„Am crezut că mămăliga nu explodează pînă în decembrie 1989“

Fragment din interviul acordat revistei Observator cultural de B. ELVIN și publicat la 1 februarie 2007

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cînd ați început să semnați B. Elvin, fără numele în întregime?

În 1945.

Nu v-ați semnat niciodată cu numele complet – Bernstein Elvin?

Într-un singur rînd.

N-a fost o măsură de precauție să vă ascundeți numele evreiesc?

Semnînd B. Elvin nu-mi închipuiam că mă deghizez. Și nici nu-mi imaginam că-mi voi păcăli cititorii ascunzîndu-mi identitatea iudaică.

Cînd v-ati îndepărtat de comunism?

Foarte curînd, în 1949 sau 1950, cînd am trăit toata durerea sorții lui Tomaziu, care a fost și rămîne un mare pictor. Lucram la Editura Tineretului și trebuia să scot un buletin pentru străinătate. Am apelat la pictorul Tomaziu. El era fiu de senator liberal, eu eram evreu declarat, cu convingeri comuniste. Am început să lucrăm. Eu locuiam, în acea vreme, pe strada Belgrad. Într-o seară, a venit Tomaziu și mi-a spus: „Tovarașe Elvin, vreau să vorbesc ceva cu matale. Voi fi arestat în cîteva zile“. L-am întrebat: „De ce?“ Și Tomaziu a început să-mi spună povestea lui: „Am fost spion englez. În timpul războiului, lucram la Odessa, în calitate de scenograf. Acolo, la Odessa, notam numerele de mașini germane care circulau prin oraș și le transmiteam englezilor. În felul acesta, englezii identificau diviziile, armele, mișcarea trupelor. Pe de altă parte, desenam amplasamentele nemților. Am fost prins, arestat, bătut. N-am fost predat Gestapoului; era și spre sfîrșitul războiului. Am scăpat. Iar acum sînt acuzat că aș fi omul englezilor. Tovarășe Elvin, nu sînt, dar voi fi arestat“. Eu aveam 22 de ani, în 1949. Ce să fac? A venit un om care îți spune această poveste. Îl crezi. Totuși, te întrebi: De ce a venit? E o provocare? E o nevoie de mărturisire? E căință? Vrea să găsească un sprijin în mine? Pentru ce a venit? Dacă voi fi și eu arestat? Nu știam ce să fac, eram aiurit. După acea vizită, au trecut cîteva luni. Am aflat de condamnarea lui dintr-un ziar. Nu mă implicase în nici un fel. Dar se petrecuse ceva grav, ceva monstruos cu acel pictor, ceva la care n-aveam răspuns.

Toată povestea cu Tomaziu v-a smintit, v-a tulburat?

Enorm. A constituit o gravă și nevindecată traumă. Omul venise să-și mărturisească drama și să mă prevină că va fi arestat. Aveam un exemplu, nu din auzite, nu povestit de alții, de om distrus, dispărut.

Cum ați putut să supraviețuiți mai departe, dîndu-vă seama în ce regim ați intrat?

Dacă vă uitați în urma mea, nu am rostit sau publicat nici o declarație politică. Niciodată. Niciodată. Unele cărți le regret, aveau culoarea epocii. Trebuia să plătesc, cumva, supraviețuirea. În cartea Datoria de a ezita, am scris despre greșelile mele, abdicările mele, convingerile mele, de ce am crezut în comunism, iar apoi cum am devenit – parafrazînd un titlu celebru – o absență angajată.

Ați crezut în comunism pentru că trăiați într-un mediu evreiesc, unde era sărăcie, marginalitate, persecuții antonesciene?

Întîmplător, provin dintr-o familie avută. Pe de altă parte, nu cred că era suficient să te naști evreu ca să îmbrățișezi comunismul. Însă, în cazul meu, condiția etnică a contat cînd m-am apropiat de comunism. Eu am făcut muncă obligatorie de la vîrsta de 14 ani. Am dezgropat cadavre. În 1944, erau bombardamentele aliaților asupra Bucureștiului. Detașamentele de pompieri aveau misiunea să dezgroape cadavre după aceste bombardamente. Și eram scoși să ajutăm.

Erau numai copii evrei?

Numai copii evrei. Dar eu, unul, am avut parte de un extraordinar comandant român, J.V. Pandelescu, muzicolog, care s-a comportat dumnezeiește cu noi. A fost leacul pe rana din acele vremuri. Ne spunea: Copii, stați cuminți. Mutam molozul și apoi ne preda lecții de muzică.

În afară de mediul evreiesc, a mai fost ceva?

A mai fost nădejdea că lumea poate trăi mai bine. Cînd ai 17-18 ani, nu te resemnezi. Și ești mai ușor de amăgit. Doream să cred, mă agățam să cred.

Și cu arestarea lui Tomaziu vi s-au spulberat toate iluziile?

Da. Și mai erau și alte lucruri care mă puneau pe gînduri. Locuiam pe strada Belgrad și lîngă mine era o casă care avea ferestrele vopsite cu negru. Nu vedeam niciodată nimic. La patru dimineața, în fiecare zi, auzeam trupe care măr-șăluiau în jurul casei. Erau rușii, vorbeau rusește. În acea casă era o cantină. Ceva nu era în regulă. De ce să vopsești ferestele de la o cantină cu negru? Ce se petrece de nu am voie să văd? Erau multe lucruri care mă puneau pe gînduri, ceva misterios, enigmatic și terifiant.

Din 1969, ați fost angajat ca secretar literar al Teatrului Național „I.L. Caragiale“ din București și ați scos Caietele Teatrului Național. E o revistă care n-a avut niciodată poza lui Ceaușescu pe copertă sau în interior. Cum ați reușit?

E foarte simplu. Eu spuneam că n-am să-l pun pe Ceaușescu lîngă „paiațele“ obișnuite cu care ilustram numerele.

Și ținea această explicație?

Da, erau de acord cu ce le spuneam. Eu am mers tot timpul pe psihologia lor. Uneori, trebuia să ies din situații delicate. Aproape de căderea lui Ceaușescu, în 1987, am primit vizita televiziunii austriece. Eram secretarul literar al teatrului și n-aveam încotro, trebuia să vorbesc cu ei. Reporterul de la televiziunea austriacă m-a întrebat: „De ce pe scena Teatrului Național actorii joacă într-un frig îngrozitor, iar publicul, în sală, este îmbrăcat în paltoane, căciuli și mănuși? Pe prima scenă a țării, e posibil asa ceva?“ Și am răspuns: „Pe dvs. nu vă miră că pe o seară cu un frig îngrozitor, sala e plină, spectacolul se termină după ce se răresc tramvaiele și autobuzele, și lumea aplaudă? Nu vă miră prezența atîtor sute de spectatori? Și de ce au venit: ca să vadă o piesă oarecare... Caligula“. Ăsta a fost răspunsul care s-a transmis în emisiune. Vreau să vă mai spun ceva: Caietele Teatrului Național au putut să apară și datorită faptului că direcțiu-nea instituției era agreată de „supremul“ și puțini cutezau să ridice obiecții categorice sau obstacole de netrecut în calea publicației.

Nu era prea puțin?

În toate țările comuniste, disidența a început, preponderent, de la grupările marxiste sau de la cele aflate în interiorul partidelor comuniste. Noi n-aveam grupuri doctrinare care să gîndească critic situația existentă atunci și să-și poată exprima disidența, devenind eretici ori apostați.

Domnule Elvin, totuși, nu ne-am și complacut în situația asta? Lumea mergea la teatru, se amuza, rîdea cu subînțeles, citea o revistă onorabilă, pe care o editați dvs. Oare nu eram mulțumiți cu această situație?

Nu cred. Cu toate că acomodarea impusă putea trece drept acceptare complezentă. Repet. Nu cred. Noi ne obișnuiserăm, însă, cu ideea că n-avem încotro, ca dovadă: apăruse ideea că mămăliga nu explodează. Așa am crezut pînă în decembrie 1989.