Cercetător la New Europe College, cu
un proiect despre prezenţa trecutului comunist în spaţiul
public, Mirel Bănică este co-autorul unui film despre Piaţa
Universităţii, despre care Observator cultural a publicat un scurt
articol în numărul 420-421. La baza filmului se află dorinţa
de a prezenta situaţia actuală a Pieţei sau, cu alte cuvinte,
Piaţa ca loc de memorie într-un Bucureşti care întreţine
o relaţie ambiguă cu trecutul şi cu istoria sa. Iar Piaţa
Universităţii este, dacă vreţi, locul perfect în care se
oglindeşte această relaţie.
Cristian CERCEL: Aş dori să încep
prin a te întreba cum ţi-a venit ideea realizării unui film
despre Piaţa Universităţii ca loc al memoriei.
Mirel BĂNICĂ: A fost foarte simplu.
Un fel de „străfulgerare“, dacă pot spune aşa. Am lucrat
aproape un an şi jumătate la Universitatea Laval, în Canada,
la catedra de istorie comparată a memoriei, condusă de Bogumil Koss
Jewsiewicki, unde am avut ocazia să asist la discursul occidental
asupra memoriei, să văd cum Occidentul atacă problema memorială
în acest moment şi m-am familiarizat cu nişte termeni foarte
uzuali acolo, dar foarte străini aici: lieu de mémoire,
travail de mémoire, deuil, mémoire chaude, mémoire
froide etc. Odată venit în România, aşa cum se întîmplă
cu mulţi dintre bursierii întorşi din afară, încercăm
să diseminăm ceea ce am văzut în străinătate şi, cu
slabele noastre puteri, să racordăm discursul academic şi
discursul public românesc la cel occidental. Întors în
Bucureşti, am asistat la proiecţia filmului Nu putem vorbi de
comunism la colţ de stradă, realizat de Valeriu Antonovici
(masterand în antropologie la SNSPA) şi prezentat anul trecut
în cadrul proiectului Public Space (vezi
www.spatiul-public.ro). Am avut o chimie personală destul de bună
cu Valeriu şi atunci mi-a venit ideea să filmez un loc de memorie.
După ştiinţa mea, locurile memoriale bucureştene nu au fost
filmate. Iar Piaţa Universităţii este locul memorial prin
definiţie, pentru că îndeplineşte multe dintre
caracteristicile unui loc memorial: memoria este disputată de foarte
multe grupuri, memoria este flotantă, o simţi în aer, este în
continuă schimbare; ceea ce era ieri valabil ca simbol memorial azi
nu mai este ş.a.m.d.
Totuşi, de ce Piaţa Universităţii
şi nu Piaţa Constituţiei sau Piaţa Revoluţiei, spre exemplu?
Mi s-a părut că trebuie să încep
cu lucrul cel mai evident – nu neapărat şi cel mai simplu. În
perioada în care am filmat cu colegul meu, lucrurile se
complicau de la o zi la alta, iar imaginea filmată a transgresat
anumite aspecte sau tabuuri, pe care scrisul nu le permite. Ochiul
nostru era potenţat, amplificat de ochiul camerei de filmat, acesta
fiind unul dintre aspectele novatoare ale acestui film.
De ce spui că n-a fost simplu? Pentru
un privitor, filmul ăsta pare ceva foarte banal şi frust şi foarte
simplu de făcut: te duci, iei un trepied, filmezi nişte oameni pe
stradă, pui nişte întrebări şi gata.
În primul rînd, din cauza
precarităţii mijloacelor tehnice pe care le aveam la dispoziţie.
Apoi, obiectul de studiu se dezvăluie pas după pas, progresiv. De
foarte multe ori, ceea ce gîndisem noi acasă ca ipoteză de
lucru nu se verifica pe teren. Filmul are această dimensiune, uşor
hibridă: poate fi calificat drept reportaj (i s-a şi adus critica asta, parţial
adevărată: „domne, ăsta e un simplu reportaj“), anchetă de
teren, film care vrea să ia pulsul cetăţii. Noi am încercat
să facem din toate cîte puţin, iar filmul, după părerea
mea, arată că se poate vorbi despre memorie într-o manieră
decomplexată. Atunci cînd românii vorbesc despre memoria
comunismului şi în special despre Piaţa Universităţii, eşti
imediat întrebat de partea cui eşti. Noi n-am fost de partea
nimănui. O să folosesc o metaforă simplistă şi uşor barbară:
aşa cum se ia spuma de pe ciorbă, noi am încercat să luăm
„spuma memorială“ a pieţei, să vedem ce a mai rămas din
memoria locului la 20 de ani după evenimentele care au avut loc
acolo.
Aţi luat spuma. Dar cu ciorba cum
rămîne? La urma urmei, ciorba o mănînci, ciorba e
gustoasă.
Ciorba clocoteşte încă şi
uneori oala în care se găseşte mai dă pe din afară, mai
debordează. Piaţa Universităţii are inflamări periodice: de
curînd, îmi arăta cineva că a fost folosită ca
potenţiator de mesaj pentru campania „Basarabia, pămînt
românesc“. Apoi, e loc de expresie a bucuriei microbiştilor.
O să vină alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Oala de ciorbă
încă mai acceptă multe ingrediente.
Prin filmul ăsta, aţi vrut să
arătaţi ceva sau să descoperiţi ceva? Aţi pornit cu o ipoteză
pe care aţi vrut s-o demonstraţi?
Nu, ideea de bază era aceea de a
ilustra evoluţia unui loc memorial, în cea mai pură
demonstraţie canonică, dacă-mi este permisă folosirea acestui
termen, plecînd de la cadrul teoretic propus de istoricul
francez Pierre Nora. Am încercat, pe o perioadă limitată, să
arătăm schimbările suferite de memorie. În acelaşi timp
însă, filmul nostru reprezintă şi un document al abuzurilor
la care este supus acest oraş: faptul că tot ceea ce se
construieşte sau se reconstruieşte se face haotic. Filmul deschide,
către sfîrşit, şi o altă întrebare: „Există cu
adevărat o politică memorială în acest oraş?“. Răspunsul,
am fi tentaţi să spunem imediat, este negativ. Vedem ce se întîmplă
cu Piaţa Universităţii, vedem tot dezastrul urbanistic. Dar dacă
ea nu există, ar trebui şi explicată această lipsă.
Trebuie să existe o politică
memorială?
Da. În orice oraş respectabil
din Europa, edilii iau în considerare memoria asociată,
memoria intrinsecă a anumitor zone ale oraşului. Acest lucru nu se
întîmplă în Bucureşti.
Da, dar memoria este şi construită la
urma urmei. Pînă la urmă se poate spune că şi în
Bucureşti are loc o construcţie a unei anumite memorii: se şterg
anumite inscripţii, apar anumite monumente (vezi Piaţa Revoluţiei).
Ceva se întîmplă într-o anumită direcţie:
eventual, nu putem fi cu toţii mulţumiţi de ea, dar asta nu
înseamnă că nu se întîmplă nimic.
Memoria este un lucru fluid, asta e
adevărat. Dar trebuie să existe anumite politici patrimoniale, de
prezervare a memoriei. Să luăm spre exemplu pasajul Universităţii,
care acum e în plină restructurare (apropo: habar nu avem ce
surpriză ne aşteaptă acolo... ): în mod sigur, nimeni nu se
va gîndi la o mică nişă, la un punct de reper vizual, care
să-ţi arate că acolo totuşi s-a întîmplat ceva, au
murit oameni, a fost o Revoluţie etc. Exemplul care-mi vine în
cap imediat şi care este şi cel mai simplu: cînd iei metroul
la Paris şi cobori la staţia de metrou Luvru, vezi nişte nişe în
care se reproduc obiecte care se găsesc la Luvru. Este vorba de un
marker vizual foarte puternic. Chiar nu se poate găsi un spaţiu, o
vitrină închisă în care să fie puse un steag, nişte
monede, nişte imagini, orice care să comemoreze Piaţa
Universităţii – nu ca loc memorial (acest concept nu e răspîndit
nici în mass-media, nici la intelighenţia românească),
ci ca loc al Revoluţiei pur şi simplu?
Totuşi, există astfel de markere
vizuale: crucea din intersecţie, borna kilometrică ridicată de
Asociaţia 21 Decembrie.
Ai pus punctul pe i. Felul în
care cultivăm memoria Pieţei Universităţii mă duce suspect de
mult cu gîndul la memorie şi tradiţie în Biserica
Ortodoxă. În Biserica Ortodoxă, cetăţeanul X din satul Y,
ca să-şi arate „ataşamentul faţă de credinţă“, plantează
o troiţă pe margine de drum. Ei, plimbîndu-te în Piaţa
Universităţii, ai impresia că te plimbi pe marginea drumului: e
vorba de o memorie moştenită oarecum din stilul acesta ortodox de a
comemora. Dacă eu, Mirel Bănică, vreau să ridic mîine o
cruce de lemn în memoria eroilor şi vreau s-o plantez în
mijlocul Pieţei Universităţii, cred că nimeni nu mă va
împiedica. În schimb, ai văzut că zidul a fost văruit
şi revăruit de nenumărate ori. Inscripţia „Bucureşti 1989,
Rangoon 2007“ a dispărut deja, a fost văruită (şi acum la
guvernare nu se mai află PSD-ul, nu-i aşa?) şi presa n-a mai scris
nimic despre chestia asta. Oricum, pe zid totul este văruit, mai
puţin placa memorială cu 21-22 decembrie şi un relief din gips al
Fecioarei, foarte catolic ca atitudine. L-au vopsit în
albastru, în roşu, dar nu l-au văruit niciodată. Există un
anumit respect faţă de un simbol sacru, pentru că piaţa, la
rîndul ei, are o dimensiune sacrală.
Dimensiunea asta sacrală nu vine din
faptul că, şi în timpul Revoluţiei din 1989, şi în
timpul manifestaţiilor din 1990, a existat o componentă religioasă
foarte puternică?
Exista o componentă religioasă foarte
puternică, datorată unui moment istoric foarte precis. Aparţin
unei generaţii care a trăit la intensitate maximă acele momente.
Sîntem generaţia care participa la conferinţele ASCOR, fără
să fim membri ASCOR, sîntem generaţia care îl citea pe
Petre Ţuţea ca pe o carte de căpătîi, sîntem
generaţia care a redescoperit o ortodoxie foarte prezentă în
spaţiul public. Între 1990-1991, aşa cum Piaţa Universităţii
era un concentrator pentru diferite curente şi tendinţe din
societate, inclusiv acel Mai ’68 ratat şi acel Woodstock ratat de
care vorbeşte în film doamna Mihaela Miroiu, tot aşa Piaţa
Universităţii era un concentrator şi pentru aceste simboluri
religioase derivate dintr-o pasiune pentru ortodoxia redescoperită,
care exista în acel moment. Părerea mea este că tinerii care
au manifestat atunci în Piaţă nu ar mai utiliza aceste
simboluri, pentru că tocmai cadrele lor de memorie religioasă s-au
modificat. Ar fi priviţi ca nişte excentrici. Atunci, a defila în
cămaşă naţională şi a avea o barbă foarte „ortodoxă“ era
ceva foarte normal.
În contextul ăsta, nu e normal
ca potenţarea memoriei Pieţei Universităţii să fie făcută
într-un cadru religios?
Nu, componenta religioasă a fost una
dintre componentele Pieţei Universităţii. Memoria religioasă,
prezentă acolo prin cruci, prin troiţe, prin basoreliefuri, prin
inscripţii – personal, am foarte multe fotografii cu cruci care
erau desenate pe zid sau cu urme de gloanţe şi, lîngă ele,
înscrisul „martir“ – este doar o dimensiune a Pieţei, şi
nu este singura. De asta am făcut şi filmul: am vrut să demonstrez
că memoria nu este istorie. N-am întrebat niciodată „Cine a
tras?“, „Credeţi că a fost implicat şi generalul X?“. Nu
chestia asta ne-a interesat. Pe noi ne-a interesat memoria, adică ce
a rămas după ce a murit istoria. Piaţa Universităţii nu prea ne
mai interesează din punct de vedere istoric, doar ne reamintim de
ea.
Dacă nu ne mai interesează, de ce
„zbaterile“ tale au atîta legătură cu ea?
Mă interesează ca obiect academic de
studiu. Este un obiect fascinant pentru studiul memoriei. Dar, cu cît
ne apropiam de finalul filmului, mi-am dat seama că există un
întreg bloc de memorie al Pieţei Universităţii, care nu este
prezent pe nici un canal public, dar despre care oamenii simt nevoia
să vorbească, să-şi amintească, pe care vor să-l înţeleagă.
În acelaşi timp, nu vreau să critic pe nimeni, dar sînt
nu ştiu cîte institute şi instituţii dedicate memoriei şi
istoriei Revoluţiei Române, pe care nu le-am văzut prezente
nici public, nici academic foarte mult. Au fonduri la dispoziţie,
cercetători mai mult sau mai puţin specializaţi. Unde sînt
instituţiile astea în spaţiul public? Spre sfîrşit, am
avut sentimentul că fac un act de dreptate celor care nu pot vorbi
public, care nu se pot face auziţi.
Avea inscripţia „Bucureşti 1989,
Rangoon 2007“ aceeaşi valoare cu inscripţiile rămase din 1989
sau cu acelea din vremea mineriadelor?
Din punct de vedere memorial, avea.
Oricum, ce s-a întîmplat ţine şi de specificul oraşului
Bucureşti. În Occident, pe monumente, într-adevăr, mai
scriu tinerii rebeli sîmbătă seara cine ştie ce, dar există
echipe antigrafitti care vin duminică şi şterg totul. Oraşul
Bucureşti nu-şi curăţă nici măcar garniturile de metrou. Fiind
un oraş atît de poluat din punct de vedere al mesajelor şi al
inscripţiilor, Bucureştiul, mai ales în acea zonă, e un
vesel bordel balcanic. Poate că oamenii nici nu mai vedeau aceste
inscripţii, iar ştergerea lor li s-a părut ceva normal. Dacă
edificiile din jur ar fi fost perfect curate şi perfect întreţinute,
oamenii şi-ar fi dat seama mai mult de acest zid ca loc memorial şi
ar fi încercat să-l prezerveze. La urma urmei, ne-au rămas
atît de puţine lucruri de atunci, iar asta ar fi fost o urmă
palpabilă a Revoluţiei Române. E cam greu să „muzealizezi“,
să istorizezi o revoluţie. Noi am avut un muzeu în aer liber,
gratuit, al Revoluţiei Române şi l-am distrus cu bună
ştiinţă.
Ştiu că preocuparea ta pentru Piaţa
Universităţii poate fi integrată într-o preocupare mai largă
pentru ceea ce se întîmplă cu Bucureştiul astăzi şi
cu patrimoniul său urbanistic.
Nu e neapărat o preocupare pentru
patrimoniul urbanistic. Am scris, împreună cu un amic, Codruţ
Constantinescu, o carte despre dificultatea de a trăi în
Bucureşti. O carte fără absolut nici o pretenţie, numită
Enervări sau bucuria de a trăi în România, unde ne-am
propus să scriem despre lucrurile care ne enervează zilnic, despre
anormalitatea acestui oraş. Văruirea zidului de la Piaţa
Universităţii este una dintre nenumăratele agresiuni şi
anormalităţi care au loc zilnic în Bucureşti. Un oraş care,
dacă va continua în acest stil, va deveni de nelocuit. Vom fi
nevoiţi să-l părăsim.
Tu ai fost dezamăgit de văruirea
Zidului. Eu am fost dezamăgit atunci cînd statuia din faţa
Parcului Obor a dispărut pur şi simplu. Cum ne raportăm la
simbolurile comuniste, proletcultiste, la cele anticomuniste. Există
o normativitate?
Experienţa post-1990 a ţărilor foste
comuniste din partea asta de lume a arătat că nu există un model
de memorizare a comunismului şi a simbolurilor comunismului, care să
fie universal valabil. Ungurii au făcut un parc al statuilor şi
l-au dus în afara Budapestei. Se organizează excursii, se scot
foarte mulţi bani din chestia asta, e plin de adolescenţi idealişti
din Occident, care vin să-i vadă pe Lenin sau pe Marx sau mai ştiu
eu ce simbol comunist uitat. Asta a fost soluţia maghiară. Românii
încă nu au găsit propria lor voce în ceea ce priveşte
conservarea urmelor comunismului şi mi-e teamă că este deja prea
tîrziu să se mai întîmple ceva. Acel imposibil de
tradus travail de mémoire (munca memoriei, munca cu memoria) a
început să se facă şi la noi, într-o manieră haotică,
total neordonată. Interviul pe care îl facem noi în
acest moment, filmul meu sînt şi ele o formă de travail de
mémoire. Ceea ce se întîmplă ţine de o anumită
inconştienţă a autorităţilor publice, care nici măcar nu se
consultă cu cei care ar trebui să ia o decizie din acest punct de
vedere. Cînd sînt distruse case de o mare valoare
arhitecturală, care reprezintă carnea şi sîngele acestui
oraş, fără să fie întrebat nimeni, mai contează oare ce se
întîmplă cu o statuie?
Aici voiam să ajung. Atunci cînd
au fost văruite inscripţiile de la Universitate, toată lumea a
citit asta într-o cheie politică, dat fiind că la guvernare
se afla PSD-ul. În sectorul 2, era tot un primar PSD, doar că
acolo un simbol comunist a fost înlăturat. Statuia lui
Caragiale, un alt exemplu, s-a tot plimbat de colo-colo: a apărut şi
în Piaţa Universităţii pentru scurtă vreme. Pînă la
urmă, ca să ne rezumăm la cazul Pieţei Universităţii, a fost
vorba de o atitudine politică?
Nu, este vorba de un raport special pe
care îl are societatea română cu trecutul şi cu memoria
istorică. E cu totul altceva. În viaţa unui cercetător sau a
unui cadru universitar, există proiecte de cercetare care reuşesc
şi proiecte de cercetare care nu reuşesc. Unul dintre proiectele
mele de cercetare care nu au reuşit, poate nu am fost suficient de
inteligent şi de bun ca să-l duc la bun sfîrşit, pornea de
la următoarea întrebare: de ce ţările foste comuniste de
extracţie catolică şi protestantă au un anumit fel de a
memorializa comunismul şi de ce ţările ortodoxe (noi, bulgarii,
ucrainienii, ruşii) ne amintim altfel de el? Parcă l-am integrat
mai simplu, nu sîntem aşa de preocupaţi de trecutul comunist
ca ei. Am impresia că asta ţine de matricea religioasă ortodoxă
de a-ţi aminti trecutul: uită-te la un cimitir ortodox, e plin de
iarbă, aleargă găinile printre morminte. Uită-te la unul catolic
sau protestant: totul e bine trasat, totul este reglat, cu pietriş,
totul este udat în fiecare dimineaţă. Memoria comunismului în
România e ca un cimitir ortodox, e ceva foarte firesc: plin de
buruieni. Trecerea, transformarea, moartea par mult mai fireşti
într-un cimitir ortodox: se vede clar, oamenii intră într-un
cadru şi ies dintr-un cadru.
Ce părere ai de faptul că lumea nu se
prea interesează de Piaţa Universităţii, dar din cînd în
cînd există puseuri de interes şi un soi de încercare
de apropriere a Pieţei Universităţii? Cum vezi adică faptul că
există o competiţie conflictuală pentru Piaţa Universităţii
(vezi scandalul Băsescu-Constantinescu, atunci cînd Băsescu a
vrut să ţină „Raportul în faţa naţiunii“ în
Piaţa Universităţii)? Există încercări ale unora de a-şi
aroga drepturi asupra Pieţei Universităţii şi de a spune: „Piaţa
Universităţii este a mea!“. Cum te raportezi la lucrurile astea,
ar trebui să ne raportăm într-un anume fel la ele?
Tzvetan Todorov are o carte, apărută
în 1995, care a făcut multă vîlvă, Abuzurile memoriei.
El afirmă despre cultul memoriei că acesta nu este asociat mereu cu
ideea de dreptate şi de justiţie. Uneori, el nu ar fi favorabil
nici măcar memoriei. Putem detaşa memoria de contextul Pieţei
Universităţii. Memoria a avut întotdeauna această dimensiune
justiţiară. Cine stăpîneşte memoria poate într-o
anumită măsură să manipuleze. Numai că experienţa a arătat că
este foarte greu să manipulezi memoria. În orice memorie
traumatică, există problema concurenţei victimelor, iar Piaţa
Universităţii este şi un exemplu de memorie traumatică. Sînt
puse în joc strategii, pentru a atrage beneficii simbolice
pentru actori (cum e cazul, adeseori, cu mitingurile politice). Un
exemplu românesc din domeniu este bătălia purtată în
jurul certificatului de revoluţionar, exemplul cel mai clasic de
abuz memorial. Dar, aşa cum spune Paul Ricoeur în La mémoire,
l’histoire, l’oubli, memoria nu se supune la ordin, nu se lasă
îmblînzită. Tot Ricoeur spune că, dacă dorim să
abuzăm de memoria dureroasă, aceasta reacţionează supărat şi nu
are efectul cicatrizant la care ne-am putea aştepta. Competiţia pe
plan memorial pentru Piaţa Universităţii arată că memoria Pieţei
Universităţii se lasă foarte greu îmblînzită. Atunci
cînd politicenii încearcă să o folosească, rana se
deschide mai degrabă decît să se închidă, indiferent
în ce scop ar fi ea folosită. Folosirea ei ca armă politică
se arată foarte dificilă, ca să nu pun de-a dreptul un eşec.
Acest tip de apropriere a memoriei Pieţei Universităţii se va
dovedi problematic şi în viitor. Un alt fenomen interesant
este cel al site-ului www.piatauniversitatii. com: asta arată cît
de exportabilă şi cît de atrăgătoare este ideea de memorie
a Pieţei Universităţii. Memoria există, numai că, la fel ca şi
sacrul în viziunea lui Eliade, odată cu trecerea timpului, ea
va lua forme din ce în ce mai ascunse şi mai greu de sesizat
pentru noi.
Totuşi, chiar nu poate fi memoria
manipulată?
Ba da. Dar tot Ricoeur spune că
amintirile rezistă manipulării, pe cînd memoria istorică
poate fi manipulată. Istoria Pieţei Universităţii poate fi
manipulată. Comisia nu ştiu care, prezidenţială, parlamentară,
extraordinară etc., poate să spună mîine că nu s-a
întîmplat nimic în Piaţa Universităţii: doar că
nişte meteoriţi au căzut peste cei care manifestau. Dar amintirile
celor care au fost acolo nu pot fi manipulate. Aici se creează un
binom foarte problematic în studiul memoriei: competiţia între
istoria clasică, pură, a lui „ce s-a întîmplat în
Piaţa Universităţii“ (cîte tancuri, cîte autobuze,
cîţi participanţi) şi amintirea, memoria flotantă a celor
care au participat (sau nu). Dar, interesant este că teoreticienii
memoriei afirmă că mîndria dedusă din „eu îmi
amintesc pentru că am fost acolo“ se poate întoarce
împotriva celor care spun asta. „Am fost acolo“ poate fi
folosit ca armă memorială şi de persoane care nu au fost cu
adevărat acolo – memoria personală e un concept fragil.
Sînt unii mai îndreptăţiţi,
totuşi, să îşi aroge Piaţa Universităţii? Ipotetic
vorbind, e mai îndreptăţită Ana Blandiana să ţină un
discurs acolo decît Ion Iliescu?
Nu pot răspunde exact la această
întrebare, pentru că memoria nu este întotdeauna
asociată cu ideea de dreptate. Pot spune altfel: sînt unii mai
atraşi de Piaţa Universităţii? Da. Sînt unii mai degrabă
respinşi de acel loc? Da, de asemenea. Dar, repet, cine vrea să
scoată memoria caldă din foc riscă de foarte multe ori să-şi
ardă degetele.
Interviu realizat de Cristian CERCEL
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters