OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Nimeni nu e singur“

Recent, citind pe Internet presa din România, mi-a atras atenţia un articol apărut în Evenimentul zilei, scris de Dan C. Mihăilescu, în care „omul care aduce cartea“ făcea o recomandare neobişnuită: „De citit cu sfială“. Eram anunţaţi că, la Editura Humanitas, se lansa a doua zi volumul Oanei Pellea, Jurnal 2003-2009, prefaţat de Ioana Pârvulescu. Cum sînt o mare amatoare de proză memorialistică, scrisă de artişti, nu mi-au trebuit prea multe argumente ca să mă convingă că trebuie să-mi fac rost cît mai urgent de acest Jurnal. Oana Pellea, artista pe care o cunoşteam de la televiziune, mă privea de pe coperta realizată grafic excepţional şi ochii ei îmi spuneau: „Citeşte, nu o să-ţi pară rău!“. Am contactat prin Internet editura şi, fără probleme, seviciul de comenzi fiind foarte bine organizat, am primit cartea în cîteva zile. Cu toate că nu mă aşteptam, am rămas uimită şi plăcut impresionată, să citesc pe volum dedicaţia autoarei: „Nimeni nu e singur“. Am pus această dedicaţie, cu multe înţelesuri, ca motto al însemnărilor ce urmează.

Oana PELLEA, Jurnal 2003-2009, Editura Humanitas, Colecţia „Memorii/Jurnale“, Bucureşti, 2009, 220 p.

Întrebată, în legătură cu Jurnalul, „despre ce e vorba“, „ce concept şi ce viziune“ au stat la baza acestei scrieri, Oana Pellea răspunde cu naturaleţe: „nici una. Dar absolut nici una. Scriu, pur şi simplu. E un fenomen, toată lumea scrie sau simte nevoia să scrie. [...] în general, nu ţin cont de nici o regulă de a scrie o carte. Cum să ţin cont cînd nu ştiu cum se scrie o carte? Cunosc doar alfabetul, ştiu să scriu la computer şi atît. Rîndurile se înşiră, poate e vorba de un delir, poate nu. Poate e nevoia de a da. Nu ştiu şi nici nu mă interesează. N-are nici o importanţă“. Eu aş adăuga: Oana gîndeşte cu voce tare, nu „cosmetizează“ absolut nimic, este de o naturaleţe cuceritoare.

Dor de oamenii care ne-au părăsit

Pe tot parcursul Jurnalului, Oana se întîlneşte şi se desparte de oameni minunaţi şi nimic nu poate fi mai semnificativ ca atunci cînd spune că-i este tare dor de cei care ne-au părăsit.

S-a despărţit de părinţii ei dragi, de actorii Adrian Pintea, Ştefan Iordache, Moţu Pitiş, Gina Patrichi. De fiecare în parte povesteşte cu nostalgie. Nu m-am aşteptat, vreo clipă, la mărturisirea lui Moţu Pitiş, pe care l-am cunoscut şi l-am iubit, mărturisire care nu numai că nu a necăjit-o pe Oana, ci din contră, a considerat-o ca venind de la „unul din cei mai cinstiţi oameni pe care i-a cunoscut“. Oana povesteşte: „Mi-a dat patru cînd am dat examen la Bulandra. Întrebat de ce, a răspuns: «E netalentată şi nu-mi place»“.

O coincidenţă. Ca şi mine, Oana a descoperit lemnul: „Îmi place lemnul. Are miros, are viaţă şi are istorie. Îţi spune o poveste“. Acelaşi lucru l-am descoperit şi eu, cînd, la 19 ani, a trebuit să-mi cîştig existenţa şi am început să lucrez artizanat în lemn. Îi simţeam fibra şi niciodată nu am acoperit-o cu culoare, din contră, reuşeam să-i scot în valoare frumuseţea. Numai culorile din baiţ puteau să realizeze acest lucru. Spuneam, la fel ca Oana, lemnul este ceva viu, nu ai voie să-i diminuezi frumuseţea.

Oana iubeşte scena şi este o artistă cunoscută, iubită şi apreciată. Şi aici învăţăm de la ea ce înseamnă actoria: „Actoria este un drum de cunoaştere şi de autocunoaştere, nu de minciună şi ascuns. Un artist nu se ascunde, ci se dezvăluie“.

Dar cartea avea să-mi aducă cea mai mare surpriză prin descrierea concertului lui Leonard Cohen. În casa noastră, acest artist este iubit în mod deosebit. Soţul meu, Mirel Horodi, a scris despre „artistul care a supravieţuit anilor“. Nu pot să nu transcriu cele scrise de Oana: „2008, septembrie, 21: concert Cohen. Divin, rugăciune, pălăria descoperă părul alb, umerii se încovoaie elegant spre mulţumire, 10.000 de oameni, o voce, un suflet şi o credinţă.

Transă, emoţie, binecuvîntare.

Asta a fost la Bucureşti. Dar Oana pleacă la Londra, vrea să-l mai audă şi să-l mai vadă o dată. „20.000 de spectatori la O2 Arena. Am plîns ca proasta tot concertul. Un miracol din nou. A meritat tot drumul şi every inch of it. [...] Impresionant să vezi cîtă nevoie de simplitate şi de frumuseţe şi de armonie au oamenii [...] Şi peste 20.000 de oameni nemişcaţi cînd el doar recita, nici măcar nu cînta. Recita şi lumea nu respira. Am văzut foamea a 20.000 de oameni de frumos, eleganţă şi smerenie. Ce mîndră sînt că am luat avionul pentru acest fenomen superb de smerenie numit Cohen“.

Ce mîndră sînt şi eu, că pot să citez aceste minunate rînduri, scrise cu smerenie, de o mare artistă româncă despre un mare artist evreu-canadian! Aşa se stabileşte un pod între oameni!

Valerică! Era să-l uit pe Valerică! Cine-i Valerică?

El era cel care monta cu băieţii decorul, care făcea rost de tot ce trebuia în scenă. Valerică era sufletul nostru, tatăl nostru, al celor de la Casandra.

Era Artistul perfect! Cel care avea emoţii în culise. Cel care ne mîngîia şi ne dădea încredere. Cel care ne certa şi ne făcea educaţie. Cel pe care-l durea orice lipsă de respect faţă de spaţiul sfînt numit Scenă.

Artistul perfect. Care nu dormea noaptea înainte de premieră, care se frămînta ca totul să fie bine a doua zi. Neliniştit pînă auzea aplauzele. Prin mîna lui şi sub privirea lui au trecut generaţii de actori.

L-a purtat pe tata spre groapă la înmormîntare. Ne-a ajutat la toate mutările noastre prin Bucureşti. De fapt, a ajutat pe toată lumea, întotdeauna...

Teatrul românesc îi datorează enorm lui nea Valerică. Ar trebui scrisă o carte despre el şi viaţa lui... UNITER-ul ar trebui să-i acorde un premiu de excelenţă... Armata de tehnicieni, regizori de lumină, de sunet, tapiţeri, croitorese... ce armată tăcută, frumoasă e în spatele oricărui spectacol. O armată de dragoste. Nu există premii pentru ei... Păcat.

Valerică face parte oricum din patrimoniul sufletului meu“.

Pînă la Oana nu mi-a fost dat niciodată să întîlnesc un artist care să-i privească cu atîta dragoste şi recunoştiinţă pe cei de „după cortină“. Pentru Valerică nu cred că poate exista un Premiu mai mare decît cuvintele Oanei.

Doamna Ioana Pârvulescu, prefaţatoarea volumului, îi scrie Oanei: „Jurnalul îţi va aduce, îndrăznesc să cred, o mulţime de prieteni. E un jurnal care face bine“.

După ce am citit Jurnalul şi m-am convins că aşa este, mărturisesc că aş fi fericită să mă pot considera printre prietenii ei. Nu-mi trebuie mult, mă mulţumesc şi cu puţin. După cîteva minute petrecute într-o plăcută conversaţie telefonică, Oana mi-a scris un e-mail: „Eu sînt în vîrf de munte, unde am o căsuţă, văd doar Piatra Craiului şi cerul şi orice voce ca a ta, caldă şi de drag, nu-mi poate decît mîngîia sufletul“.

Îţi mulţumesc, Oana, pentru sufletul tău mare, pentru tot!