Altfel despre dioptriile lui Mircea Eliade (I)

Autor: Liviu BORDAŞ | Categoria: | 5 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Altfel despre dioptriile lui Mircea Eliade (I)

Jurnalul adolescentului miop

Romanul adolescentului miop a fost, în genere, considerat – mai ales după publicarea sa integrală, în 1988 şi în 1989 – cheia primă pentru înţelegerea personalităţii tînărului Eliade şi a dezvoltării ei ulterioare. Fără a minimaliza importanţa romanului, atît de autobiografic, de altfel, poziţia de care acesta s-a bucurat – pînă la a ajunge referinţă didactică – se datorează mai degrabă unei absenţe. Absenţei jurnalelor adolescentului miop.

Această problemă a jurnalelor lui Eliade nu se limitează la vîrsta adolescenţei. Primul jurnal „autentic“, Jurnalul portughez, a fost publicat abia recent (în 2000, în traducere spaniolă, şi în 2006, în original). Fragments d’un journal (Paris, 1973, 1981) – editate impropriu în română ca Jurnal (Humanitas, 1993) – reprezintă, aşa cum o arată titlul, o selecţie prin care autorul, transformat în editor, filtrează „autenticitatea“ însemnării imediate. La fel s-a întîmplat cu jurnalul indian, transpus într-un „roman indirect“ (Şantier, 1935), după ce fusese deja folosit în cîteva romane „directe“.

Despre jurnalul postindian (1932-1940) se crede, după cum afirma Eliade însuşi în mai multe rînduri, că a fost pierdut în anii tulburi din timpul războiului. Există totuşi suficiente motive să bănuim că el ar putea fi doar „clasat“ ca inoportun pentru evoluţia sa postbelică şi că va ieşi la suprafaţă într-un viitor mai îndepărtat, cînd pasiunile ideologice ale acelei epoci se vor fi stins cu totul.

În ceea ce priveşte jurnalele preindiene (1920-1928), au fost tipărite doar selecţii anterioare anului 1925, cînd Eliade începe viaţa de student. Actualul posesor al manuscriselor, Mircea Handoca, le-a publicat mai întîi în cîteva reviste din anii 1987-19901, iar apoi, sub titlul Fragmente de jurnal, în „Addenda“ la primul volum de „Jugendschriften“, Cum am găsit piatra filozofală. Scrieri de tinereţe. 1921-1925 (Humanitas, 1996)2. Ele au fost însă departe de a suscita un interes şi un efort de interpretare comparabile cu acelea prilejuite de jurnalul maturităţii. Lucru firesc, s-ar spune, dată fiind vîrsta la care au fost scrise.

Totuşi, vîrsta nu constituie o explicaţie satisfăcătoare. În cele ce urmează, vom arăta că interesul redus al jurnalelor de adolescenţă s-a datorat mai degrabă publicării lor selective şi fragmentare, adică tocmai lipsei de „autenticitate“ în calitate de jurnal.

Manuscrisul 5962

O parte a acestor jurnale a fost achiziţionată de Biblioteca Academiei Române, făcînd astfel posibilă nu doar verificarea textului tipărit, ci şi o nouă ediţie integrală. Caietele şi foile volante cu caracter diaristic preluate de la M. Handoca au fost legate într-un singur volum de 134 de file, clasat sub cota ms. rom. 5962.

El începe cu două caiete intitulate generic Observaţii de entomologie, acoperind, în mod neuniform, perioada 27 decembrie 1920-octombrie 1922 (ff. 1-26, 29-49). Urmează apoi cîteva file cronologic anterioare, care nu au fost incluse în selecţia publicată de M. Handoca: Tabloul pietrilor aduse din Turgheş, unde fusese în vacanţă în iulie 1921 (f. 57) şi Journal de jour botanique, datînd din perioada 11 decembrie 1920-5 martie 1921 (ff. 58-62). În fine, fragmentul nedatat O plimbare în Moşi, databil însă din 9 mai 1922 (ff. 63-66).

Următoarele două caiete cuprind jurnalele personale ale elevului Mircea Eliade: Mon journal d’école (ff. 67-93) şi Jurnalul tipilor din clasă, precum şi întîmplările mai de seamă (ff. 99-127), întinse pe perioada 25 septembrie 1922-10 februarie 1923, respectiv 24 februarie-aprilie 1923. (În selecţia sa, M. Handoca a introdus la sfîrşitul primul caiet o însemnare din 2 iunie ş1923ţ, probabil de pe o foaie volantă, care însă nu se regăseşte în miscelaneu.) La finalul volumului sînt adăugate alte file răzleţe, rămase inedite. Primele două – fără titlu (f. 128), Pagină de jurnal (f. 129) – au fost datate ulterior „toamna 1923“. Următoarele două – Notiţe (ff. 130-131), fără titlu (f. 134) –, deşi nedatate, pot fi localizate în 1924 şi, respectiv, 1940.

Adesea, Eliade îşi ţinea „jurnalul“ mai întîi pe astfel de foi volante, pe care ulterior le transcria în caiet şi le distrugea. În acest fel putea corecta, stiliza sau dezvolta prima obiectivare a impulsului diaristic. Paginile păstrate (aici sau în alte arhive) conţin însemnări pe care, dintr-un motiv sau altul, autorul lor nu le-a mai transferat în „jurnal“. Tehnica dezvăluie, aşadar, două niveluri de „autenticitate“ de care exegeza va trebui să ţină seama.

Aceste manuscrise nu reprezintă însă toate jurnalele editate în primul volum al Scrierilor de tinereţe. Un al treilea caiet al jurnalului personal, intitulat Jurnal şi memorii (aprilie-mai 1923) şi acoperind 48 de pagini, a rămas în posesia îngrijitorului ediţiei. I se adaugă fragmentele – probabil, pagini răzleţe – Din necazurile mele ca scriitor (4 martie 1924) şi Masca lui Nietzsche (vara 1924). Mac Linscott Ricketts menţionează, în monumentala sa monografie, şi un mănunchi inedit de „foi volante“, datînd din perioada 8 decembrie 1923-13 februarie 1924.3 Profesorul american ne-a pus la dispoziţie, cu generozitatea unui veritabil gentleman, transcrierea acestor foi volante, precum şi a caietului Jurnal şi memorii, ambele realizate de Mircea Handoca.

În fine, M. Handoca a mai publicat, în „Addenda“ la Romanul adolescentului miop (Minerva, 1989)4, un caiet intitulat Jurnalul unui om sucit. Acoperind perioada 27 octombrie 1921-17 februarie 1922, el este deci anterior celorlalte jurnale personale. Cazul său este totuşi diferit, căci nu se situează pe acelaşi nivel de „autenticitate“. E vorba de un „roman indirect“, scris în mod evident ca literatură, care a şi fost topit mai apoi în Roman.

Cenzură şi scandal

Compararea Romanului adolescentului miop cu jurnalele dovedeşte că acesta amalgamează, fără să respecte cronologia, întîmplări din ultimii patru ani de liceu ai autorului. Imaginea de ansamblu astfel rezultată nu corespunde întru totul realităţii, chiar dacă faptele în sine pot fi reale.

Dar, aşa cum arătam, problema jurnalelor din liceu este de a nu fi fost editate integral. Cercetarea noastră a trebuit să se limiteze deocamdată la miscelaneul de la Biblioteca Academiei Române şi la transcrierile primite de la Mac Linscott Ricketts, pe care le-am confruntat cu selecţia din primul volum al Scrierilor de tinereţe.

Cele două caiete de observaţii entomologice au fost reproduse aproape în întregime. Însă primul caiet al jurnalului personal, Mon journal d’école, a fost supus unei severe selecţii, fără indicaţiile necesare. Pagini întregi au fost lăsate deoparte, iar din cele socotite publicabile, fraze „indezirabile“ au fost cenzurate fără vreo menţiune. Suma lor reprezintă 70% din manuscris. Editorul îşi justifica opţiunea de a nu-l da integral tiparului prin două motive. Mai întîi, el ar conţine „reluări din alte caiete“. Dar nu ştim nimic despre aceste caiete, care, de altfel, nu au fost publicate în altă parte. În al doilea rînd, el ar avea multe pagini „imposibil de descifrat“. E adevărat că, adesea, caligrafia lui nu este prea citeaţă, dar lectura noastră s-a lovit doar de un număr – destul de ridicat – de cuvinte disparate care au rezistat eforturilor de descifrare, fără însă a afecta inteligibilitatea întregului.

În fine, din cel de-al doilea caiet al jurnalului personal, Jurnalul tipilor din clasă, lipseşte doar o pagină greu lizibilă – lipsă marcată, de altfel –, dar şi un număr de cuvinte şi expresii care fie sînt indescifrabile, fie au scăpat editorului – cel mai adesea, nemarcate.

Nu numai textul lipsă, dar şi erorile de transcriere fac necesară o nouă ediţie a „jurnalului adolescentului miop“. Ea nu poate fi însă finalizată fără consultarea tuturor manuscriselor. Faptul că Mircea Handoca a acceptat deja cererea noastră înlătură suspiciunea, manifestată frecvent de criticii săi, că încearcă să „protejeze“ imaginea lui Eliade.

Această suspiciune a putut fi provocată şi de publicarea fragmentară a caietului Mon journal d’école. Partea lui inedită arată că principalul motiv al selecţiei a fost dorinţa de a proteja intimitatea autorului, asumînd – cu o bună-credinţă, care nu poate fi pusă la îndoială – interesul de imagine al acestuia.

Ce anume nu era dezirabil a fi cunoscut din jurnalul liceanului de 15-16 ani? O mare parte a însemnărilor absente conţine doar cazuistică şcolară şi adolescentină. Alături de aceasta, au fost însă ocultate două dimensiuni ce vor juca un rol determinant în viaţa şi în opera sa: erotismul şi politica. Ele sînt şi lucrurile care, prin natura lor, au fost întotdeauna sămînţă de „scandal“.

„Pentru abţinerea răului“

Mon journal d’école începe, ca o nouă religie, cu tablele legii. Prima pagină, intitulată „Ce trebuie să fac“, era menită a stabili regula de viaţă a elevului din clasa a VI-a de liceu (clasa a X-a de astăzi). Tabla lui Eliade nu era totuşi un decalog, ea conţinea doar nouă porunci. În versiunea tipărită au rămas însă numai opt, cea din urmă fiind şi ea ciuntită. Ea sună astfel: „8. Să citesc înainte de a mă culca cîte o pagină din educaţie sau teologie“. Dar manuscrisul continuă, oferind şi motivaţia acestor lecturi: „pentru abţinerea răului“. Ce este răul cu care lupta tînărul de 15 ani şi jumătate prin lecturi educaţionale şi teologice? Următoarea poruncă aduce mai multă lumină: „9. Dacă răul se săvîrşeşte să mă chinuesc pînă la sînge timp de cinci minute şi să mărturisesc prietinilor. Dar nu trebuie să se săvîrşească“ (f. 68). Editorul a pus în capul paginii data de 30 septembrie 1922, care însă nu apare în manuscris decît la fila 69v. Programul datează din 25 septembrie, aşa cum o arată însemnarea următoare: „Azi mi-am compus orariul. Nu cred să mă ţin de el întocmai. O să dezvolt unul în paguba celuilalt“ (f. 69).

În seara acelei zile de luni, în care începuseră „ca lumea“ şcoala, îl vizitase Dinu Sighireanu ca să-i arate nişte fotografii în care pozase îmbrăcat în femeie şi ca să-i vorbească de relaţia sa cu Annette. Eliade se arată plictisit, dar recunoaşte că pasiunea pentru sexul opus îi induce aceleaşi nelinişti: „Nu-i vorbă, şi mie îmi place să vorbesc despre fete, dar cît să mă conving că sînt toate nişte prostii. Mai ales cînd văd perechi îndrăgostite sau îmi închipui din lectură vreun adulter, sînt foarte necăjit că nu sînt eu bărbatul“.

La sfîrşitul săptămînii (30 septembrie) se plînge că nu s-a ţinut deloc de ceea ce îşi fixase în program şi recunoaşte că ceruse prea mult: „Îmi venea şi greu, ş-apoi n-aveam întotdeauna poftă să citesc teologie sau educaţie. Totuşi zilele acestea am studiat mult şi am respectat ultimul articol“. Cele două fraze se regăsesc în ediţia jurnalului, dar ele nu pot fi înţelese corect tocmai pentru că ultimele două „articole“, la care se referă, au fost cenzurate. Cenzurate au fost şi frazele pe care Eliade le adaugă în continuare: „În seara aceasta se împlinesc 9 (nouă) zile de cînd răul nu s-a apropiat de mine. Afară de azi dimineaţă, cînd numai m-a ispitit, dar nu m-a învins. Mă simt tare mulţumit şi studiez mereu“ (f. 69v).

Aceeaşi plîngere că nu poate respecta tablele legii se citeşte peste circa o lună, într-o însemnare datată „într-o joi“ (care poate fi 26 octombrie, 2, 9 sau 16 noiembrie): „Nu m-am ţinut de cele spuse şi iscălite pe prima pagină. Am rămas şi mai departe pătimaş în cele urîte şi fără voinţă la lucrurile bune“. Iar mea culpa continuă: „Mint zilnic pe colegi, pe prieteni, pe doctor chiar, pe bunul doctor care acuma îşi freacă mîinile de bucurie că m-a scăpat. Dar eu tot pătimaş am rămas“ (f. 73).

Aceasta este şi ultima însemnare despre patima sa în „cele urîte“. De acum încolo, jurnalul va păstra discreţie asupra delicatei chestiuni, ceea ce ar putea fi un semn că Eliade se împăcase cu autoerotismul său (soluţia de sîmbătă va veni ceva mai tîrziu5). Lupta cu diavolul e însă departe de a se fi sfîrşit. Un ochi atent îi poate descoperi urmele în textele pe care le va publica de-a lungul adolescenţei şi tinereţii.

Pygmalion intelectualul

În ansamblul lui, jurnalul dovedeşte o atitudine rezervată, dacă nu chiar ostilă faţă de apariţiile feminine din viaţa elevilor de liceu. Eliade se comportă în răspăr cu bunele maniere de prezentare (sărutatul mîinii, zîmbetul etc.), motivîndu-şi purtarea prin dorinţa de a fi „original“ şi „interesant“: „preferam să-mi iau o ţinută care să impună şi să dea de gîndit“ (ff. 74v, 75v, 84v). El declară chiar unei partenere că este „anti-feminist, anti-humanist, anti-ateu şi pesimist“, atitudine teribilistă pe care o subsumează aceleiaşi dorinţe de a fi interesant (f. 76). De altfel, fata i se părea că arată ca o prostituată. Cu altă ocazie, unele adolescente pe care le întîlneşte la societatea „Muza“ sau la onomasticele colegilor îi apar de-a dreptul nişte „stricate“ (f. 85), expresie neîndoios mult prea tare pentru elevele de 15-16 ani din 1922. Se arată, de asemenea, „dezgustat“ de flirturile şi hîrjonelile erotice care au loc, în astfel de ocazii, între invitate şi unii colegi ai săi (ff. 79-79v). Colegi care, între ei, purtau discuţii despre femei la un nivel destul de jos de vulgaritate: de la ginecologie pînă la recitări de balade triviale (f. 92v).

Cînd se întîmpla – rar, precum la 10 februarie 1923 – să lipsească fetele de la vreo reuniune, Mihail Puşcariu admira tînăra servitoare, „adăugînd totuşi că nu s-ar coborî niciodată pînă acolo“. Eliade îl întreabă: „Nici la o cameristă d-aia, ştii bine!?“. La negaţia prietenului, el comentează: „Eu cred că minţea. O fată în casă, tînără, drăguţă, curată, era idealul tuturor băieţilor“ (f. 95).

Era şi el inclus în această totalitate? Modul în care priveşte scena sugerează o poziţie de exterioritate. Care era atunci idealul său feminin? Nu găsim vreo mărturisire asupra lui nici aici, nici cu altă ocazie. Doar în stările de „moliciune sufletească“ înregistrate pe foile volante de la sfîrşitul anului şi de la începutul lui 1924 îşi recunoaşte nostalgia pentru suave iubiri moldoveneşti („tu neasemuit de frumos, iubit; ea ştearsă, ideală“). Acestea exprimau însă o slăbiciune, nu un ideal.

O ipoteză poate fi totuşi construită pe baza cîtorva sugestii şi a ceea ce ştim din Romanul adolescentului miop. Cu două luni mai devreme – la 9 decembrie 1922 –, după ce-şi cumpărase bilet pentru Pygmalion la teatrul „Regina Maria“, Eliade se gîndea să-l imite pe George Bernard Shaw „în morala lui“. Fraza este urmată de cuvîntul „Secret“ pus între paranteze, însă secretul trebuia să fie atît de mare încît l-a tăiat ulterior. De altfel, tot acolo recunoaşte că scriitorul irlandez îl influenţase deja foarte mult (f. 81). Ethos-ul dramatic al acestuia fusese influenţat la rîndu-i de Henrik Ibsen, un alt autor preferat al lui Eliade, pe care îl găsim deja pasionat de muzica compusă de Edvard Grieg pentru Peer Gynt (f. 84v)6.

Florăreasa lui Shaw era şi ea o femeie simplă, „din popor“, precum servitoarea admirată de Puşcariu. Obiectul fanteziilor erotice era, aşadar, acelaşi. Doar că Eliade nu se dorea un Don Juan, ci un Henry Higgins.

În legătură cu această preferinţă trebuie amintite diferenţele sociale dintre elevii de liceu, a căror percepţie e foarte prezentă în jurnalul lui Eliade, complexat de relativa lui sărăcie sau de hainele vechi, ieftine, cu căptuşeala ruptă, pe care trebuia să le poarte. Poziţia socială şi averea erau reflectate şi de educaţia cu care colegii săi veneau de acasă. Diferenţele se accentuează la reuniunile „Muzei“ sau ale Cercului artistic. Iată o frază care rezumă elocvent conştiinţa clivajului: „La capul dinspre fereastră s-a aşezat nobleţea. Noi, intelectualii, înspre margini“ (f. 95). Polarizarea devine explicită în decembrie 1922, atunci cînd se pune problema transformării „Muzei“ într-o societate mondenă: de o parte grupul celor care „ştiu să danseze şi să flirteze şi să vorbească bine franţuzeşte“, de alta… intelectualii „care nu prea ştiu bine franţuzeşte, deloc dansul şi care nu ştim să flirtăm“ (f. 81v).

Această diferenţă, acut percepută de adolescentul miop, va deveni – alături de lecturile teozofice, ale căror urme sînt vizibile în jurnal (f. 75, 91, 94v, 112) – una din rădăcinile psihologice „secrete“ ale ideii primatului spiritualului opus primatului economicului sau sexualităţii. Pygmalion ascundea în sine pe Eliza Doolittle.

Fizionomia etnică

Clasa lui Eliade de la Liceul „Spiru Haret“ era o oglindă a României Mari cu numeroasele ei minorităţi etnice. Se aflau printre colegii săi evrei, greci, armeni, italieni, germani sau ucrainieni. Romanul adolescentului miop (dar şi Amintirile) ne-a familiarizat cu cîţiva dintre colegii evrei: Mircea Mărculescu, Solomon Israilovici, Fosil, Calmi, Beiler. Cu toţii se regăsesc în jurnalele din 1922-1924. Dar, în mod surprinzător, „Marcu“ apare episodic abia în cel de-al treilea caiet (Jurnal şi memorii), în timp ce Beiler este aproape omniprezent.

Nu am reuşit să-l identificăm, dar ne întrebăm dacă nu este avocatul Millo Beiler, mort în ianuarie 1941, în timpul „rebeliunii legionare“. Relaţiile lui Eliade cu el par a fi fost destul de apropiate în această perioadă. Ele s-au limitat totuşi la o colegialitate consolidată de respect, fără să ajungă pînă la prietenie. Îl găsim menţionat deja în cea de-a doua însemnare din jurnal, la 30 septembrie 1922: „Am vorbit astăzi mult cu Beyler“. Mircea îi aprecia lecturile întinse, dar atitudinea sa încrezută i-l face oarecum antipatic (f. 70v). Poate de aceea tonul se schimbă în cea de-a treia însemnare – din 16 octombrie –, în care e descrisă participarea clasei la slujba de la Biserica Batiştei, cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Mariei, la Alba-Iulia, ca suverani ai României Mari. „În timp ce în biserică cînta dumnezeesc părintele, în fundul bisericii cîţiva colegi rîdeau de coafura uneia din doamne. Cînd intrai, văzui pe Beyler hohotind şi vorbind cu cel de-alăturea. Era să-i spun: dacă nu crezi, respectă credinţa celorlalţi, iar dacă nu-ţi place, pleacă afară. Dar nu voiam să fac zgomot şi am ieşit fără să-i vorbesc“ (f. 72). Nici colegii creştini care stăteau în pridvor nu arătau, de altfel, mai multă decenţă: vorbeau despre sport, despre femei şi înjurau vremea ploioasă.

Trei însemnări din lunile noiembrie şi decembrie sugerează că evreii erau văzuţi nu doar în termenii unei diferenţe religioase, ci şi în cei ai unei specificităţi fizionomice, expresie a diferenţei rasiale. La onomastica colegului Puşcariu, Eliade observă că una dintre domnişoarele invitate, Sissi Cair, avea un „nas ovreiesc“ şi părea foarte inteligentă (f. 75v). Făcînd coadă la bilete la Teatrul Naţional, îi atrag atenţia, în urma lui, „două ovreicuţe guralive dintre care una mă privea“ (f. 80v). În fine, căutînd adresa unui coleg pe strada Batiştei, iese de alături „o ovreică bătrînă care mă privi bănuitoare“ (f. 84v). Dacă apartenenţa etnică a domnişoarei Cair îi putea fi cunoscută, identitatea evreiască a celorlalte persoane nu avea cum să fie decît o presupunere pornind de la aspectul lor fizic.

Astfel de observaţii de fizionomie etnică Eliade a putut face deja în vara acelui an, cu ocazia unei excursii la Cernăuţi. Acolo a remarcat că „numai nume evreieşti se vedeau pe firme“, a încercat să discute cu o duduie indigenă care l-a potopit cu sunete ce aduceau a „şahă-mahăr“ şi a contemplat figura ciudată a unui Matusalem bărbos care citea dintr-un „ceaslov soios“7.

–––––––––––––

1. Manuscriptum, Bucureşti, nr. 1, 1987; Familia, Oradea, nr. 3, martie 1988; Convorbiri literare, Iaşi, nr. 2, 22 martie 1990; Familia, Oradea, nr. 7, iulie 1990.

2. Pp. 555-644. V. şi notele editorului la pp. 664-666 (de acum înainte ST I).

3. V. ediţia românească revăzută, Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade, vol. I. Copilăria şi tinereţea (1907-1933), Criterion Publishing, 2004, pp. 50, 76 (n. 73, 90). Ultimele file din această colecţie sînt „Notiţele“ din ms. BAR 5962, ff. 130-131.

4. Pp. 274-293.

5. La aceasta se referă probabil cînd scrie despre colegii săi: „însetaţi de plăceri, de precocităţi înfiorătoare, iau parte la viaţă şi sorb o dată cu ea toată zgura şi noroiul patimilor“. „Gloria colegului Vojen“ (15 august 1924), în ST I, pp. 520-535 (530).

6. La 19 decembrie 1922, interpretează Anitraz Tanz şi Arabischer Tanz. Primul articol despre Ibsen apare la 26 iunie 1923, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor (editat în ST I, pp. 111-113). Despre Grieg va scrie mai tîrziu: „Trupul lui Grieg“, Vlăstarul, I, nr. 2, 3 ianuarie 1924, p. 14 (neinclus în ST I).

7. „Din carnetul unui cercetaş. Cernăuţi“, Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, nr. 47, 21 noiembrie 1922, pp. 556-558; editat în ST I, pp. 77-79 (79).

Recomanda articolul prin:

Etichete: mircea eliade, Romanul adolescentului miop, manuscris mircea eliade

Comentarii utilizatori

Ce-ai cu jurnalele omului?Dragos Visan - Vineri, 6 Februarie 2009, 15:40

Lunga "cercetare" a jurnalelor din tinerete ale lui Eliade nu este o lamentatie ca el le-a fragmentat intentionat, dand ce era mai bun din ele literaturii?!
A facut bine ce-a facut Eliade. Stam sa cautam jurnall autentic in carul sau de renume literar!

despre un detractor al lui EliadeMirela Rumega - Vineri, 6 Februarie 2009, 15:51

Cui faceti jocul? Ne-am saturat de sobolanii astia bibliofili, care ii ataca de jos, din invidie pe marii creatori. Jurnalul portughez nu o fi o mare capodopera epica (nici nu si-a dorit Eliade aceasta), dar Jurnalul (I, II) aparute la Gallimard in Paris au dovedit ca omul de cultura roman avea o viata densa, cu relatii peste tot (C.G. Yung, Freud, scriitori italieni, savanti suedezi, studenti americani, prieteni din Romania, ori nepotul Sorin Alexandrescu, pe care-l primeste cu drag in Italia).
Discursul diaristic pare sters dar nu este. Avem de toate in el: adevar, mandrie, viziuni onirice, comentarii politice etc. Si eu as vrea sa fi vazut jurnalul "preindian", "postindian" - dar cu siguranta ele nu mai exista. Asa ca degeaba le va mai cauta un coltisor de coperta autorul acestui articol. Nu va mai avea ce sa critice. O sa-si piarda repede painea. Sau dintii de fiara cu care musca o valoare culturala mondiala, pe Mircea Eliade. Auzi la el, autenticitate pentru un copil de 12 ani! Doamne fereste!

cessairina - Vineri, 6 Februarie 2009, 21:41

Mi se pare pe de o parte interesant demersul dumneavoastra, iar pe de alta parte extrem de anost. Oare nu e o munca de sisif sa cautam corespondente intre ce a scris Eliade si viata lui, mai ales daca asta nu ne ajuta la nimic? Oricum, de la "Santier" la "Romanul adolescentului miop" tot intalnesc preocuparea aceasta generala de a trimite totul in sfera jurnalului. Cu ce ne incalzeste pe noi sa stim daca unele personaje seamana cu unii oameni din viata reala a autorului? Din punctul acesta de vedere, demersul dumneavoastra lasa rece intreaga teorie literara. Bineinteles ca, daca mergem pe ideea tematismului, unele lucruri din viata scriitorului afecteaza si scriitura sa, cum ar fi cazul inecului in lacul cu lebede de la Valery, dar de aici si pana la a incerca sa transformam intreaga creatie a lui Eliade intr-o camuflare continua a jurnalului este drum lung. Indraznesc sa spun chiar ca, daca Roland Barthes vorbea despre o "moarte a autorului", dumneavoastra nu numai ca ii sustineti cu tarie existenta in acest caz, dar il si faceti sa apara sub o masca a disimularii textuale. Uneori, romanele sunt doar romane, iar jurnalele doar jurnale...

PrecizariAutorul - Sambata, 7 Februarie 2009, 07:47

Nu cred ca autorul unui articol trebuie sa se angajeze in discutii cu comentatorii de pe site-ul unei reviste, mai ales cand acestia, cum se intampla in general, nu-si declina identitatea (sau intreaga sau adevarata identitate). Dar, in acest caz, dat fiind ca intentiile mele pot fi fals reprezentate de publicarea in doua parti a articolului, cred ca niste precizari sunt binevenite. Voi raspunde in ordine celor trei persoane care si-au rupt din timp pentru a-si impartasi impresiile de lectura.
1. Interesul meu in acest articol nu s-a indreptat catre autorul Eliade, ci catre om si \\\"ideologia\\\" sa, asa cum se va vedea si mai clar în a doua parte a sa. Sunt de acord cu refuzul dvs. in privinta incercarii de a \\\"transforma intreaga creatie a lui Eliade intr-o camuflare continua a jurnalului\\\", dar daca veti citi cu mai multa atentie, veti vedea ca nici macar nu mi-a trecut prin cap sa sustin asa ceva. Nu pe teoreticienii literaturii i-am avut in vedere cand am scris articolul si nici nu m-a preocupat \\\"moartea autorului\\\".
2. \\\"Particularitatile\\\" exprimarii dvs. ma scutesc de a va lua in serios. Voi face cateva precizari pentru cititorii comentariilor. Asa cum se vede bine, jurnalul \\\"pre-indian\\\" exista. Il cunoastem (acum probabil integral) pe cel din anii 1920-1924. Eu m-am ocupat de cel din perioada septembrie 1922 - februarie 1924 . Eliade avea atunci nu 12 ani, ci 15 ½ - 17 ani. Cu putina rabdare, pana joia viitoare, se va vedea si ceea ce spun despre varsta autorului. Cu siguranta Eliade a tinut un jurnal si in anii urmatori, pana la plecarea in India. De ce sa nu speram ca va iesi la lumina intr-o zi, asa cum s-a intamplat cu celelalte jurnale? Am avea noi sau/si Eliade ceva de pierdut?
3. Daca cititi textul cu atentie, veti vedea ca nu Eliade si-a publicat jurnalele din liceu in mod selectiv. Ele au aparut postum. Altcineva e responsabil de editarea lor fragmentara. Dar e adevarat ca el insusi si-a publicat fragmentar jurnalul indian si pe cel din exil. Eliade a pledat, cu voce cat se poate de tare, pentru \\\"autenticitate\\\", mai ales in tinerete. E gresit sa-l judecam in functie de aceasta?

...Dan Alexandru - Luni, 9 Februarie 2009, 12:32

Cred ca miza articolului este alta decat cea pe care o presupun unii "comentatori": e mai mult decat adevarat ca Eliade, in adoratia egocentrica pe care o avea pentru "savantul" din el, adoratie care se consolideaza in zorii adolescentei si care nu-l va parasi niciodata (uneori, orbindu-l in optiunile sale politice), isi romanta jurnalul de dragul "autenticitatii". In orice jurnal al sau avem de a face cu un Eliade de gradul doi fata de cel real, un Eliade idealizat de catre Eliade insusi. Aceasta nu inseamna ca este vorba de un Eliade care se ascunde in fata publicului sau un Eliade automistificat, cum s-a putea lasa sa se interpreteze, cat mai degraba avem de-a face cu un om care a crezut cu staruinta - poata, uneori, chiar fanatism - in modelul sau uman, in personalitatea pe care cu pasiune si-a construit-o. O personalitate pe cat de reala, pe atat de livresca. Ar putea cineva sa-i reproseze ceva? Exista pagina in jurnalul sau adolescentin care sa nu exprime fatis o mare ambitie, o vointa de auto-devenire, conform unui arhetip cultural personalizat, coplesitoare pentru un om comun? Desigur, nu. Pana si micile sale nemultumiri fata de aspectul fizic, fata de femei, fata de nivelul social sunt filtrate printr-un model cultural propriu. Dupa mine, Eliade a fost intotdeauna pasionat de el insusi pana la obnubilarea celorlalti sau pana la punerea lor pe un plan secund. De aceea este poate important de aflat ce avea de spus Eliade-autorul de jurnal spontan fata de Eliade-diaristul pedant si grijuliu cu imaginea sa. Atata tot si nimic mai mult.