OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă e să dăm crezare celor afirmate de Iris Laufenberg, conducătoarea artistică a festivalului desfăşurat în fiecare mai în cadrul Berliner Festspiele (director fiind Joachim Sartorius), despre ediţia actuală, atunci „totul e altfel, totul e nou!“. Spre deosebire de ediţiile precedente, juriul actual s-a îndepărtat de teatrul metropolelor germane (Berlin, München, Hamburg), deşi Viena sau Zürich sînt şi acum prezente, şi de invitarea preferenţială a numelor din establishmentul regizorilor germani (Christoph Marthaler, Andreas Kriegenburg, Jürgen Gosch sau Michael Thalheimer, de pildă), punînd un accent hotărît pe regizorii mai tinerei generaţii, pe regizoare – cam o treime (Iris Laufenberg precizează totuşi că asta a însemnat mai puţin o decizie programatică, cît reflectarea unei realităţi) – pe teatrele aparţinînd „provinciei“ (Oberhausen, mai cunoscut la noi prin Festivalul Filmului de Scurtmetraj, cel mai vechi festival de acest gen din lume) şi „provinciei estice“ (Dresda, Schwerin) şi, în fine, pe participarea pentru prima oară a unor artişti din zona „alternativă“, din „Freie Szene“ (trupa She She Pop sau spectacolul Sînge nebun al lui Nurkan Erpulat şi Jens Hillje)...

Festivalul din anul acesta a debutat cu două spectacole montate la Teatrul din Köln, ambele cu pronunţate elemente de farsă: acela pe textele Elfriedei Jelinek şi o Livadă de vişini.

Aproape o farsă, şi încă una...

Întrebată, la o discuţie cu publicul, dacă „a avut încredere în textul lui Jelinek“, regizoarea a răspuns: „Mărturisesc că la început e întotdeauna un şoc cînd primesc un text (al ei)“. Dar în acest caz, Karin Beier (născută în 1965, la Köln; din 2007 – directoarea lui Schauspielhaus Köln; sub conducerea ei, teatrul a fost desemnat anul trecut de revista Theater heute drept „Teatrul anului“) a procedat cu multă libertate, tăind, ajustînd, direcţionînd şi concentrînd acest convolut în jurul unui nucleu: omul şi tehnica lui în continuu război contra naturii. Un spectacol pe o idee ecologistă, aşadar, în care Karin Beier manevrează un număr impresionant de personaje precum un bun general trupele pe cîmpul de luptă – şi chiar despre asta-i vorba încă de la începutul primei piese din triptic: „Şantierul e un cîmp de luptă, aproape un război“. Centrala (piesa a mai fost prezentată separat la ediţia din 2004 a festivalului, în regia lui Nicolas Steman) este o poveste despre vinovăţie şi refularea ei, pornind de la construirea, în anii ’40, a hidrocentralei de la Kaprun, transformate, în anii tulburi de după război, într-un soi de mit naţional austriac. Tragedia evreilor condamnaţi la muncă silnică şi morţi pe acest şantier e reflectată şi prin prisma catastrofei din anul 2000, cînd cabina telefericului din Kaprun s-a prăbuşit, omorînd cîteva zeci de oameni. Karin Beier integrează în această parte corul bărbătesc din Köln „Flautele fermecate“ (cor de homosexuali), reprezentîndu-i pe morţii din Kaprun şi care recită, cîntă, bolboroseşte incredibil de ritmat frînturi din textul lui Jelinek. Corul e absolut uluitor, răsplătit cu aplauze furtunoase la scenă deschisă.

În 2008, Schaubühne din Berlin prezenta o Livadă de vişini. Amintesc de acest spectacol dintr-un singur motiv: tînărul regizor, interesat nu atît de viaţa rusească pe la 1900, ci de generaţiile germane de azi în condiţiile capitalismului globalizat, comandase în acest scop o nouă traducere a piesei lui Cehov – dar nu unui traducător literar, ci... unei agenţii specializate în traduceri financiar-economice...

Cehov e mult jucat în Germania şi nu-i de mirare că, la precedentele zece ediţii ale Festivalului de la Berlin, a fost prezent de opt ori: Pescăruşul în 2009, Unchiul Vania în 2008, Trei surori în 2007, Ivanov în 2006 etc. La actuala ediţie, a fost invitată regizoarea Karin Henkel cu o Livadă de vişini montată tot la Teatrul din Köln. Cum asta e situaţia în cazul lui Cehov şi cum, pe deasupra, Livada... a cunoscut şi cunoaşte numeroase versiuni mai mult sau mai puţin importante (iată doar cîteva: tot anul trecut, regizorii Michael Thalheimer, la Stuttgart, şi Ulrich Greb, la Schlosstheater Moers; în 2009, Sebastian Hartmann, la Leipzig, şi Wolfgang Gropper, la Braunschweig... ), Karin Henkel a dat dovadă de curaj. Ceea ce totuşi nu-i suficient pentru a face ceva diferit de alţii şi cu semnificaţie viabilă. Regizoarea a mizat excesiv pe cuvintele lui Cehov: „în loc de dramă, mi-a ieşit o comedie, pe alocuri chiar o farsă...“, concepînd un spectacol supraturat care se desfăşoară în două ore fără pauză, în maniera cinematografică a unei slapstick comedy.

Scena (Kathrin Frosch) e goală, neagră ca pămîntul de pe care livada pare să fi dispărut chiar de la început; în centru e o mică estradă-carusel pe care se învîrtesc doi muzicanţi (trombon şi baterie) şi în jurul căreia ţopăie ocazional, cu voioşie mecanică, întreaga trupă. O Ranevskaia (Lena Schwarz) cu farmec, dar prea smucită, un Lopahin solid şi mai degrabă clasic (Charly Hübner), cu simţ practic, dar şi cu profunzimi şi, mai ales, capabil de autoreflecţie (departe însă de Marius Manole, care-ţi taie răsuflarea prin felul cum „face ape“ în recentul spectacol al lui Felix Alexa), o Varie stîngace şi mişcătoare (Lina Beckmann). Tot ocazional, regizoarei îi reuşesc momente bune, cum e cel din final, din care înţelegi mai mult decît din tot restul: toţi alergînd ca apucaţii în toate direcţiile, călcîndu-l literalmente în picioare pe Firs şi ţipînd necontenit: „Hai la o viaţă nouă! Hai la o viaţă nouă!“. În general, lipseşte însă ştiinţa contrapunctului. Un Cehov fără tăceri şi tristeţi. Circ, dacă tot e să fie, dar cu insuficientă pîine.

Testament – un Lear alternativ

Titlul complet al spectacolului e cam lung, dar îndeajuns de exact: Testament – pregătiri întîrziate pentru succesiunea generaţiilor, după Regele Lear. De jucat, joacă She She Pop, o trupă de performance, alcătuită din actori mai curînd semiprofesionişti, preponderent femei, şi cei trei taţi perfect reali şi perfect neprofesionişti a trei dintre actriţe (care au, de regulă, alte meserii la bază – una dintre ele e, de exemplu, asistentă medicală)... O trupă de oameni fără aere de staruri, care – un lucru în afara oricărei discuţii – nu se pot nicidecum măsura cu „greii“ de elită ai ansamblului din Köln (prezent, cum am văzut la această ediţie, chiar de două ori), dar care propun publicului un spectacol viu, direct şi inteligent, sensibil şi cu umor. Şi simpatic.

Aranjamentul scenic (care aparţine trupei) e simplu. În faţă stînga, o măsuţă cu un patefon şi, la perete, trei fotolii pe care stau aşezaţi pînă aproape de sfîrşit cei trei „Leari“. În spate, trei tablouri mari, pe care sînt proiectate prin camerele video capetele supradimensionate ale celor trei regi. În dreapta scenei, un suport de lemn pe care e prins textul Regelui Lear (acela al lui Shakespeare!) şi care poate fi rulat. În faţa suportului, o altă cameră video, care captează imaginea textului şi o transmite pe un ecran mare plasat în dreapta, dar nu pe scenă, ci chiar în sală. Cînd unul dintre actori vrea să facă un comentariu scris, recurge la o cariocă, cu care, de pildă, taie, subliniază sau modifică un cuvînt din Lear, ceea ce se poate vedea pe ecranul din sală.

Actorii sînt îmbrăcaţi în haine de stradă banale, cu o mică sugestie de epocă „Lear“, blugi şi, la gît, un guler de dantelă ca al unui paj medieval (costume: Lea Søvsø)...

Spectacolul se vrea (şi este) un Lear cu comentarii – ironice sau nu – la text şi la situaţia actuală, la problemele bătrîneţii în societatea germană contemporană, şi cu autocomentarii la modul de elaborare a textului. Una dintre fiicele lui Lear (Regan, jucată de un bărbat – de ce nu?) spune: „Problema cu tatăl meu e aceea a respectului. Cum să-i intri sub piele dacă vrei să obţii ceva de la el? Simplu: să ţii seama de faptul că a ajuns la un consum apreciabil de alcool, care, uneori, începe chiar de dimineaţă, şi să-i cînţi în strună atunci cînd îi admiră deopotrivă pe Brecht şi pe Benn“ – pe cinicul marxist şi pe politiceşte mai confuzul Gottfried Benn, atras o vreme de naţional-socialism. Cordelia apreciază că, fiind necăsătorită şi fără copii, pe deasupra avînd şi vîrsta de treizeci şi nouă de ani, „e foarte probabil că nici nu voi mai avea vreodată copii“.

Textul aparţine tuturor celor de pe scenă şi şi-a găsit forma finală în cursul repetiţiilor. Taţii au trebuit să fie convinşi să participe la spectacol nu de dragul fiicelor, ci pentru că vor asta pentru ei. Toţi sînt, cum altfel, pensionari. Unul dintre ei, care a fost fizician în viaţa activă, desenează un tabel şi dă nişte lămuriri foarte nostime (aparţinînd, prin gîndire şi vocabular, unui om de ştiinţă sută-n sută) cu privire la relaţia dintre Lear şi fiicele/fiica lui: tatăl Lear dispune de un „potenţial de avere“, iar fiica – de un „rezervor de iubire“; fireşte, „un impuls pornit din rezervorul de iubire al fiicei va stimula o emisie din potenţialul de avere al tatălui“ – aşa, şi nu altfel stau lucrurile. Rîsete în sală. Iar una dintre fiice introduce în explicaţiile ei „factorul nepot“ şi timpul vîrstnicului măsurat în „ani-cu-nepoţi“. La discuţia ce-a urmat cu publicul, membrii trupei au avut grijă să sublinieze că spectacolul nu este o formă de „terapie familială“ („experienţa spectacolului nici nu ne-a ajutat, nici n-a dăunat relaţiilor noastre în familie“), ci un act artistic. N-am putut să nu le dau dreptate.

Un Schiller pragmatic al zilelor noastre

După spusele unui membru al său, juriul festivalului a selectat spectacolul fiind atras de problema conflictului între generaţii – cum aminteam, unul dintre centrele de greutate al acestei ediţii: în Don Carlos, „generaţia vîrstnică face una cu pămîntul tot ce mişcă printre cei tineri“. Dar decizia n-a fost unanimă, membrii mai tineri ai juriului găsind naraţiunea scenică prea „convenţională“: spectacolul ar fi „niţel de modă veche, în ciuda mijloacelor foarte contemporane“. Nu văd lucrurile aşa: felul în care regizorul îşi concentrează întreaga atenţie asupra actorilor şi a textului poate, într-adevăr, trece drept „modă veche“, dar nu-i un păcat, ci este ceea ce teatrul bun face întotdeauna. În regia lui Vontobel, textul lui Schiller sună esenţializat şi plin de prospeţime, fascinant e cum regia şi dramaturgia au deplasat accentul dinspre Don Carlos (foarte bun tînărul Christian Friedel, vulcanic şi nestăpînit, nu lipsit totuşi de un anume pragmatism) înspre regele Filip: Burghart Klaußner în acest rol este formidabil – un autocrat cu profunde cunoştinţe despre sufletul omenesc, ceea ce nu atît îi întăreşte cinismul, cît îl umanizează, îl face să aibă slăbiciuni şi şovăieli nepermise monarhului absolutist, să-l simtă ca pe un prieten apropiat pe marchizul de Posa, în care întrezăreşte, culmea, o figură înrudită... Un Filip care îl întreabă pe Marele Inchizitor: „Pînă unde s-ar putea lărgi credinţa creştină, pentru a-mi mai găsi mîntuirea după uciderea fiului meu?“. La discuţia cu publicul, actorul avea să vorbească despre „miraculoasa îngemănare a sferei private cu cea a politicului“ în acest text, reamintindu-ne totodată că politica e întotdeauna făcută de oameni: „Înspăimîntător cum privatul dă naştere politicului“.

Scenografia (Magda Willi) e zgîrcită şi sugestivă: spaţiul interior al palatului e marcat doar de uşile înguste negre, cu canaturi din fundal, înalte cît scena. Spectatorul poate vedea ce-i în afara palatului proiectat pe ecran de mai multe camere de supraveghere video. Cînd şi cînd, în sală se aud înfundat comentarii şoptite ale curtenilor lui Filip. Costumele (Dagmar Fabisch) nu sînt de epocă, ci mai degrabă din anii ’50 sau ’60 ai secolului trecut, avînd totodată un aer uşor atemporal.

În memorabila scenă care premerge finalul, grotescă, satirică, Filip vorbeşte cu Marele Inchizitor – jucat de o femeie (foarte bună în dublul ei rol Lore Stefanek), în care o recunoşti, uimit, pe „şefa personalului de serviciu“ de la curtea regelui (cam la fel cum, în vremea comunismului est-german sau românesc, un şofer de ambasadă putea fi general de Securitate, mai mare în rang decît ambasadorul însuşi); Filip, aşadar, zguduit de uciderea din ordinul său a celui pe care l-a îndrăgit aproape ca pe un fiu, a marchizului de Posa, şi deja decis să abdice, recunoscîndu-se depăşit, e „resuscitat“ în rolul său de rege de îndemnul imperativ al Marelui Inchizitor de a lua din nou hăţurile în mînă şi de a-şi sacrifica fiul. Cu toate că se supune, finalul schimbat în raport cu textul original (unde regele îşi dă fiul pe mîna Inchiziţiei) indică limpede intenţiile regizorale: în finalul spectacolului, Filip îl ucide (cu pistolul) pe Don Carlos, refuzînd astfel Inchiziţiei dreptul de a transforma totul într-o sentinţă exemplară rostită asupra unui liber-cugetător.

Încă un cuvînt despre expoziţia fotografică de portrete de actori, legată şi aceasta de festival, dar descoperită mai degrabă întîmplător în clădirea „Martin Gropius“ (unde mă dusesem cu o prietenă, să văd expoziţia de desene din Museum of Modern Art New York – Colecţia Fundaţiei „Judith Rothschild“). Expoziţia Margaritei Broich, o actriţă de renume (zece ani de Berliner Ensemble, apoi la Volksbühne, sub direcţia lui Christoph Schlingensief), dar mai puţin cunoscută ca fotograf, te poate surprinde: sînt peste 60 de portrete admirabile de actori şi regizori în mărime supranaturală (portretele au peste 2 metri în înălţime), surprinşi în pauza spectacolelor sau imediat după (Klaus Maria Brandauer, Kate Winslet, Veronika Ferres, Christoph Schlingensief..): portrete cu o expresie „de o concentrare comică, şi totodată foarte destinsă“, spune artista. „Sînt nişte momente foarte calme. Poţi vedea că aici mai există şi altceva, o trecere, o metamorfoză... de la rolul jucat la persoană.“

Theatertreffen Berlin acordă în fiecare an Premiul „Alfred Kerr“ unui tînăr actor pentru performanţa sa dintr-un spectacol invitat la festival. La această ediţie, premiul i-a revenit Linei Beckmann, pentru rolurile interpretate în tripticul lui Karin Beier după Elfriede Jelinek şi pentru rolul Variei în Livada de vişini. Premiul 3sat, al televiziunilor publice reunite i-a fost decernat postum regizorului Christoph Schlingensief, decedat anul trecut, pentru ultima lui montare, Via Intolleranza II, prezentată în cadrul festivalului de anul acesta. În fine, Berliner Theaterpreis al Fundaţiei Preussische Seehandlung i-a revenit regizorului Dimiter Gotscheff şi actorilor săi: Almut Zilcher, Samuel Finzi şi Wolfram Koch.