Compania „Roger Planchon“, Studio
24
13, 14 noiembrie. Roger Planchon,
fondatorul companiei care-i poartă numele, a avut o relaţie
specială cu Eugen Ionescu. De altfel, recunoaşte că Eugen Ionescu
şi Arthur Adamov au fost prietenii lui cei mai apropiaţi,
cultivîndu-i ca prieteni, indiferent la opţiunile lor
ideologice, şi pendulînd multă vreme între creaţiile
lor.
În 1954, Ionescu scria Amedeu sau
scapi de el cu greu. Cîţiva ani mai tîrziu, îi
oferea spre montare piesa tînărului, pe atunci, regizor, Roger
Planchon, şi spectacolul avea să fie apreciat la superlativ de cel
care a adus absurdul existenţei pe toate scenele lumii. Mai mult,
dramaturgul avea să-i facă regizorului o sugestie inspirată. În
montarea de atunci, cuplul Madeleine-Amedeu asculta la radio vechi
şansonete franţuzeşti; se pare că lui Ionescu i-a surîs
ideea de a introduce în spectacol asemenea cîntece,
astfel încît în recenta producţie a Companiei
„Roger Planchon“, prezentată şi la Bucureşti, regăsim aceste
şansonete, cîntate uneori live de cei trei interpreţi:
Collette Dompiétrini, Patrick Séguillon şi Roger
Planchon însuşi.
Astfel, spectacolul, chiar respectînd
fidelitatea textului ionescian, capătă prin inserarea şansonetelor
o notă nostalgic-optimistă, cu flash-uri-amintiri de pe vremea cînd
cei doi eroi ai poveştii se iubeau. Piesa are o tentă tragică prin
subiect – accentuată de regizor – şi prin proiecţiile cu scene
domestice groteşti; or, cîntecele, parcurgînd secvenţe
din copilărie, din adolescenţă şi din prima tinereţe, duc într-o
altă zonă a ludicului: comic, cald şi inocent – ca o rupere a
cotidianului devenit, în ani, lugubru, trist, pastişat.
Deşi s-au scris mii de piese pe tema
cuplului, Roger Planchon consideră că Amedeu sau scapi de el cu
greu e una cu totul specială, fiindcă substratul ei psihologic e
surprins cu mult lirism, unghiul din care dramaturgul scrie fiind
unul plin de poezie. De altfel, Planchon recunoaşte că, spre
deosebire de Brecht, de pildă, Eugen Ionescu este mai mult scriitor,
nu om de teatru, deci perspectiva din care scrie e una pur literară.
Din acest motiv, unui regizor care montează Ionescu îi revine
dificila sarcină de a exploata la maximum jocul ironic şi generos –
ascuns dincolo de absurd – spre a-l înfăţişa într-un
mod fericit pe scenă. În acest Amedeu sau scapi de el cu greu
al anului 2008, aş putea spune că Roger Planchon a cîştigat
pariul cu textul ionescian. El este şi creatorul decorurilor,
respectiv ingeniosul autor al unor elemente inedite. În nuanţe
vii, ni se înfăţişează două case roz – rozul parizian,
la modă la început de secol XX –, cu dungi albe, obloane mov
cu încuietori negre, imensa pereche de pantofi, dar şi sfera
din fundal, prin care dispare Amedeu, rezolvînd asfel o ieşire
dificilă a personajului. Căci primele două acte ale piesei sînt
impecabile, afirmă regizorul, dar actul trei e nerezolvat. Eugen
Ionescu a scris, de altfel, două variante pentru acest act trei, în
care Amedeu dispare împreună cu Mortul, se înalţă la
cer; soluţia regizorală folosită de Planchon prin acea sferă îmi
pare inspirată şi de efect.
Prezenţa lui Roger Planchon este
fascinantă. Am discutat cu domnia sa pe mai multe teme care-mi par
demne de menţionat, căci personalitatea regizorului poate fi altfel
înţeleasă dacă-l cunoşti mai bine pe omul Planchon. Îmi
povesteşte astfel că denumirea Studio 24 vine pur şi simplu de la
numărul străzii (pe mine mă dusese gîndul la Studio 28 din
Paris, unde Buñuel îşi prezentase primele filme
suprarealiste), că acesta este efectiv un studio cinematografic, cum
puţine sînt în Franţa, situat în Villeurbaine, că
montează aici cîteva piese pe an – ultima dată a montat un
text al lui Ingmar Bergman, S’agite et se pavanne –, spaţiul
fiind extrem de generos, dar că, în restul timpului, spaţiul
e închiriat pentru producţii cinematografice.
Roger Planchon mi-a mărturisit că e
în mod deosebit atras de ţările din fostul bloc comunist,
ţări cu un cult deosebit pentru teatru, că a avut ocazia să
călătorească în multe dintre ele, dar că păstrează o
amintire specială dintr-un turneu întreprins cu ani în
urmă în Moscova sovietică. Şi-mi povesteşte că se afla la
Moscova, unde a fost invitat într-o seară la o recepţie
oferită de oficialităţile comuniste. Fiind apreciat ca un mare
creator francez, cineva l-a întrebat, la un moment dat, dacă,
la Moscova fiind, şi-ar dori ceva anume (oficialul gîndindu-se,
de fapt, că regizorul şi-ar fi putut dori să viziteze ceva), dar
Roger Planchon a spus că ar vrea să vadă pe cineva. Însă
acest CINEVA nu era oricine, ci Nadejda Mandelştam, soţia poetului
Osip Mandelştam, persoană non grata la vremea respectivă. Dorinţa
i-a fost îndeplinită. Cineva, o ziaristă suedeză, „s-a
încumetat“ să-l ducă undeva la marginea Moscovei, la vreo
30 de kilometri distanţă, dar acolo ziarista l-a părăsit cînd
a văzut că locuinţa Nadejdei era păzită de 20 de miliţieni.
Planchon a coborît din maşină, a trecut speriat pe lîngă
aceştia, însă nimeni n-a îndrăznit să-l oprească.
S-a apropiat şi a bătut uşor în uşa atît de straşnic
păzită. Dinăuntru i-a răspuns un firicel de voce: C’est le
petit Français? Est-ce que vous m’apportez de bonnes
nouvelles? Louis Aragon a-t-il crevé? După care, uşa s-a
deschis şi Roger Planchon a intrat. Înăuntru, o bătrînică
măruntă, singura mobilă, o saltea ponosită pe podea, iar de
mîncare, ceea ce-i lăsau vecinii pe prag, de milă. Au stat de
vorbă o oră; mai mult n-au putut, fiindcă Nadejda se simţea
obosită, dar în ora aceea au vorbit despre poezie. În
acel spaţiu mizer, hăituită de autorităţile sovietice, Nadejda
Mandelştam i-a oferit maestrului Roger Planchon o oră de poezie, şi
această oră a rămas pentru el, pînă astăzi, una dintre
cele mai scumpe amintiri din întreaga sa viaţă.
Minciuna lui Delbono
Am întîrziat. Totuşi, mi-a
fost permisă intrarea în sală. Iniţial, am găsit locuri în
spate, dar, cum nu vedeam textul şi nu puteam citi cuvintele rostite
în filmul proiectat, m-am mutat imediat. După Gaudeamus-ul lui
Lev Dodin, de acum 13 ani, spectacolul acesta, Minciuna, în
regia torinezului Pippo Delbono, m-a impresionat cel mai mult din tot
ce-am văzut în viaţa mea.
O scenă imensă, populată toată.
Mobilier cazon: scări, dulapuri, pasarele; cu ajutorul unor gratii,
scenograful Claude Santerre reuşeşte chiar să imagineze o cuşcă.
Imagine perfect felliniană. Lumea ca scenă, pe care noi, oamenii,
tropăim în jocul nostru zgomotos de-a existenţa. În
cazul acesta, o scenă-lume condamnată, desenată parcă de peniţa
lui Bosch.
Trupa lui Pippo Delbono e o sarabandă
de actori profesionişti şi oameni de tot felul, inclusiv de unii cu
dizabilităţi: unul cu sindrom Down, un homeless autist, un pitic,
un surdomut care a stat 45 de ani într-un ospiciu, locuind acum
împreună cu regizorul şi regăsindu-şi rostul în trupa
care a montat Minciuna.
Spectacolul este atît de
tulburător, încît unii nu-l suportă, nu-l digeră ori
nu-l înţeleg; cert e că, la un moment dat, Pippo,
regizorul-actor, anunţă fals: „umează o scurtă pauză, vă
rugăm să nu plecaţi“. De fapt, nu e nici o pauză, dar cei care
nu mai suportă se ridică şi pleacă; în clipa aceea,
regizorul ia aparatul de fotografiat – pe a cărui peliculă
surprinsese şi alte secvenţe de pe scenă şi din public –, se
uită în ochii spectatorilor care pleacă şi îi
fotografiază. Pozează PROSTIA. Neînţelegerea, nerăbdarea de
a medita, de a reflecta asupra unui univers desprins parcă din
caricaturile lui Goya.
Pe scenă, are loc un accident, iar cei
răniţi şi morţi dispar, fără a clinti nici un muşchi pe faţa
celor rămaşi. Regizorul spune: „Nici dispariţia tatălui meu,
mort de prea multă muncă, n-o pot regreta“. Un neadevăr, pentru
că, în final, ultima replică a regizorului, proiectată
uriaş, este „Tatălui meu“, dedicîndu-i astfel
spectacolul.
Personaje groteşti, în costume
de fetiţe Playboy, dar veşmintele sînt cenuşii, cu urechi
negre, fără nimic vesel în persoana lor. În cuşca
improvizată, personajul dement – cu sindrom Down –, complet gol,
înveşmîntat doar într-un şirag de mărgele,
dansează în ritmul duios al muzicii. Registrele muzicale sînt
extrem de variate: de la tango argentinian la şansoneta franceză,
de la bolero spaniol la operă. Personaje elegante, graţioase, cu
măşti de carnaval ce le acoperă chipurile – punîndu-i
astfel la adăpost de nimicnicia lumii –, îşi duc viaţa tot
într-un dans şi se bucură, nepăsătoare la tot ce se petrece
în jur.
Undeva în fundal, pe o terasă,
un personaj cu ochelari fumurii veghează. E nemişcat şi aspru; pe
chip nu-i poţi citi gîndurile. Dacă trăim într-o lume
de nebuni, acela poate fi socotit paznicul ospiciului; dacă e, pur
şi simplu, o lume rea, plină de provocări, el e, de ce nu?, şeful
statului: rece, dar vigilent, fără a-şi slăbi din ochi supuşii.
Regizorul este martorul netăcut al acestei lumi. Tot ceea ce-şi
propune e să ne zguduie, să ne trezească din amorţeală.
Intervine oricînd, oricum. Se plimbă printre noi, spectatorii
– nu ne lasă în pace, ne nelinişteşte –, revine pe scenă
şi loveşte brutal obiectele, le aruncă, în fine, ia
microfonul şi cîntă, rîde tare, strident şi urlă. Ne
înspăimîntă.
Îndreaptă microfonul şi spre
celelalte personaje. Toate par nişte bestii, lipsite de umanitate.
Latră, schelălăie, scot onomatopee, ridicînd tot mai mult
tonul. De la balconul improvizat – o scară metalică, greoaie –,
o Julietă contemporană îşi rage monologul către Romeo.
În fine, apare Bobo surdomutul,
Bobo analfabetul, Bobo cel care şi-a petrecut cei mai mulţi ani din
viaţă în ospiciu, Bobo acum liber şi mult mai fericit decît
alţi oameni, jucînd în trupa aceasta. Dar cum joacă?
Genial. Mersul, ochii, dezinvoltura lui îţi taie respiraţia.
Bobo e îmbrăcat într-un frac. Pippo, care îşi
cere iertare semenilor pentru „minciuna“ pe care o poartă
înăuntrul lui, renunţă şi el la haine, după ce, fără pic
de inhibiţii, se dezbrăcaseră anterior pe scenă şi alte
personaje masculine. Pippo-regizorul e gol, iar Bobo-nebunul poartă
frac. Pippo şi nebunul se iau de mînă. Bobo şchiopătează
uşor. Prin ce sîntem noi mai presus de ei, noi care avem o
casă, bani, haine arătoase? Sufletul nostru e cumva la vedere? Goi,
fără haine, sîntem mai aproape de clipa în care am
apărut pe această lume – tot goi – şi de aceea în care
vom părăsi-o. Importante nu-s hainele, vrea să accentueze
regizorul, ci ceea ce avem în inimă. Să fie oare doar
MINCIUNĂ?
Lumea astfel imaginată pe scenă,
chiar pe un fond muzical plăcut, e răscolitoare, ascunde în
ea o durere viscerală insuportabilă. E un iad. Trăim în
acest infern, îl respirăm zilnic, dar ne prefacem că nu-l
vedem. Sîntem de condamnat că o facem? Am putea să vedem mai
mult, să acţionăm cumva pentru ca inegalitatea materială –
despre care vorbeşte părintele misionar Zanotelli – să nu mai
producă atîtea drame, dar, dacă nu avem puterea să schimbăm
mare lucru, e bine oare să trăim aşa, cu ochii închişi,
protejîndu-ne cu orice preţ de nebunia produsă de revelaţie?
Cine sîntem noi?
Cei ALTFEL decît noi nu sînt
oare oglinda în care ne privim zilnic, încurajînd
MINCIUNA: că noi avem drepturi, că noi sîntem curaţi, buni
şi sănătoşi?
Spectatorii rămaşi în sală
sînt tăcuţi, şocaţi, înfioraţi. Regizorul ştie că
la spectacolele lui spectatorii pleacă; cei rămaşi au mult timp în
urechi strigătul lui Pippo, un ţipăt din toţi rărunchii: faceţi
ceva pentru semenii voştri, fiţi mai umani, mai adevăraţi, mai
puţin egoişti! Încă se mai poate schimba ceva pe lumea asta,
pare să creadă şi mai ales să dorească din tot sufletul Pippo
Delbono.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters