OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Teatrul mort este facatura, totul ramine la suprafata textului, care nu aduce nimic din ce se naste dintr-un adevar profund de viata. Si intr-un «altfel de teatru», teatrul trebuie sa fie viu, altfel nu comunica, nu impresioneaza, nu loveste“ – astfel defineste regizoarea Catalina Buzoianu conceptul de „teatrul viu“, lansat de Peter Brook. Consecventa acestui principiu, Catalina Buzoianu si-a cucerit un public constant si fidel, in tara si in strainatate. Se numara printre regizorii care au pus in scena – programatic, s-ar putea spune – texte romanesti, pe care a reusit sa le impuna in festivaluri internationale de prestigiu. Priveste cu detasare si fara ranchiuna critica – nu intotdeauna favorabila – pentru ca nu aceasta influenteaza cariera spectacolelor sale. Colaborarea recenta cu Institutul Mediteranean si cu teatrul Touski din Marsilia, in urma careia au rezultat versiunile franceze ale spectacolelor Chira Chiralina si Mediterana, se va concretiza in perioada imediat urmatoare in spectacolul itinerant Odiseea 2001.


„Mai putine spectacole decit as fi putut sa fac“

Doamna Catalina Buzoianu, sinteti autoarea unor spectacole cu viata foarte lunga – unele dintre ele se joaca de sapte ani si mai bine. Cum ati putea descrie cariera unui spectacol al dumneavoastra, de la premiera pina la ultima reprezentatie?

Am pus in scena foarte multe spectacole – sigur, nu atit de multe ca Strehler, de pilda, pentru ca a trait mai multi ani decit mine – chiar mai multe decit mi-as fi dorit si mai putine decit as fi putut sa fac. Foarte multe au fost blocate sau a trebuit sa le refac, fie din pricina cenzurii dinainte de 1989, fie din pricina unora dintre directorii de dupa 1989. Au existat spectacole retezate la jumatatea timpului lor firesc de viata, din cauza unor orgolii sau citeodata din cauza unei receptari neplacute a impactului pe care spectacolul respectiv il avea asupra publicului si a faptului ca devenea un reper destul de greu de atins. Directorii respectivi au incercat sa echilibreze situatia, reducind rolul spectacolului meu, aflat de altfel in plin avint si succes.
In general, spectacolele mele, inainte sau dupa 1989, au un destin constant si ajung la un moment dat la performante, recorduri. Pescarusul, de pilda, a intrat in al saptelea an de existenta, se joaca intotdeauna cu public, nu este deloc degradat, desi a avut uneori tendinta de a fi usor distorsionat. Eu insa imi urmaresc spectacolele si am intervenit la timp, asa incit a devenit din ce in ce mai bun, mai firesc. Actorii traiesc intr-un spectacol ca intr-o familie si se inteleg din ce in ce mai bine dupa perioada de tatonari, de conflicte, incep sa iubeasca spectacolul si sa doreasca sa-l joace. Atunci se intimpla minunea sa dureze ani buni. Pot sa mai dau si un alt exemplu, Sase personaje in cautarea unui autor, care se joaca de sase ani. Actorii il joaca nebuni de bucurie. Din pacate, lunile acestea nu se poate juca pentru ca Horatiu Malaiele este la Limoges. Sau Patul lui Procust, care s-a jucat intotdeauna cu frenezie in fata unui public din ce in ce mai tinar. Sint spectatori care vin la citeva spectacole. Din pacate, nici acesta nu se poate juca pentru moment, pentru ca Weinberger este in Statele Unite si nu vreau sa il inlocuiesc.

In general, preferati sa pastrati echipa cu care ati demarat un spectacol?

Da, mai ales cind ea este foarte unita si foarte devotata spectacolului. Or, Patul lui Procust puteam sa-l programam oricind, la orice ora si in orice zi, ca zvonul se raspindea si aveam sala plina. Desi a fost la inceput un spectacol controversat, am avut cam doua trei cronici foarte violente, dupa aceea a inceput sa fie foarte iubit, premiat, iar cind am fost cu el in strainatate, la Donau Festival, in Austria, la Zürich si la Marsilia, primirea a fost extrem de entuziasta. La Zürich, directorul Institutului de teatru si-a trimis studentii la toate cele patru spectacole ca sa invete teatru. Ca si David Esrig. Era foarte emotionant sa vezi cum au venit oamenii, si romani care traiau in Elvetia, din alte orase, pentru ca auzisera de succes, citisera ziarele sau ascultasera la radio. El se dovedeste a fi in continuare un spectacol tinar si proaspat. Cit a fost Daniela Nane insarcinata si dupa ce a nascut, a intrat in spectacol – cu forte noi si desfasurind o stralucire care-i e proprie – Emilia Popescu, asa incit a fost un prilej continuu de noutate. Se intimpla citeodata ca unii dintre baieti sa mai coboare nivelul, putin prea jos pentru entuziasmul din sala. Dar, dupa cum am spus, urmaresc spectacolul si data urmatoare este mai bine.


Un spectacol „tinar“

Turandot este un spectacol aproape nou-nascut, nu a implinit inca un an de la premiera.

Turandot este un alt spectacol foarte iubit de public. Din pacate nu s-a putut juca un timp, chiar in momentul in care era intr-o mare efervescenta dupa premiera, pentru ca se pregateau celelalte doua premiere, Imblinzirea scorpiei si Hamlet. S-a reluat insa cu aceeasi placere de joc, iar acum, la Arad, la festivalul de teatru clasic, succesul a fost cu adevarat impresionant, nici nu ne-am asteptat. Un record al spectacolului a fost ca nu am avut decit o singura cronica proasta si foarte multe bune. S-a legat foarte mult, l-am urmarit la ultimele trei reprezentatii, actorii traiesc bucuria de a fi pe scena, de a avea un dialog formidabil cu publicul. De altfel, acelasi lucru s-a intimplat si la selectia pentru Festivalul Uniunii Teatrelor Europene de la Budapesta, in noiembrie, ca si cu Teatrul Tousky din Marsilia, care si-a pregatit o selectie pentru festivalul organizat an de an. Va trebui sa facem deci si varianta franceza. Este de asemenea invitat la festivaluri din Macedonia si Grecia, are deja o carte de vizita si un box-office. E adevarat ca actori ca Virgil Ogasanu vegheaza la mentinerea tinutei spectacolului.

Distributia are farmec, atrage publicul, tinerii, de altfel, care au venit de doi ani in Teatrul Bulandra sint competitivi ca actori, ca tehnica a improvizatiei, ca mijloace si ca expresie vocala, corporala si instrumentala. Foarte mult a crescut si Filip Ristovsky, care a avut la inceput probleme de limba, fiind macedon, dar acum a invatat romaneste bine, ca si Kana, actrita japoneza. Amindoi iau lectii de dictie in fiecare zi. Maia este din ce in ce mai buna, mai nebuna, mai stralucitoare. Si ceilalti actori din spectacol, Andreea Bibiri si Alina Berzunteanu, Doru Ana, Vali Popescu, cu totii au crescut, au trecut de perioada neincrederii si au intrat intr-o faza extrem de daruita publicului, au acoperit cu adevar tot ceea ce la inceput era un pic constructie. De asemenea, trupa Domnisoara Pogany, cu care colaboram, este foarte integrata in spectacol, are succes si joaca teatru. Spectacolul ne-a costat mult efort si necazuri, dar a meritat pentru ca este intr-adevar teatru viu si nu teatru mort.


Teatrul adevarat rastoarna conventii

Ce inseamna un spectacol mort?

Fireste ca nimeni nu poate explica asta mai bine decit Peter Brook care a spus-o intr-o carte intreaga. Teatrul mort este facatura, totul ramine la suprafata textului, care nu aduce nimic din ce se naste dintr-un adevar profund de viata. Numai mijloacele nu fac teatrul, daca nu are suflet nu mai este teatru, este orice altceva. Si intr-un „altfel de teatru“, teatrul trebuie sa fie viu, altfel nu comunica, nu impresioneaza, nu loveste. Am luat Premiul Théatre vivant acordat de Radio France Internationale pentru Teatrul descompus tocmai pentru ca au considerat ca era in sufletul si carnea spectatorilor, rasturna conventii si impresiona, senzorial, intelectual si afectiv.

Ce s-a intimplat cu spectacolele care au fost intrerupte, dintr-un motiv sau altul, din cariera lor?

Am avut mari deziluzii cu Fuga, care s-a intrerupt extrem de brusc dintr-un motiv de-a dreptul stupid, imediat dupa premiul de la festivalul I. L. Caragiale. La Teatrul de Comedie a existat o disensiune in legatura cu directia teatrului. S-a dat vina pe colaboratori, dar nu cred asta, pentru ca Iordache ar fi jucat si noaptea daca i s-ar fi cerut – si sufera si acum ca nu se mai joaca spectacolul. Pe de alta parte actorii de la Comedie faceau rolurile poate cele mai bune din cariera lor, ma refer la Vladimir Gaitan dar si la altii, la Iarina Demian, la George Ivascu, la Mihai Bisericanu. Se juca cu sali pline si inca ma intreaba lumea pe strada de ce s-a intrerupt. Cerusem niste repetitii. pentru ca mi se parea ca spectacolul se degradase putin, dar nu mi s-au acordat. Am regretat foarte mult, pentru ca am muncit fantastic, concentrat. Nu imi place sa las sa treneze repetitiile, desi in Bucuresti si in tara exista spectacole ale caror pregatiri dureaza doi ani. Dupa 1989 nu am lucrat mai mult de o luna si jumatate la un spectacol si toate au iesit bine – aceasta este de altfel maniera occidentala de a pune un spectacol. La Merlin de pilda, primul dupa 1989, am avut probleme foarte mari din cauza unor accidente cu decorul care au lungit timpul de elaborare a spectacolului, dar situatia nu s-a mai repetat. La Pescarusul am avut niste blocaje, si din partea teatrului – imi pare rau ca trebuie sa o spun – dar cind a izbucnit, spectacolul nu a mai putut fi oprit din zbor. Am avut unele din cele mai bune cronici in strainatate. Am o afectiune deosebita pentru acest spectacol.

Am avut apoi un mare succes international cu Pelicanul, care a fost invitat la foarte multe festivaluri internationale, dar teatrul Valeriei Seciu s-a inchis, ea n-a mai vrut sa joace. Cele mai extraordinare cronici le-am avut in Spania. A facut o impresie foarte puternica oriunde s-a jucat si am avut jumatati de ora de aplauze continue la fiecare reprezentatie. Si Pelicanul a fost intr-un fel retezat in plina ascensiune. El n-a fost selectionat pentru Festivalul Caragiale, pentru ca intrasem deja in selectie cu Fuga si cu Patul lui Procust. In anul cind a fost premiat Pescarusul, am avut un spectacol la fel de bun, Dibuk de Ansky la Teatrul Evreiesc. Se joaca si acum si cred ca e unul din cele mai bune spectacole ale mele, dar a fost nedreptatit.
A mai existat un spectacol, Penthesileea dupa Kleist, facut la Constanta, cu numai sapte reprezentatii, pentru ca directorul, care juca in piesa, a primit o bursa in Franta, apoi a fost angajat un an la Limoges si a renuntat, nu l-a adus in Bucuresti. Desi imi este prieten bun, nu o sa-l iert niciodata ca a intrerupt viata acestui spectacol: nu mi-a dat nici macar permisiunea de a-l inlocui cu altcineva. Decorurile erau semnate de Marcel Chirnoaga, muzica ii apartinea lui Hertia – o desfasurare extraordinara de forte, la care colaborasera si Teatrul de Opera, Teatrul de Papusi si Teatrul Fantasio… Acestea au fost cazurile dureroase. De fapt, toate spectacolele mele au trait drame, mari si mici, si inainte si dupa 1989. Cenzura a fost mai tirziu de alta natura, este numai o cenzura a orgoliilor. Am montat de pilda spectacolul de la Braila cu Chira Chiralina.


Chira Chiralina, Mediterana, Durrell si Balcanii

Prima piesa din trilogie.

Da, si care a continuat cu desfasurari pe spatii mai largi, procedeu pe care l-am adoptat in ultimii ani, lucrind cu Institutul mediteranean, caruia ii sint foarte devotata, asa cum sint si Uniunii teatrelor europene din care Teatrul Bulandra face parte.
A avut un succes incredibil, cred ca este singurul care nu a avut cronici proaste. Ne-am prezentat cu el la mai toate festivalurile, a luat Marele premiu la Festivalul I. L. Caragiale, dar a creat o reactie foarte violenta, ca si Pescarusul. Frustarea altor regizori si altor teatre in fata premiului a fost atit de mare, incit ceea ce s-a spus a fost neplacut si a aratat fata cealalta a lucrurilor, a dezvaluit cit sintem de vulnerabili si cit de usor se da la o parte eleganta care ar trebui sa guverneze o relatie colegiala si care de altfel exista de cele mai multe ori intre noi.

Cu un asemenea prilej insa, evenimentele explodeaza dureros pentru mine, mai ales ca s-au spus o multime de lucruri neadevarate pe care nu am vrut sa le amendez prin drept la replica. Toti s-au revoltat ca un teatru de provincie a tisnit deodata, de parca numai unul sau doua teatre ar fi avut acest drept. Impresia aceasta atit de violenta, si in bine si in rau, succesul acesta atit de neasteptat m-au surprins si pe mine enorm, mai ales ca spectacolele montate de mine luasera premiul si cu un an si cu doi ani inainte si incepusem sa ma simt oarecum vinovata fata de colegii mei. Am decis, din acest motiv, sa ies din competitii. Am primit apoi invitatii scrise, repetate din strainatate, dar spectacolul iesise din reteaua turneelor internationale organizate si a ramas intr-o stare de asteptare. Pina cind Institutul mediteranean mi-a cerut sa fac Mediterana – tocmai pentru ca placuse foarte mult Chira Chiralina – pentru festivalul anual al Institutului. La Marsilia, Mediterana este un roman mai putin cunoscut, desi unul din cele mai interesante ale lui Istrati. Proza lui aduce oarecum cu Quartetul lui Lawrence Durrell, depaseste spatiul balcanic. Am facut spectacolul la Marsilia, fara productie pentru ca nu aveam bani si a placut, asa ca am fost invitati in stagiune, in toamna, si cu Chira Chiralina si cu Mediterana. Cum trebuia facuta o versiune in franceza, am realizat o coproductie cu Teatrul Touski, unde au jucat si directorul teatrului, si cea mai buna actrita a lor. Versiunea era franceza pentru ambele spectacole.

Mediterana nu este un spectacol doar al Teatrului din Braila, pentru ca sint multi actori ai Teatrului Bulandra: Virgil Ogasanu, Zoltan Octavian Butuc, Mihai Bisericanu, era in plus Richard Martin, directorul teatrului Touski, vicepresedintele Institutului mediteranean si animatorul proiectului. Am avut bineinteles dificultati, mai ales cu transportul decorului de la Chira Chiralina; nu stiu cum am fi reusit fara ajutorul Marsiliei, dar pina la urma a iesit extraordinar, m-a surprins succesul enorm al Teatrului din Braila. Un important critic din Marsilia a exprimat o singura critica, anume ca nu a fost chemata presa pariziana pentru ca piesa sa poata face un turneu in toata Franta. Critica marseieza a descoperit multe subtilitati in cele doua piese – rapelul la Durrell, la Odiseea, la Hamlet.