OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mă întrebi dacă fac pauză de scris...? Nu am „sezoane estivale“ în ceea ce priveşte scrisul. Cel puţin, nu le am pe bază de... anotimpuri. Sînt perioade cînd pur şi simplu nu pot scrie, iar asta nu din lipsă de inspiraţie. Pur şi simplu mintea refuză să lucreze în acest sens. Atunci citesc mult şi mă holbez la televizor. Recunosc că sînt un fan al filmelor, chiar dacă cele date pe micul ecran sînt, în mare majoritate, de-a dreptul idioate. Dar e minunat să te uiţi la un scenariu tembel şi, la sfîrşit, să-ţi crească încrederea în tine, nu?

 

Îţi răspund fără ezitare: pe nici una. Şi acuma se miră unii tineri cititori (chiar şi fiul meu, de exemplu...) cum am putut scrie şi tipări, înainte de ’89, fără ca romanele mele ori proza scurtă să aibă ca personaje activişti, colectivişti fruntaşi, muncitori din fabrici şi uzine, directori comunişti, sabotori ai muncii proletare, utecişti, pionieri ori... conflictul să fie dintre bine şi mai bine... Vezi cele trei romane, Vînzătorul de aripi, dar, mai ales, Ora păianjenului (a avut opt referate împotrivă, doar unul pozitiv, din partea lui Nedelciu, şi numai datorită riscului asumat de directorul Editurii Albatros, Mircea Sîntimbreanu, romanul a apărut) şi Degetele lui Marsias, un roman de-o structură evident muzicală (are scheletul unei simfonii) a cărui acţiune o plasasem în timpul războiului, aşa că a scăpat de cenzură, fără să se taie nici un cuvînt. Unii critici au evitat să comenteze, mai ales ultimele două romane, de teamă ori chiar de ciudă (am aflat-o mai tîrziu...) că scriitorii care le erau prieteni şi pe care-i lăudau constant continuau să bîjbîie fără să fi produs, încă, nimic consistent. Continuau să teoretizeze... Eu nu făceam parte din nici o grupare, din nici un cenaclu, din nici o mişcare literară (chiar dacă aveam simpatii), eram violonist, deci... cum de-mi permiteam să scriu şi chiar să public cu o asemenea... neobrăzare? Nu am învăţat la facultate ce e aia o povestire, o schiţă, ce e ăla un roman, şi am, totuşi, îndrăzneala să scriu?! Zău, sînt bucuros că nu m-a învăţat nimeni ce e „aia“ o povestire, cum trebuie ea scrisă...

 

Vine şi... pleacă după cum o taie capul. Nu mă bazez, întotdeauna, pe ea... Am carneţele în care-mi notez una, alta. Replici, situaţii, poveşti auzite ori văzute... Eu am fost obişnuit cu studiul la vioară. Din clasa a cincea. Am făcut şcoala germană, dar, în paralel, învăţam vioară. La Reghin, acasă, pe vremea cînd oraşul era plin de saşi. Am urmat Liceul de muzică (12 clase), apoi cinci (!) ani de conservator, secţia vioară. Şaptesprezece ani de vioară! Dacă nu studiam, zilnic, cîteva ore, nu puteam interpreta nimic, nici măcar o sonată de Haendel... Dar studiul zilnic nu prea seamănă cu... inspiraţia. Asta nu înseamnă că scriu zilnic... chiar dacă mi-ar plăcea. Înseamnă doar că... nu aştept „inspiraţia“ ca să scriu. Mă gîndesc mult la „subiect“ înainte de a începe. Apoi, cînd mi-e cît de cît clar, purced la scris. Întotdeauna cu pixul! Într-un caiet, doar pe pagina dreaptă, stînga rămîne pentru corectură. Apar personajele, se complică subiectul... Apar personaje la care nici nu m-am gîndit, răsturnări de situaţii, noi întîmplări... A scrie proză nu înseamnă să rezolvi o problemă de matematică ori să „demonstrezi“ cine ştie ce teorie, mai mult ori mai puţin originală. Proza „tezistă“ îmi repugnă. De fapt, mă plictiseşte de moarte. E fadă şi seacă mai dihai decît o bucată de iască.

 

Deoarece am umblat (şi mai umblu) pe „teren“, am cunoscut o mulţime de oameni, mulţi cu poveştile lor, am avut personal o droaie de întîmplări (mai mult ori mai puţin plăcute...), aşa că... am avut de unde aduna material pentru proză. Personaje, situaţii, întîmplări... Pentru asta port cu mine cîte un carneţel din cele amintite mai sus, în care notez... cînd nu uit s-o fac, cînd nu mă ia şi pe mine valul. Atunci trebuie să-mi amintesc, dacă vreau să scriu. A scrie înseamnă şi să îţi aduci aminte...

 

Păi, cum am zis înainte... A, da, mai trebuie să specific că scriu, în cele mai multe cazuri, pe muzică... Doar pe muzică de jazz clasic, în special bluesuri. Aş putea asculta blues la nesfîrşit. În veci nu mă pot plictisi de băieţii ăştia (unii pleacă şi dincolo...), care bluzează înfiorător de minunat!!! A bluza este un termen „născut“ din cuvîntul blues, normal, pe care eu l-am inventat (chiar dacă nu-s filolog) în vara anului 1969, student fiind, pe cînd cîntam la Geoagiu băi, la chitară, într-o formaţie, să mai cîştig şi eu un ban...

 

Se pare... Obsesii am eu mai multe... Da, blocul e un loc unde mi-am petrecut (şi-mi petrec...) o bună parte din viaţă. Normal că mă „obsedează“, din cînd în cînd... Uneori într-atît, încît m-a „provocat“ să scriu chiar un fals roman, aproape horror, despre el: Cuptorul cu microunde, care, apărut la Viena, a produs comentarii critice interesante. E o carte şi ironico-satirică, blocul fiind, evident, un simbol... În Ora păianjenului, blocul e un microunivers ce tinde, încet şi sigur, să cadă-n ghearele totalitarismului. Dar Miş Dron, personajul diavolesc din roman, nu reprezintă doar o „aluzie“ locală, este general valabil pentru orice zonă geografică unde indivizi limitaţi, dar perfizi, malefici chiar, se caţără pe scara ierarhică pînă sus de tot, transformîndu-se în dictatori. Ştii pe cine urăsc, în primul rînd, dictatorii ăştia, indiferent de limba şi rasa lor? Pe intelectuali, ca şi Miş Dron al meu... IarOra păianjenului a apărut, prima ediţie, în 1984! Cum naiba să nu i se fi făcut atîtea referate negative? Referate pe care am vrut să le public după 1990, dar... dispăruseră ca prin farmec din dulapurile editurii... Mă gîndesc că unii dintre semnatari or fi ajuns, din nou, să răspundă de... cultură! Blocul, cu viaţa lui postrevoluţionară, apare şi în romanulStalin, cu sapa-nainte!

 

Cel mai straniu, mai fantastic, mai încărcat de mister, de alcool şi de... sex loc pe care l-am cunoscut prin bunica soţiei, adică mamabătrînă din romanulPovestirile mameibătrîne. Ea e de „vină“ că s-a născut acest roman, că s-a născut un ţinut care înseamnă o altă Transilvanie decît cea prea mult ştiută de deal-vale, deal-vale... Alte mitologii, alte sensuri ale vieţii, altă viziune asupra dragostei şi a morţii, asupra relaţiilor dintre bărbat şi femeie, o altă raportare la diavol şi la Dumnezeu... N-am inventat aproape nici un personaj (în afară de Margolili, dar a existat şi pentru ea un model), iar întîmplările (spre surprinderea unora cărora li s-a lipit de buze şi creier un permanent zîmbet de superioritate...) sînt, în marea lor majoritate, reale.

 

Am făcut teatru în studenţie, am fondat trupa mea de pantomimă (tovarăşii de la cenzură pronunţau pantonimă, iar noi nu-i contraziceam...), cu care puteam face şi turnee dincolo, căci, după cum zicea tovul de la partid, „pe Ţuculescu îl lăsăm să plece cu clovnii ăia ai lui că nu vorbesc“, iar eu îl asiguram pe individ că pot face pantomimă şi în limba maghiară, ba chiar şi în limba olandeză! Iar el mă aproba superior, „păi mi-am dat seama, bre, de aia îţi dăm drumul!“ Mi-am jucat propriile piese pînă în toamna anului 1971, cînd am început ultimul an de studenţie şi atunci... mi s-au interzis textele mele, dar şi alte texte din literatura universală, Beckett de exemplu. Despre publicat teatru nici nu putea fi vorba, aşa că am renunţat la el. După 2000, am publicat două cărţi de teatru cu cîte trei piese de care sînt foarte mîndru, chiar dacă „mîndria“ asta nu mi-o împărtăşesc şi... teatrele noastre.

 

O vreme, am scris cronici dramatice – părerea mea – pe care le-am adunat într-un volum. Apoi am renunţat, o fac sporadic. Un an am scris Scrisori pentru preşedinte. Îmi făceam iluzii că o să le citească cineva, măcar un... preşedinte de bloc! De-o vreme, scriu despre scriitori şi cărţile lor, despre poeţi, în special, că mi-s tare dragi! Dar nu fac cronici în adevăratul înţeles, eu fac portrete aşa cum îmi place mie să le fac, mai ales dacă cunosc bine persoana în cauză. Să fie un soi de exerciţii de admiraţie? Poate... Dar, tiptil, voi renunţa... Îmi ocupă prea mult spaţiu...

 

Prostia agresivă, îngîmfarea şi superficialitatea care dau veridicitate... Nu am suportat, încă din grădiniţă, pîrîcioşii, turnătorii de mai tîrziu. Nimic nu consider mai ordinar decît turnătoria, indiferent cum, cînd, de ce şi în ce fel se practică ea. Căci tineri turnători naşte şi democraţia, mai agili, mai coloraţi, mai sprinteni şi mai spilcuiţi, tot jeguri. În alte haine. Am scris o povestire despre „prototipul“ turnătorului, intitulatăIubiţi-mă chiar dacă put!. Căci put băieţii ăştia... chiar dacă, paradoxal, nu se simte duhoarea... A, da, şi nu suport soteul de morcovi!

 

Da. O spun cu toată sinceritatea şi cu toată tristeţea. Am ajuns să regret că nu am rămas dincolo, cu vioara, după absolvire, cum au făcut-o mulţi dintre colegii mei. Aş fi cîntat acum într-o orchestră simfonică, aş fi fost plătit cum se cuvine şi mi-aş fi scris cărţile într-o limbă de circulaţie! Căci despre „politica“ traducerii literaturii române, cine, ce, cum şi de ce... ar fi altă temă de discuţie care ar aluneca în penibil...

 

Lucrez la o carte care se numeşteFemeile insomniacului. Recunoaşte că e un titlu super... ca multe dintre titlurile cărţilor mele!

 

Aşteaptă...