OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucian Boia este profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, cariera sa universitara debutind in 1967. A fost secretar general (1980-1983) si vicepresedinte (1983-1990) al Comisiei Internationale de Istorie a Istoriografiei. Din 1993, este director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului. A publicat, de-a lungul anilor, nenumarate carti, in Franta si in Romania, care au stirnit, mai ales in tara, controverse importante, au provocat simpatii si antipatii relevante. E vorba in special de Istorie si mit in constiinta romaneasca (Editura Humanitas, 1997), Jocul cu trecutul. Istoria intre adevar si fictiune (Editura Humanitas, 1998), Miturile comunismului romanesc (Editura Nemira, 1998), Doua secole de mitologie nationala (Editura Humanitas, 1999).
Poate ca lui Lucian Boia i se potriveste mai bine decit oricui altcuiva in acest moment expresia „Nimeni nu-i profet in tara lui“. Activitatea sa de revolutionare a teoriilor legate de discursurile istorice de tot felul, rediscutarea pur teoretica a miturilor romanesti au luat prin surprindere societatea romaneasca reticenta (agresiva chiar), inca, fata de orice oglinda ce i se pune in fata.


„Temele de studiu mi le-am inventat intotdeauna singur“

S-a vorbit mult despre atipicitatea dumneavoastra ca istoric. Cum va simtiti in pielea istoricului care e altfel decit toti ceilalti? Cum negociati cu propria dumneavoastra atipicitate?

Reusesc sa ma descurc foarte bine, sa ma impac cu ceea ce numiti atipicitatea mea, pentru ca ceea ce pentru altii este atipic, pentru mine este cit se poate de tipic. Desi nu intotdeauna ne intelegem cu noi insine, eu pot spune ca, in general, ma inteleg cu mine insumi. Din punctul meu de vedere, nu sint atipic, dar imi dau seama ca pot fi astfel din perspectiva altora. Am o relatie foarte veche cu istoria. Desigur ca, atunci cind eram copil, ma gindeam la tot felul de meserii traznite. Am vrut sa devin marinar, fiindca citeam romane de aventuri pe mari. Pina la urma insa, cred ca doar istoria m-a interesat cu adevarat. Am citit foarte mult, m-am gindit mult la toate astea. Imi place mult sa ma gindesc, in masura in care am timp. Principala mea ocupatie este aceea de a ma gindi. Bineinteles ca si citesc – dar, la un moment dat, decit sa citesc, prefer sa ma gindesc. Imi amintesc acum ca eram copil si ma plimbam de-a lungul si de-a latul camerei mele gindindu-ma la istorie – mai precis, la ceea ce a fost, mai degraba decit la ce era sau la ceea ce urma sa fie.

Prin urmare, Facultatea de istorie a fost o optiune de la sine inteleasa.

Am ajuns acolo in mod cit se poate de firesc, nu a fost o intimplare. Am avut intotdeauna o relatie foarte personala cu istoria. M-a interesat intotdeauna mai putin ceea ce am citit decit ceea ce a fost in capul meu. Am fost prea putin influentat de modelele pe care le-as fi putut recepta. Temele de studiu mi le-am ales sau mi le-am inventat eu. Am intrat in facultate, de exemplu, cu o anumita pasiune pentru Evul Mediu. Ma gindeam sa devin medievist. Apoi, brusc, a inceput sa ma intereseze istoria contemporana, de prin anul III de facultate. A fost tot o optiune de adolescenta – baietii sint pasionati intotdeauna de povestile de razboi. M-a interesat in mod special al doilea razboi mondial si personalitatea generalului Charles de Gaulle. Timp de doi ani, am citit enorm despre al doilea razboi mondial, la Biblioteca Academiei. Lucrarea mea de licenta a fost despre relatiile dintre de Gaulle si anglo-americani in cadrul acestui razboi. A fost o tema pe care mi-am inventat-o, nu mi-a oferit-o nimeni, si a fost in acelasi timp inceputul unui sir de alegeri, determinat de propria mea orientare, dar si de diverse intimplari.


De la cehi si slovaci la miscarea nationala din Transilvania

Alegerile pe care le facem atrag, se pare, intotdeauna intimplari. Care au fost intimplarile care v-au condus spre istoria mentalitatilor?

Drumul e lung. Sintem dependenti de intimplari si e foarte bine ca se intimpla asa. Va imaginati ce ar insemna ca viata sa fie complet previzibila? In fine, in acea perioada, continuam sa sar de la o tema la alta – cind am terminat facultatea, deja ma apropiam de finalizarea studiilor legate de cel de-al doilea razboi mondial. Am avut, de asemenea, un moment in care m-au preocupat cel de-al doilea Imperiu francez si Napoleon al III-lea. Am facut si o lucrare, nepublicata pina acum, despre comertul exterior al Frantei in timpul celui de-al doilea imperiu. A intervenit atunci prima intimplare majora din cariera mea. Lucram deja de citeva luni, in facultate, ca preparator. Era in 1966. A aparut in Bucuresti un profesor ceh, Josef Mazurek, care avea pe atunci vreo 67 de ani, era profesor la Brno, cunostea bine limba romana si pe istoricii romani, fusese in Romania prin anii ’20, ’30 si scrisese despre Romania si despre celelalte popoare din preajma. Dorea sa faca o lucrare despre romanii, cehii si slovacii din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Am fost desemnat sa il insotesc in drumurile sale din cele trei saptamini petrecute in Romania. S-a legat o relatie destul de strinsa intre noi, l-am ajutat sa lucreze la Biblioteca Academiei. La scurt timp dupa aceea, a intervenit Primavara de la Praga, iar el a fost numit director al Institutului de istorie a Europei rasaritene de la Praga si mi-a oferit o bursa. Este prima si ultima bursa pe care am primit-o in viata mea.

Pareti a spune cu mare satisfactie acest lucru.

Nu neaparat cu satisfactie. Mi se pare insa interesant ca nu am avut decit o singura bursa. Am stat sase luni, atunci, la Praga. Am cercetat mai ales presa ceha si slovaca. Tot acest proiect s-a naruit insa dupa ce Mazurek a fost dat afara de la Institutul respectiv, cind Primavara de la Praga a esuat. Am ramas cu mult material in urma acestei calatorii si am scris pina la urma, in 1970, o carte (prima mea carte): Relatiile dintre romani, cehi si slovaci. Aceasta carte nu a putut sa apara in acel moment, fiindca, dupa denuntarea interventiei sovietice in Cehoslovacia din 1968, autoritatile romane nu mai indrazneau sa aiba aceeasi atitudine in raport cu aceasta problema. Lucrarea mea a fost publicata abia in 1977, la Editura Academiei. Insa aceasta intimplare mi-a deschis un nou drum. Relatiile romanilor cu cehii au fost intense, cu precadere in timpul monarhiei habsburgice. Am capatat astfel un interes deosebit pentru Transilvania, interes pe care nu-l avusesem pina atunci. Am facut multe calatorii in zona Ardealului. Am publicat studii despre viata romanilor din aceste locuri in perioada austro-ungara, am descoperit din nou un personaj, Eugen Brote, om politic, vicepresedinte al Partidului National Roman in perioada Memorandumului. Teza mea de doctorat din 1972, publicata in 1974, l-a avut in centru pe acest personaj. Aveam intentia sa merg inainte cu miscarea nationala din Transilvania, sa ma ocup si de ceilalti – maghiari, cehi, slovaci, slavi sudici – si, incetul cu incetul, sa ma specializez in raporturile dintre popoarele monarhiei habsburgice.


Cui i-e frica de istoriografie?

Nu s-ar spune, cunoscindu-va evolutia ulterioara, ca ati ramas la aceasta specializare.

Da, nu a fost sa fie. A intervenit o alta intimplare. Am sa revin la situatia din facultate: terminasem in 1967, iar in ’72, cind mi-am sustinut doctoratul, eram tot asistent stagiar. Nu exista posibilitatea crearii unui post de asistent. Am fost, probabil, primul asistent stagiar doctor. Existau pe atunci si profesori care nu aveau doctoratul. Atunci a ramas vacant cursul de istoriografie – un curs foarte complicat, pe care in acel moment nu avea cine sa il tina. Eram foarte interesat sa obtin niste ore si sa am o situatie stabila in facultate. Asa ca, din 1973, am inceput sa tin cursul de istoriografie, pe care il tin si astazi. Cu timpul am devenit asistent, apoi lector in 1977, dupa care lucrurile s-au oprit, pentru ca in anii ’80 era imposibil sa mergi mai sus. Iata o noua evolutie, in cu totul alta directie. Nu ma ocupasem in viata mea de istoria istoriografiei, nu stiam decit lucruri elementare.

Cum ati reusit sa „recuperati“ pentru cursul de istoriografie?

Am renuntat la Transilvania si m-am apucat de studiul istoriografiei romanesti. A fost o munca enorma. In 1974, a intervenit si cursul de istoriografie universala. Aceste cursuri mi-au trezit un interes aparte pentru istoria culturala, pentru istoria ideilor, pentru teoria istoriei. In 1976, am scos un volum de 400 de pagini, Evolutia istoriografiei romane, si un dictionar destul de neimplinit, Mari istorici ai lumii, realizat cu mijloacele de bord existente pe atunci la Bucuresti. In 1978, am lansat ideea constituirii unei Comisii internationale de istoriografie. Exista Comitetul international de Stiinte istorice, cu comisiile nationale din zeci de tari si cu diverse comitete si comitii pe tot felul de teme. Adevarul e ca istoricii sint foarte interesanti, dar nu vreau sa spun mai multe, ca sa nu se supere si mai tare pe mine.

Totusi, in ce sens sint interesanti?

Sint interesanti din mai multe puncte de vedere, dar acum am sa ma opresc doar la unul. Ei se intereseaza de tot felul de lucruri – de istorie politica, militara, sociala, de personalitati –, dar nu de istoria istoriografiei. Aceasta din urma este inca ceva exotic pentru majoritatea istoricilor. Dovada e faptul ca, in multitudinea aceea de comitete si comitii, nimeni nu se gindise sa faca o comisie de istorie a istoriografiei, care sa studieze si sa discute despre istoria propriei lor discipline.

Cursul de istorie a istoriografiei v-a directionat, de fapt, catre teoriile discursului istoric. De ce credeti ca istoricii sint reticenti fata de analiza propriului discurs?

De la inceput am realizat ca discursurile istorice sint variate si diferite. Probabil ca istoricii isi inchipuie ca exista mereu alte domenii si alte teme mai importante decit istoria istoriografiei si fiindca refuza sa priveasca intr-adevar cu ochii deschisi marea diversitate a istoriei, implicit caracterul relativ al studiilor istorice si al concluziilor acestora. Daca urmaresti istoria istoriografiei, iti dai seama ca aceeasi problema se poate trata in sute de feluri. Astfel intelegi ca istoria e foarte relativa. De aceea, pentru multi istorici, istoria istoriografiei e un teren foarte nesigur. Revin insa la povestea mea. Am lansat ideea acelei Comisii internationale de istoriografie, care a fost imbratisata cu entuziasm, in special de Michel François, secretar general al Comitetului international de Stiinte istorice. In acel context, Congresul Mondial de istorie, care are loc o data la cinci ani, s-a tinut la Bucuresti. A fost una dintre ultimele actiuni importante patronate de regimul comunist. Dupa cum bine se stie, dupa 1980, lucrurile s-au inrautatit. Comisia pentru istoriografie s-a infiintat, iar eu am devenit secretar general al acestei comisii, desi eram inca foarte tinar si aveam un grad didactic inferior. In acele vremuri, ma interesau in mod special doua lucruri: sa realizez un dictionar al istoricilor cu adevarat valoros si sa ies din tara. Fusesem in Cehoslovacia, in Ungaria, dar nu reusisem niciodata sa ajung in Occident.

Fiind secretar general al acelei comisii, am reusit sa plec de mai multe ori din tara, in mod paradoxal, in momentul in care altii tocmai pierdeau sansele sa mai iasa. Anii ’80 au fost cei mai inchisi, din acest punct de vedere. Formalitatile care precedau aceste iesiri erau insa incredibile. Ca profesor universitar, nu puteai pleca decit in timpul vacantelor. In rest, nu avea rost nici macar sa incerci. Reuniunile comisiei se faceau, din fericire, peste vara. Demersurile incepeau din toamna, pentru vara urmatoare. Si urma aventura aprobarilor: de la facultate, de la Centrul universitar de partid, de la municipiu – si, in final, de la Consiliul national pentru stiinta si tehnologie, prezidat de Elena Ceausescu. Toata povestea asta dura cam un an de zile si de fiecare data, cind ma intorceam, mai asteptam putin si incepeam demersurile pentru anul urmator. Am reusit in toti acei ani sa realizez Dictionarul universal al istoricilor, lucrind cu nenumarati colaboratori – cam intre 200 si 300, din Statele Unite pina in China, din Japonia pina in Venezuela si din Norvegia pina Noua Zeelanda. Le-am oferit tuturor acestor colaboratori niste modele de articole, pe care unii le-au respectat scrupulos, iar altii le-au ignorat total. Am aliniat cit am putut toate aceste articole de dictionar atit de diferite si am facut toata aceasta munca singur, la Bucuresti. M-am „distrat“ cinci-sase ani de zile cu acest dictionar, care a iesit asa cum a iesit, cu plusurile si minusurile sale. Cele doua volume au aparut in 1989 si respectiv in 1990. Oricum, mi-am indeplinit cele doua obiective despre care am pomenit: sa realizez dictionarul si sa ies din tara, chiar daca cu mult chin. Aceasta e povestea cu istoriografia.

Cind ati spus mai devreme, pentru prima data, ca scopul era acela de a iesi din tara, m-am gindit ca intentia dumneavoastra secreta era aceea de a parasi definitiv tara. Nu a fost si acesta un obiectiv pe care l-ati urmarit in acei ani din ultimul deceniu de regim comunist?

Dupa cum se vede, nu am plecat. Sigur ca mi-au trecut asemenea ginduri prin cap. Dar una e sa-ti treaca ginduri prin cap si alta e sa le pui in aplicare. Nu intotdeauna exista o corespodenta perfecta intre ceea ce gindim si ceea ce facem. Motivele pentru care nu am ramas sint multe. Pina la urma, plecarea definitiva nu a fost o optiune a carei concretizare sa devina o urgenta pentru mine. Ma intorceam de fiecare data si, de fiecare data, ma gindeam cum sa fac sa plec data viitoare.