Altfel despre dioptriile lui Mircea Eliade (II)

Autor: Liviu BORDAŞ | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Altfel despre dioptriile lui Mircea Eliade (II)

„Politica antisemitistă“

Această „vizibilitate“ specială a evreilor va deveni explozivă începînd din 10 decembrie 1922, cînd manifestaţiile şi grevele studenţeşti pentru votarea legii numerus clausus vor reamorsa „chestiunea evreiască“1. Eliade nu-şi notează nimic despre ele în luna decembrie2. Abia cînd reia jurnalul, pe 31 ianuarie 1923, cu ocazia înmormîntării unor profesori, aminteşte că, pe drumul spre cimitir, discutase „politică antisemitistă“ cu cîţiva colegi: Radu Marinescu filosemit, Haig Acterian neutru, „eu şi Puşcariu antisemiţi“ (f. 88). În aceeaşi zi, consacră „politicii studenţilor“ o notă separată care merită reprodusă integral:

„Ca toţi băeţii sînt antisemit, însă din convingere intelectuală, şi tremur la insuccesul manifestaţiilor antisemite. O să scriu mult în romanul meu de ele. Totuşi se mai găsesc băeţi care, învăţînd de la alţii sau ştiind două-trei argumente stupide ca «starea de civilizaţie», «ruşine orientală» şi altele, vorbesc şi se arată interesanţi fiind altfel decît majoritatea. Ciocnirile. Cuvîntul studenţesc. Întîlnirea de aseară şi exageraţiile. Adevărul şi oficiosul Universităţilor. Starea de spirit. Cursul leului. Prin clase nimic nu se simte (ce depărtare între noi şi studenţi, uniţi sub imperiul liceului!). Prăvăliile sînt închise. Studenţii care vînd ziare. O companie trece înainte şi manifestanţii nu fac gălăgie. Cîntă cîntece patriotice. Sînt mulţi, mutre de entuziazmaţi zbiară «A apărut Cuvîntul studenţesc, ediţie specială» şi au bastoane. Printre ei şi cîţiva ofiţeri“ (f. 88v).

Aşadar, nu prejudecăţile sau interesele de clasă, ci „convingerea intelectuală“ îl ralia pe Eliade curentului antisemit manifestat de mişcarea studenţească. Dar, deşi toţi băieţii erau „antisemiţi“ (vedem însă că Radu Marinescu şi, mai încolo, Mihail Polihroniade nu prea erau), distanţa dintre liceeni şi studenţi e foarte mare. Liceul e privit ca un imperiu opresiv, în care libertatea de expresie e sacrificată unei „unităţi“ atent supravegheate de directorul Ştefan Nanul.

Peste două zile, la 2 februarie, notează totuşi: „Şi prin şcoală se observă mişcări antisemite, ascunse sub haina unei pasive acţiuni de frica directorului“ (f. 89). Un elev apare cu ziarul Cuvîntul studenţesc, în care era fotografiat studentul Lungulescu „tăiat cu o cruce de jidovi“. E vorba de unul dintre cei trei fondatori ai revistei Fascia naţională română, una dintre mişcările precursoare Ligii Apărării Naţional Creştine, cu care se şi contopeşte în 1925. Eliade chiuleşte de la ora de engleză şi „devorează“ Cuvîntul studenţesc împreună cu colegul său Farin Amler. Ziarul era organul oficial al Uniunii naţionale a studenţilor creştini din România, iar în paginile sale apăreau numeroase articole antisemite. Lectura lui are un puternic efect: „Am vorbit apoi numai de mişcare. Povestiri. Studentul cu trei ziare şi ovreiul falş. Studentul român şi unguroaica“. În urma discuţiilor, simte impulsul de a participa şi el la „luptele“ studenţeşti: „Vorbii cu Farin de o bătaie, dar numai la marginea Văcăreştilor. La recreaţie, cu Aguletti şi Oprişan, răspîndiserăm chiar vestea şi căutam noi membri“. Era, desigur o ieşire teribilistă care se şi stinge în acest stadiu, căci „Veni apoi Moisil şi ne sperie. Anarchie rea, profită jidovii, rugăciunile, tabloul lui Lungulescu, boicota şi societatea literară“. Constantin Moisil (1867-1958), profesorul de istorie, era un reputat arheolog şi numismat, membru al Academiei Române şi, nu în ultimul rînd, tatăl viitorului matematician Grigore C. Moisil, elev şi el la „Spiru Haret“. Eliade reuşeşte să evite un mic incident legat de antisemitism şi de societatea literară a clasei a VII-a, dar nu dă detalii asupra lui. Deşi îşi încheie ziua de şcoală în compania lui Beiler şi Vojen, pe cel dintîi îl observă cu severitate: „Beiler îşi dă o mutră de suferind, se preface afectat de împrejurări“ (f. 89).

A fost, fără îndoială, o zi foarte tensionată de evenimentele curente pe care presa le reflecta în mod dramatic. În ziua următoare, Eliade îşi însemnează că mişcarea antisemită e mai scăzută. Beiler îi spune că aceasta „n-a înfrînt cartea“ (f. 90). La 7 februarie, e încă „entuziasmat de mişcarea antisemită“, astfel încît nu are timp să se apuce de o dramă căreia îi schiţase deja planul. Discută însă cu colegii săi Pake şi Barbu „chestia antisemită“:

„– Uite măi, jidanii nu pot să plece în Palestina, căci acolo n-are cine să lucreze pămîntul ca să le schimbe ei produsele şi să se umple de bani.

– Ş-apoi iudeu cu iudeu nu se înşeală.

Chestia «boicotul» şi ultimele evenimente le-am discutat. Vorbeam toţi cu patimă şi ne bucuram că cetăţenii capitalei au început să fie conştienţi. Ne-am supărat în ce priveşte dl. General Nicoleanu care a închis Cuvîntul studenţesc“ (ff. 91-91v).

Discuţiile se reiau după-amiaza la el, în mansardă, împreună cu Dinu şi Barbu. Cel din urmă a adus Curierul israelit şi a citat tot timpul ziarul studenţilor (f. 92).

La 10 februarie, au loc din nou discuţii între liceeni, de această dată despre conflictul studenţilor cu Iorga în „chestiunea evreiască“. Unii erau de părere că istoricul trebuia tratat cu respect: „Ce-o fi zis omul acela… După treizeci de ani de profesorat, acum la bătrîneţe să fie huiduit?“. Alţii îi reproşau că s-a amestecat în politică şi că ţine cu evreii. Se dezbate: „– Mă rog, nu e filosemit. – Cine a zis? – Toată lumea o ştie. – Mă rog, să încheiem. Nici nu erau decît elevi de liceu. A doua zi la Academie, la comunicarea făcută, studenţii l-au aplaudat... – De altfel, i s-a refuzat demisia. – Ei şi?“ (ff. 95v-96). Nu ştim care dintre dialoguri aparţin lui Eliade3.

Două însemnări ulterioare dovedesc atît puterea pe care modelul Iorga o avea asupră-i, cît şi o poziţie deja critică faţă de opera sa. La una dintre şedinţele Cercului artistic: „Eu înălţam la cer erudiţia lui Iorga, însă îi renegam orice urmă de inteligenţă originală şi mai ales filozofică. Toţi ceilalţi m-aprobau“ (f. 117). În toamnă, cu ocazia unei crize de memorie şi de melancolie în propria-i mansardă, îşi notează: „Mă gîndesc mereu cu necaz că Iorga n-avea crize de-acestea şi că memoria lui l-a ajutat mult. ş…ţ Fac probe de memorie şi mă descurajez comparînd cu Iorga“ (f. 129v).

Dat fiind că numai erudiţia şi memoria erau admirate la marele istoric, e foarte probabil ca Eliade să se fi aflat printre cei care îi reproşau lipsa de „inteligenţă“ în luările de poziţie politică împotriva mişcării studenţeşti. Totuşi, într-o scrisoare – netrimisă – din vara acelui an, el încearcă să-l asigure pe Iorga chiar de contrariu4. Era, oare, într-adevăr aşa? Nu numai locul în care se exprimă ne dă motive să ne îndoim că îşi schimbase părerea la distanţă de cîteva luni. În toate intervenţiile ulterioare, Eliade a manifestat constant rezerve în legătură cu flerul politic al lui Iorga şi cu atitudinea sa faţă de „noua generaţie“ postbelică.

„Trebuie să ne obişnuim de pe acum să luptăm“

Însemnarea din 10 februarie este şi ultima din caietul Mon journal d’école. El e continuat din 24 februarie 1923 în caietul Jurnalul tipilor din clasă, chiar cu două ample note legate de greva studenţilor. Caietul a fost editat aproape integral în primul volum al Scrierilor de tinereţe. Totuşi, transcrierea lui lasă mult de dorit. În două cazuri, cuvintele „evreii“/„evreilor“ au fost redate ca „oamenii“/„acelor“, lăsînd ca sensul afirmaţiilor lui Eliade să fie doar ghicit. Cînd cineva exclamă „Ce poţi să le faci domnule dacă şevreii - n.m.ţ sînt mai tari ca studenţii noştri? În finanţe ne bat, dacă n-ar fi ei ne-am duce pe rîpă.“, în loc de „mai tari“ apare „creaturi“, schimbînd astfel sensul frazei. De aceea, vom reda in extenso, transcrise corect, toate pasajele care ne interesează aici.

Aşadar, pe 24 februarie, Mircea primeşte de la unchiul său, „nenea Mitică“, patron de prăvălie şi protector al micului „intelectual“, misiunea de a duce o listă neoficială de subscripţie (6.100 de lei) la căminul studenţilor în Medicină. Subscripţiile publice erau menite să-i susţină pe grevişti, cărora Guvernul, ca măsură represivă, le-a închis cantinele şi căminele, lăsîndu-i astfel fără mijloace de subzistenţă. Mediul micilor comercianţi români, căruia îi aparţinea Dumitru Vasilescu şi familia mamei lui Mircea, simpatiza cu programul studenţilor şi ar fi primit cu bucurie introducerea lui numerus clausus în toate sectoarele vieţii publice, aşa cum se întîmplase în Ungaria cu doi ani mai devreme.

În mod interesant, capul studenţilor răzvrătiţi era un italian, Del Nerro, care se întîmpla să fie chiar pedagogul de la „Spiru Haret“. Atmosfera din sediul greviştilor îl impresionează într-atît pe Eliade, încît îl face să se simtă mai mult decît un elev, „zguduit de aceleaşi sentimente“ ca studenţii5. Mulţumirilor acestora el le răspunde cu o frază pregătită din timp: „Trebuie să ne obişnuim de pe acum să luptăm, domnule, căci peste puţin va veni rîndul nostru să luăm facla în mîini“ (f. 102-102v).

Părăsind sediul studenţilor, Eliade îşi face planuri „ca de obicei cînd mă impresionează ceva mai adînc“ (f. 103v). Nu ştim însă de ce natură erau acestea. Aflăm doar ceea ce l-a impresionat acolo, din discuţiile de la Cercul artistic care îşi ţinea şedinţa chiar atunci în casa lui Dinu Sighireanu. De îndată ce soseşte, Mircea începe să le vorbească colegilor, cu aprindere, despre mişcarea studenţească: „Ce entuziasm! Ce muncă!“ (f. 105v). În mod evident, spera în succesul acesteia şi se supără pe cei care o minimalizează sau o iau în rîs. „Dar ce m-a frapat pe mine n-au fost nici banii, nici greva lor, pe mine m-a frapat munca, înfrigurarea aceasta ce domnea acolo.“ (f. 107)

Îl avea de partea lui pe Haig Acterian, „partizan de-al mişcării studenţeşti, dar foarte liniştit, judecînd cu răceală lucrurile“. În schimb, Mihail Polihroniade e văzut ca „singurul filosemit de la noi“. Filosemitismul cu care îl taxa Eliade nu pare să fi fost însă decît o concluzie grăbită a neîmpărtăşirii aceleiaşi „soluţii“ a problemei6. Polihroniade nu accepta ca cetăţenii aceleiaşi ţări să nu aibă drepturi egale, însă propune ca românii să facă imposibilă „starea“ evreilor: „în Grecia nu sînt nici cinci mii de ovrei? De ce? Fiindcă grecii sînt mai hoţi ca ei!“. Eliade respinge această soluţie: „Dacă grecii lui sînt hoţi, asta nu înseamnă că şi noi o să ne tîlhărim numai ca să putem da pe jidani afară din ţară. Îi dăm şi altfel“ (f. 108). Calmul lui Polihroniade îl enervează pe Eliade, care îi răspunde pătimaş şi incoerent: „Da, dar sînt cetăţeni şi cetăţeni. Studenţii şi orice român bun nu se revoltă contra evreilor veniţi în ţară acum patruzeci, cincizeci de ani, care e evreu numai cu carnea şi cu gîndul, dar cu sufletul român, nu, acum sînt cel puţin filoromâni, dar se revoltă contra liftelor venite acum doi trei ani de peste graniţă, care s-au năpăstuit (sic!) ca lăcustele asupra ţărişoarei noastre pe care holdele o făceau strălucitoare, şi care azi vin abia ştiind româneşte şi mîine pleacă cu buzunarele pline de aur în America“7.

Discursul său e o colecţie a clişeelor retoricii „chestiunii evreieşti“, pe care le culesese din ziare, cel mai probabil din Cuvîntul studenţesc. Polihroniade ripostează că studenţii s-au ridicat împotriva tuturor evreilor, fără discriminare. Eliade nu se lasă: „– Asta nu e adevărat. Şi de-ar fi făcut-o, fii sigur că au făcut-o numai pentru că toţi evreii s-au unit strîns, şi cei vechi şi liftele străine. Asta e vina lor“ (f. 109). Polihroniade vine cu un nou argument, atrăgîndu-i atenţia că studenţii nu s-au limitat la problema cetăţeniei, ci au adus în discuţie şi chestiunea religioasă: „N-are omul voie să aibă altă religie decît aceea a statului?“.

Eliade: „– Cînd religia aia are într-însa cuvinte ca «Tob schegoim harog», ea trebuie privită cu neîncredere.

– Cuvintele astea nici nu există în…

– În Talmud zici? Ei bine, hai cu mine la (l-am înfruntat şi minţeam ca să-l stîlcesc în argumente, să mă răzbun pe liniştea lui de grec stăpîn pe sine) Cassa Şcoalelor, şi ai să vezi Talmudul tradus în franţuzeşte de către Societatea Biblică şi acolo ai să găseşti: «Tot ce-i goi ucide-l, goiul nu-i om, el e javră, şi femeia goiului, copilul goiului, avutul goiului, zdrobeşte-l căci goiul nu e om, ci goi, şi Dumnezeu se va bucura de asta!».

Ei bine, se compară asta cu Biblia noastră? Vedeţi, iată, că trebuie să ne ferim şi de religia lor“ (f. 109).

Argumentele lui Eliade erau, aşadar, amorsate nu atît de convingeri, cît de dorinţa de a prevala cu orice preţ asupra preopinentului său8. Dacă e să-i credem propria mărturie, în discuţiile teologice şi politice care au urmat, Polihroniade a cedat progresiv teren, pînă cînd polemiştii au fost întrerupţi de o consecinţă neaşteptată. Colegul lor Calmi se retrăsese pe canapea „stingherit şi suferind în mîndria lui de evreu bogat şi timid“. Piky Puşcariu îi cere lui Eliade să înceteze discuţia. Acesta însă, cu o naivitate surprinzătoare, nu se simte vinovat de situaţia creată căci, spune el, Calmi e român cu sufletul: „– Ba nu tac şi-i spun chiar să nu-i fie ruşine, căci nu-i vorba de ei“ (f. 109v). Ceilalţi colegi au avut un mic acces de ură faţă de lipsa lui de sensibilitate, care s-a stins totuşi repede cînd a început o altă discuţie (f. 110).

Să nu ne facem însă iluzii că erau diferiţi de Eliade. La următoarea şedinţă a „Muzei“, pe 3 martie, cînd Ioan Victor Vojen şi Mircea Moschuna-Sion încearcă să-l impună pe Beiler la preşedinţia societăţii, băieţii se revoltă în unanimitate: „– Cum, să ajungă un jidan în capul nostru, să-şi facă el mendrele peste noi? Dar ar fi un triumf pentru timpurile prin care trecem, iar pentru noi o insultă de a nu ne găsi vrednici de preşedenţiat. Asta nu o vom admite pentru nimic în lume!“ (f. 114).

Caietul continuă pînă în luna aprilie, fără însă a mai reveni asupra mişcării studenţeşti şi a antisemitismului.

„Prin sfera socialistă“

Nici caietul următor, Jurnal şi memorii, nu se arată interesat de aceste teme. Transcrierea primită de la Mac Linscott Ricketts conţine două pasaje eliminate din textul publicat. Unul dintre acestea – în notiţa din 1 mai despre vărul Cezar Cristea – îl arată pe Eliade pe o poziţie cu totul opusă celei de la începutul anului: „Aici se poate intercala, cu oarecare speranţă de succes, o convorbire de-a lui nenea Cezar cu papa în privinţa editurii jidoveşti Cultura Naţională, care e condusă cu banii lui Marmorosch Blanc. Nenea Cezar şi cu mine apăram editura, căci susţineam că, fără ea, nu eram noi în stare, ca români, să arătăm streinilor o carte lucrată la noi în ţară. Exclus. Dintru început hîrtia era oribilă, tipăritura neîngrijită, coperţile banale şi sărăcăcioase, iar legatul cu aţă putredă lăsa foarte mult de dorit. Acum Cultura Naţională a înlăturat vina aceasta. Ce-mi pasă mie că e capital jidov, cînd eu ca român profit cel mai mult de pe urma lui?“.

S-ar putea spune că Eliade e tot pe un teren naţionalist, dar de această dată, dacă nu filosemit, cel puţin lipsit de antisemitism. Ultima însemnare din caiet, la 19 mai, ne îndreptăţeşte să vedem chiar o schimbare progresivă a aşezării sale ideologice. Procesul lui N.D. Cocea cu regele Ferdinand domină acum actualitatea, provocînd discuţii aprinse între liceeni. Eliade se află, alături de colegii evrei Beiler şi Mărculescu, de partea lui Cocea, pe care îl priveşte „prin sfera socialistă“, în timp ce românii Vojen, Berindei, Ardeleanu şi Moschuna-Sion erau regalişti. Referinţe la socialism apar şi în însemnarea anterioară, din 17 mai. Interesul lui Eliade pentru el se datorează nu atît influenţei lui Beiler, care se declara socialist înfocat, cît apropierii de Mircea Mărculescu, cu care se va împrieteni foarte strîns. Dintr-un capitol al Romanului adolescentului miop, la care a renunţat ulterior, aflăm că avea în biblioteca sa operele lui Marx, Engels şi Kautsky, care, în proiectul de a dărui vechile colecţii prietenilor, ar fi revenit lui Mărculescu9. Dar nici Marcu nu l-ar fi putut influenţa în această direcţie, dacă nu ar fi fost mai vechea voce interioară a Elizei Doolittle.

Din păcate, nu cunoaştem caietele ulterioare. Nu ştim cum a evoluat această simpatie ideologică de stînga, dar poate articolele despre Romain Rolland, Panait Istrati, Panait Muşoiu sau accentele umanitariste din articolele despre Anatole France şi André Gide, pe care le va publica în anii următori, nu sînt lipsite de legătură cu ea. Nu ştim nici cum a privit Eliade eşecul grevei şi „complotul studenţesc“ condus de Codreanu şi Moţa, care a produs noi agitaţii şi a avut un puternic impact asupra opiniei publice. Foile volante de la sfîrşitul anului 1923 şi de la începutul lui 1924 sînt, cu o singură excepţie, introspecţii şi analize de „stări sufleteşti“ melancolice. Găsim aici, pe lîngă reverii asupra femeii şi iubirii, prima referinţă – nepolitică – la „generaţia mea“ (9 decembrie) şi meditaţii a căror calitate atestă un accelerat proces de maturizare interioară. Cei mai interesanţi topoi sînt nostalgia trecutului patriarhal inspirată de scriitorii moldoveni, a tradiţiei (e vorba de datini), de unde şi ideea înfiinţării unei „societăţi pentru reînvierea tradiţiilor româneşti“, suferinţa singurătăţii şi tristeţea că familia e atît de departe de sufletul său („altele erau idealurile lor şi altele ale mele“), fericirea pe care o găseşte în visările sale treze, dorinţa contopirii cu un infinit nediferenţiat („aş vrea să mă pierd într-un tot fără nume, să nu mai exist, să nu mai am conştiinţă“).

În primăvara anului 1924, Eliade trimite Universului literar un articol dedicat fraţilor Jérôme şi Jean Tharaud, scriitori francezi consideraţi în epocă a descrie cu înţelegere şi respect „le fait juif“ (deşi cercetătorii postbelici ai antisemitismului au găsit în operele lor şi „rasism sub masca pitorescului“)10. Articolul arată un interes aparte pentru romanele lor „evreieşti“, consacrînd mai mult spaţiu lui A l’ombre de la Croix. Prin cîte o frază sînt încadrate Un royaume de Dieu (numit Dieux, poate una dintre numeroasele greşeli ale redacţiei revistei), Quand Israël est roi, precum şi viitoarea apariţie a romanului L’an prochain au Jérusalem, ilustrînd cîte un aspect dramatic al vieţii evreieşti contemporane: pogromul, rolul evreilor în revoluţia comunistă, sionismul şi problema Palestinei. Interesul celor doi fraţi pentru evrei, ca şi geneza romanului A l’ombre de la Croix sînt atribuite perioadei în care Jérôme a predat la Universitatea din Budapesta, „unde fu atras de fizionomia studenţilor evrei a căror evoluţie îl interesa“. Întreaga ţinută a articolului lasă să se vadă o atitudine pozitivă faţă de „chestiunea evreiască“ – Eliade apreciind spiritul profund uman în care sînt zugrăvite personajele fraţilor Tharaud –, dar şi preferinţa de a evita o angajare politică.

Într-un alt articol din revista liceului, Eliade atrage atenţia în mod elogios asupra colecţiei „Probleme şi idei“, editate de A.A. Luca (Avram Adolf Axelrad) – colaborator al lui N.D. Cocea la gazeta Facla –, pe care o consideră cea mai importantă apariţie din îmbelşugata recoltă culturală a acelei toamne. Colecţia publica atît broşuri spiritualiste, cît şi socialiste, după modelul lui Panait Muşoiu. Eliade deplînge absenţa în limba română a lucrărilor ideologice îndrumătoare pentru „noua generaţie“ şi încheie afirmînd că volumaşele din „Probleme şi idei“ sînt, în această privinţă, o „adevărată binefacere“11.

„Descoperirea“ şi editarea celorlalte jurnale ale adolescentului miop ar putea aduce noi date care să completeze sau să clatine imaginea stabilită. Pînă atunci, să nu ne grăbim a emite verdicte definitive. Din datele pe care le avem, interesul pentru socialism pare să fi fost la fel de scurt şi de superficial precum cel anterior pentru antisemitism. Ideologia, chiar în versiunea ei spiritualistă, nu a putut prinde rădăcini în gîndirea lui Eliade, deşi a lăsat unele sensibilităţi sociale de stînga ce se vor vădi, cu intermitenţă, în anii ’30.

Pentru dreapta înţelegere

În lumea creată de cel de-al Doilea Război Mondial, atitudinile faţă de „chestiunea evreiască“ din anii 1922-1923 capătă dimensiuni pe care nu le aveau la vremea lor. Nu mai e nevoie să spunem că gîndirea în categorii etnice era atunci la ordinea zilei, atît de partea majorităţii, cît şi de cea a minorităţilor, iar antisemitismul făcea parte, în mod regretabil, din „normalitatea“ epocii. Au demonstrat-o deja numeroşi istorici de bună credinţă. Diverşii autori cu agendă se vor grăbi să găsească în jurnalele adolescentului miop dovada irefutabilă a antisemitismului său. Mai mult chiar, vor putea argumenta că, dată fiind vîrsta la care se manifestă, el devine constitutiv pentru scriitorul şi savantul de mai tîrziu. Realitatea se dovedeşte însă a fi cu totul alta, atunci cînd luăm în considerare evoluţia ulterioară a lui Eliade.

În anii următori, îl vedem legînd prietenii cu tineri intelectuali evrei. În ultimele două clase de liceu e nedespărţit de Mircea Mărculescu, iar apoi, la Universitate, se apropie de Ionel Jianu şi Mihail Sebastian. Va admira autori precum Barbu Lăzăreanu, H. Sanielevici, Moses Gaster ş.a. În publicistica sa preindiană, chestiunea antisemitismului apare numai atunci cînd se ocupă de Hasdeu. La Cuvîntul studenţesc va colabora de două ori, în 1927 şi 1936, dar articolele sale sînt numai pledoarii „româniste“, nicidecum antisemite12. În Romanul adolescentului miop (în versiunea tipărită, însă şi aceasta va trebui confruntată cu manuscrisul), va renunţa să mai scrie despre efectele „mişcării studenţeşti“ în mediul şcolar. Romanul are mai mulţi evrei, dar nici un rînd despre antisemitism. Este o dovadă directă că nu-l considera a fi un element caracteristic pentru viaţa liceenilor. În schimb, în Gaudeamus, antisemitismul apare ca o constantă a atmosferei din mediile universitare. Dar el este întotdeauna al altora; nici una dintre acele instanţe nu poate fi atribuită lui Eliade. El însuşi îi spune lui Mircea Mărculescu: „Mulţi studenţi erau antisemiţi... Dar pe mine mă ştii: nu am fost niciodată antisemit“13.

Iată un alt pasaj relevant dintr-o scrisoare pe care i-o trimite, în 1927, amicul său Miron Grindea (Mundi Grünberg), cel care îl dusese acasă la Panait Muşoiu: „De cîte ori te-am întrebat cum vezi chestia «noastră» (situarea d-tale în preajma unor domni extrem de inteligenţi, poate dintre cei mai inteligenţi de la noi, care «ne» urăsc însă à outrance, uneori bestial, îmi motiva această întrebare), mi-ai răspuns că eşti «au dessus de la mêlée». D-le Eliade, vreau să te văd (încearcă, te rog) aşezat politiceşte faţă de o chestiune socială care mă interesează enorm faţă de alte chestiuni sociale de aceeaşi însemnătate“. Cel care se credea – alături de „marele nostru prieten Mark Abrams“ (Marcel Avramescu) – un „avorton“ al lumii evreieşti din tipicul tîrg românesc considera că pronunţarea, chiar şi ambivalentă, faţă de „chestiunea evreiască“ era preferabilă suspendării judecăţii: „Te vreau anti- şi filosemit în acelaşi timp (cum sînt eu) ori altfel“14.

În ianuarie-februarie 1923, Eliade nu-şi suspendase judecata, ci s-a lăsat purtat de valul antisemit provocat de greva studenţească. Afirmaţia de mai tîrziu că devenise sensibil la politică abia în India15 e adevărată, căci „conştientizarea“ politică din clasa a VI-a de liceu a rămas un episod fără urmări. Cît de responsabilă putea fi adeziunea unui adolescent care nu împlinise încă 16 ani? Jurnalul său se face ecoul celor mai banale clişee vînturate în epocă. Ca toţi colegii săi, nu era decît o victimă imatură a Zeitgeist-ului. Nu e de mirare că mulţi dintre aceştia vor deveni, în anii ’30, legionari (Mihail Polihroniade, Ioan Victor Vojen, Haig Acterian) sau simpatizanţi ai naţionalismului de dreapta. Dar chiar şi aşa, „antisemitismul“ său – dacă va fi existat, cît va fi existat – era strict legat de „românism“, termen care apare deja în publicistica din timpul liceului, nu de vreo preexistentă „ontologie antisemită“. Eliade nu vizează evreul în sine, ci pe acei evrei din România care nu erau „români cu sufletul“. El se solidarizează împotriva a ceea ce era perceput în epocă a fi atitudine antiromânească într-o anumită secţiune – radicalizată – a minorităţii evreieşti. Poziţia sa nu avea o bază rasială sau teologică, ci naţionalistă. Chiar şi acest naţionalism era cultural, nu etnic. Pe cine întîlnim alături de el în luările de atitudine faţă de „chestiunea evreiască“? Pe Del Nerro, Haig Acterian, Farin Amler, Aguletti.

Deşi lipsită de responsabilitatea maturităţii, adeziunea de atunci nu poate fi considerată irelevantă pentru opţiunile sale ulterioare. În anii de (relativă) normalitate care au urmat, îl găsim mereu la distanţă de antisemitism, avînd prieteni evrei şi admirînd autori evrei. Nu a respins însă antisemitismul, ci a preferat o neutralitate bazată pe ignorarea problemei, menţinînd bune relaţii atît cu intelectualii evrei, cît şi cu cei antisemiţi. Cînd istoria se precipită din nou, în 1937-1938, scenariul din 1922-1923 se reactualizează subit. Eliade nu mai poate să-şi suspende judecata, dar nici să o folosească la rece. Motivul înfierbîntării: acelaşi „românism“ absolut şi disperat din care Jurnalul portughez a dat o elocventă probă.

Ce dovedesc, aşadar, primele jurnale ale lui Mircea Eliade? Că el a fost cu adevărat un prizonier al istoriei, încă de pe vremea cînd nu era decît un adolescent miop care credea că lecturile teologice îl pot salva din apele diavolului.

________________

1. Eliade era deja familiarizat cu ea. În articolul „Filosoful Conta“ (Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, nr. 21, 23 mai 1922, pp. 247-248), menţionează conferinţa acestuia de la Camera deputaţilor despre „chestiunea evreiască“ şi care a făcut furori în epocă (ST I, p. 49).

2. Însemnarea din 10 decembrie este, de fapt, din ziua de 9. Ea e urmată de alte trei însemnări din 11 sau 18, din 19 şi din 24 decembrie.

3. Peste un an, în primul articol al rubricii sale „Idei şi fapte“ din revista liceului, în care semnala cele mai importante noutăţi, va atrage atenţia că „Buletinul pentru studiul Europei Sud-Orientale, publicat în franţuzeşte, aduce o recenzie a d-lui Iorga în care se rectifică unele greşeli istorice ale d-lui Bercowitz în a sa Histoire des israélites en Roumanie“. Vlăstarul, I, nr. 4, 1 aprilie 1924, pp. 13-14 (articol neinclus în ST I).

4. Europa, Asia, America… Corespondenţă, vol. II, editat de M. Handoca, Humanitas, 2004, pp. 38-39.

5. Privise cu simpatie şi greva minerilor din romanul lui Émile Zola – Germinal, citit în 1921 (ST I, pp. 485-487).

6. Şi, probabil, a unei răceli între cei doi, despre care aflăm tot acolo: „colegul, cu care de altfel nu schimbasem decît două-trei vorbe tot timpul anului“ (f. 106v).

7. În aceeaşi perioadă (1922-1923), în eseul nepublicat Evoluţia romanului românesc, Eliade susţine ideea conform căreia „caracteristica noastră e dragostea de glie“ (ST I, p. 469).

8. Într-o însemnare pe o foaie volantă din ianuarie 1924, se plînge că a fost aproape întotdeauna „înfrînt“ în discuţiile cu colegii: „Va să zică tot nu ştiu atît încît să-nchid gura oricui cu care discut“.

9. Capitolul „Scrisori din tabără“, publicat de M. Handoca în Jurnalul literar, nr. 21-24, noiembrie-decembrie 2004.

10. Articolele sale erau publicate, în general, cu un decalaj de cîteva luni. „Doi călători: Jérôme şi Jean Tharaud“, Universul literar, nr. 28, 13 iulie 1924, pp. 2-3 (ST I, pp. 174-178).

11. „Cronica culturală“, Vlăstarul, II, nr. 1, decembrie 1924, pp. 9-11 (ST I, pp. 190-192).

12. „O generaţie“, Cuvîntul studenţesc, nr. 2, 4 decembrie 1927, p. 1; „Cultură şi creaţie“, Idem, nr. 2, 15 februarie 1936, pp. 3-4.

13. Romanul adolescentului miop, editat de M. Handoca, Editura Minerva, 1989, p. 293.

14. Scrisoare din 9 iulie 1927 (data poştei), în Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. II, editat de M. Handoca, Editura Minerva, 1999, pp. 47-50 (48). Eliade scrisese cu simpatie despre cartea lui Romain Rolland, Au dessus de la mêlée!: „Romain Rolland şi războiul european“, Universul literar, nr. 35, 31 august 1924, pp. 2-3 (ST I, pp. 178-180).

15. În convorbirile din 1977 cu Claude-Henri Rocquet, Încercarea labirintului, traducere de Doina Cornea, Editura Dacia, 1990, p. 51.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Mircea Eliade

Comentarii utilizatori

Eliadeboris marian - Miercuri, 18 Februarie 2009, 08:13

Bun articol, documentat, ca și cartea. Eliade este o problema si va mai fi -naivitate, cinism, prejudecata, extremism patriotard? O minte stralucita, dar cu mari caderi in barbaria istorica a antisemitismului, care nu poate fi scuzat sau explicat cu „bunăvointă”
Unii cred ca un om ca Eliade ar fi avut argumente pentru „betia” sa, astfel legitimandu-se chiar antisemitismul.Ralea spunea, printre altele, ca atitdinea fata de evrei probeaza omul.