia romana. Saraca, o cinematografie care a turnat si turneaza Hotel de lux, Triunghiul mortii, Turnul din Pisa, Ce lume vesela… si cele 20 de filme promise anual de S. Nicolaescu – poate renunti la aceasta idee, draga Genua: sintem o cinematografie luxurianta! Iar 3 pazeste nu numai ca e perfect repetabil, dar este el insusi repetitiv. E chiar cea mai repetata schema narativa din istoria veche a filmului romanesc, cea care i-a compromis inceputurile si i-a… handicapat evolutiile, plafonindu-l in provincialism, la paritate cu reconstituirile istoriciste ocazionale. Este schema neosamanatorista lansata in 1913 prin „drama senzationala“ Urgia cereasca de Constantin Radovici, reluata ciclic in anii ’20-’30 ai secolului trecut, cu „fata simpla si curata de la tara“ – in cazul nostru dintr-un sat de peste Prut – care vine in Bucurestiul tuturor relelor, unde si sucomba – spre deosebire de eroina artizanului factotum C. Dumitrescu din Poveste trista (1939), care sucomba dupa intoarcerea in sat, „platind astfel greseala savirsita“. „Cea mai stralucitoare idee a filmului“ (e clar ca una dintre altele asijderea) – se autoiluzioneaza la superlativ cea care ma privilegiaza in mod exceptional ca interlocutoare – ar fi secventa repetata care declanseaza schema, pe peronul garii unde viitoarea moarta e acostata de cel ce o va duce la pierzanie. Nici finalul filmului, in care „ideea stralucitoare“ e mimarea filmelor de actiune tip S. Nicolaescu, urmata de aparitia in chip de fantoma a moartei, in ochii ingroziti ai criminalului din umbra (promitatoarea Gabriela Crisu versus tipizatul Marius Bodochi), nu o alerteaza pe diagnosticiana, desi era momentul optim spre a masura cit de independent este acest „film fara buget“ de un bugetivor ca Triunghiul mortii, in care fantoma Ecaterinei Teodoroiu aparea, ce-i drept cu functie inversa, de imbarbatare, pe cimpul de lupta.

Victima nevinovata si, sa speram, recuperabila a scolii in care s-a format – atit la ATF, unde n-a fost deloc independent: a se vedea documentarul simptomatic intitulat cu toate redundantele Golgota, prezentat in 1998 la concursul CineMAiubit, cit si ulterior, in „scoala“ de dincoace de facultatea de resort – Ovidiu Georgescu ar trebui sa se pregateasca de un debut propriu-zis, cautind in jur si in sine o scoala care sa-l dezvete de obsesia tematismelor si tezismelor de orice fel, sa-l elibereze de tirania efectelor de gen (daca tot il invocam pe Lars von Trier, sa-i amintim virtualului debutant punctul 8 din Dogma ’95: „Nu se accepta filmele de gen“), fara a ne feri nici de abecedarul esteticii filmice, totusi, care nu e adevarat ca exista numai „pentru cei care o cauta cu luminarea“, cum proclama hazardatul „Manifest“. E adevarat ca e nevoie de multe „luminari“ ca sa descoperim estetica filmului la UNATC si CNC-ONC-CNC, dar mai sint si alte sanse… independente de acestea. Treptat-treptat – fiindca in citeva secvente vadeste o buna priza a realului si unele disponibilitati la umorul liric – ar putea ajunge atunci la diferentierea dintre a arata si a dezvalui, dintre „demonstrativ“ si „expresiv“, cum ne sfatuia Ion I. Cantacuzino s.a.m.d.