OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Născută în 1923, Mioara Cremene a părăsit România în 1969, revenind în ţară după Revoluţie. Înscrisă la Conservator (la clasa lui Victor Ion Popa), a debutat editorial în 1951, cu piesa în versuri Mălina şi cei trei ursuleţi, prima dintr-o serie de aproape douăzeci de titluri de cărţi pentru copii. Publică în ţară, după cinci ani de interdicţie de publicare, mai multe volume de versuri, un roman, care a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor (Mărirea şi decăderea planetei Globus, 1968), o excelentă carte de memorialistică – La ce foloseşte Parisul? Evocări şi dileme din exil (în colaborare cu Mariana Sipoş, 2000) şi, în perioada 1993-1995, traduce în colaborare cu fiul ei, Adrian Cremene, scrierile lui Heinrich von Kleist (Opere, două volume). În Franţa, a realizat scenarii, filme de artă şi telefilme (Prietenul meu poetul, consacrat lui Miron Radu Paraschivescu, Metropoème, Paris, premiat la Cannes, la secţiunea „Quinzaine des Réalisateurs“, 1970), alături de soţul ei, cineastul Sergiu Huzum. Intrînd în contact cu mai multe societăţi ezoterice, a publicat în 1998, un Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti. O prezenţă vie şi aparte, Mioara Cremene ne-a depănat cîteva dintre amintirile sale, la doar cîteva zile după lansarea antologiei de versuri Şoapte şi strigăte (Editura Vinea, 2009). Trei ore în care am surprins o pasiune pentru literatură şi o remarcabilă vitalitate: „Trebuie să vă spun că am o vîrstă respectabilă. 85 de ani. Merg pe 86. Am trăit şi am cunoscut multe. Şi multe vieţi. Şi oameni importanţi astăzi. Care sînt în istoria literaturii. I-am cunoscut personal. Cu binele şi cu răul lor“.

Viaţa ne-o facem singuri

Dar nu am practicat nici una. Studiile nu folosesc la nimic. Numai diplomele. Viaţa ne-o facem singuri. Fac parte dintre copiii care-au început să scrie foarte devreme. Spre plăcerea părinţilor, de foarte mică făceam rime şi versuri. Bunicul meu, marele gazetar B. Brănişteanu, director la Adevărul şi la Dimineaţa, avea multe relaţii cu intelectuali. Bineînţeles, în clasele primare am scris versuri şi mama avea obiceiul nenorocit să mă pună să recit. Pînă la urmă, m-am săturat şi am refuzat să mai scriu multă vreme, pînă după 23 august. Cînd am început să colind pe la redacţii ca să mi se dea colaborări. Am început cu gazetăria.

Cine v-a ajutat?

Eram elevă încă, am trimis nişte poezii la Ecoul, unde Miron Radu Paraschivescu răspundea la poşta redacţiei. M-a chemat la redacţie. În plin bombardament, fără să ştie părinţii mei nimic, am plecat de-acasă. La început, făceam colaborări. Ecoul s-a schimbat în Tribuna poporului, acolo am făcut un fel de şcoală gazetărească. Pînă la urmă, mi-a apărut o cronică dramatică în Rampa, despre Ronetti-Roman.

Care v-a atras admiraţia bunicului.

Aşa este. Mi-a telefonat şi m-a felicitat. Nu era de acord cu faptul ca membrii familiei lui să intre în arta efemeră a presei. Ca şi Caragiale, zicea că e o meserie din care nu se cîştigă. Dar pe mine nu mă putea obliga să fac altceva decît voiam. E unul dintre puţinii gazetari căruia i s-a făcut o notă în Dicţionarul Academiei.

La Rampa l-aţi întîlnit pe Camil Petrescu.

A fost primul mare reportaj pe care l-am făcut. M-am împrietenit cu Camil Petrescu. Cum eram studentă la teatru, cînd a pus Bălcescu, m-a invitat să asist la repetiţii. Era pentru arta spontană, nu voia să facă un caiet de regie. Era complet surd. Pe scenă era o debandadă nemaipomenită. Artistele tricotau. Şi, cu toate acestea, reuşea să stabilească un dialog. Era un fel de dascăl în teatru. Mulţi actori îl vizitau acasă pentru a primi indicaţii. De la el am auzit pentru prima dată ideea – acum, foarte curentă – că o competiţie sportivă e un spectacol. Şi că oamenii vin la un meci de fotbal, spre exemplu, ca la un spectacol de teatru, sau mai mult.

Pe Caraion l-aţi cunoscut destul de bine. Ce fel de om era?

Un mare gazetar, în primul rînd. Mi-a oferit primul lui volum de versuri, Panopticum, cu o dedicaţie deloc flatantă: „Mioarei Gorea – aşa mă numeam atunci –, pentru tinereţea ei ca o floare şi ca un fruct“. Deci, în nici un caz pentru nivelul meu intelectual, şi nici pentru talent. Pentru tinereţe. Dar am rămas prieteni. De cîte ori ieşea din închisoare, ne întîlneam.

Cum v-a afectat cenzura?

Tot ceea ce se publica mergea la Comitetul Central, la Secţia Culturală, de unde se primea acordul. Într-un final, am ajuns în presa pentru copii. Peste 350 de scriitori s-au refugiat acolo. Pentru că puteai spune nişte lucruri oneste. Puteai spune poveşti, puteai da drumul la imaginaţie.

Din cauza unei cărţi pentru copii, Bună dimineaţa, lume (1958), aţi primit interdicţie de semnătură. Ce s-a întîmplat? Ce conţinea atît de periculos volumul?

Cinci ani a durat interdicţia. Era o tactică. Vezi şi cu Labiş, care a şi murit din cauza asta. Un scriitor, pe un motiv sau altul, era buşit, dat jos. Dacă nu era destul de cuminte. Şi-atunci, se scula cum putea. Strîmb, şchiop. Moralmente, vorbesc. Nu se mai opunea. Devenea oficial. Mi s-a aranjat o întîlnire cu muncitorii veniţi din fabrică. Nu cred că citiseră volumul, dar aveau întrebările şi criticile scrise pe hîrtiuţe. S-au sculat şi-au vorbit împotriva mea. Tudor Arghezi chiar mi-a trimis apoi un Bilet de papagal, în care-mi spunea: „Îi doresc Mioarei Cremene să fie atît de încăpăţînată pe cît e talentul ei!“. Dar eu eram mult mai încăpăţînată decît credea el.

Se cîştiga bine dintr-o carte pentru copii? Aţi scris douăzeci de cărţi. Cam ce sume se vehiculau?

Se cîştiga foarte bine. Se plătea pe vers. Ştiu că Victor Eftimiu a spus: „Eu scriu versuri în douăsprezece picioare şi mi se plăteşte cît Mioarei Cremene, care scrie versuri scurte“. Cîştigam foarte bine, dar aveam şi o situaţie dificilă. Eram singura care cîştiga bani în familia mea, foarte numeroasă, eram divorţată, aveam un copil de crescut.

Aţi făcut concesii?

Concesii majore n-am făcut niciodată. Mă întîlneam cu Dan Deşliu, care mi-a şi făcut odată observaţie la Scînteia: „Tu de ce nu eşti ca Veronica şPorumbacuţ?“. Dar eu nu voiam să fiu ca Veronica.

Cum arăta o şedinţă de incriminare la USR?

De regulă, Moraru şi Novicov se sculau şi ne explicau cum trebuie să scriem şi cum trebuie să fie realismul socialist. Au fost şedinţe memorabile. Spre exemplu, cînd a fost exclus Alexandru Jar. Întîi din Partid şi-apoi din Uniune. Fusese de origine tapiţer. Asta era problema. Se-aduceau în redacţii tot felul de oameni din cîmpul muncii, care scriseseră o poezie la ziarul de perete. Acest tapiţer, însurat cu Olga Bancic, a luptat în Spania în 1937. S-a retras prin Franţa, a intrat în Rezistenţa franceză, iar Olga a fost asasinată de nemţi la Berlin. La Bucureşti, a fost primit în casa lui Gheorghiu-Dej, iar fetiţa lui, Dolores, a fost luată de acesta şi crescută împreună cu fetiţele lui Dej. Se pregătea un fel de congres al scriitorilor. Jar a cerut să nu fie invitaţi scriitori străini. Dej l-ar fi întrebat de ce. „Pentru că, pentru prima oară, scriitorii o să spună ce gîndesc“, i s-a răspuns. „Dar ce, acum vorbesc şi nu gîndesc ce spun?“ Jar a fost dur: „Nu prea“. Tăcere. Ştiu de la Ov.S. Crohmălniceanu. L-a invitat atunci pe Jar să vorbească. După ce-a vorbit, s-a făcut o pauză şi toţi cei de la Uniunea Scriitorilor au fost invitaţi într-o sală aparte. A venit Dej şi i-a întrebat: „Ce credeţi despre ce a spus Alexandru Jar?“. „Ştiţi cum e el, exagerat, nebun“, i s-a răspuns. „Cum exagerat?“ Toţi cei care nu au luat atitudine violentă împotriva lui Jar au avut neplăceri enorme. Chiar şi Ov.S. Crohmălniceanu. Pe Jar l-am revăzut mai apoi la Sinaia. Aducea, într-un fel, cu o rîmă. Un preş. Se călca pe el. Oamenii îşi băteau joc de el. Titus Popovici şi Francisc Munteanu, care erau prieteni cu el, îl descheiau la prohab. Era ceva absolut fioros. Iar el îşi trăia decăderea.

I-a luat cineva apărarea?

Nimeni.

În acest context, de ce nu existau reacţii din partea marilor scriitori, de la care te-ai fi aşteptat să aibă o poziţie?

Nu veneau la acele şedinţe. Nici Sadoveanu, nici Camil Petrescu, nici Călinescu. Nu i-am văzut niciodată acolo. Dar Partidul avea faţă de ei o altă politică. Existau foarte multe avantaje materiale. Şi erau şi foarte flataţi, pînă la urmă. Toţi aveau nevoie de bani. Să ne gîndim ce rău o dusese Arghezi.

Să-nţelegem că existau scriitori şi scriitori. Cei favorizaţi şi cei coordonaţi?

Absolut. Nouă ni se spunea „propagandişti“.

Şi vă împăcaţi cu această idee?

Personal, nu.

Aţi fost membră de partid?

Da, dar n-am purtat niciodată băsmăluţă. Se făceau brigăzi de tineri poeţi care să meargă pe şantiere. Am fost la Bicaz. Ion Gheorghe chiar a criticat pe cineva că fusese la coafor. Toate mergeau cu băsmăluţă. Mă duceam la coafor şi nu purtam băsmăluţă. Am înţeles rapid ce se întîmplă. Am avut parte de multe ori de şedinţe neplăcute. Am plecat de la presa pentru copii pentru nişte denunţuri.

Înţeleg că Paul Cornea v-a ajutat într-un moment delicat.

Da, era secretar al UTC. Dar deloc conformist. Am primit într-o zi un telefon de la el. Mi-a zis aşa: „Mioara Cremene, imediat te muţi la organizaţia de partid de cartier“. „De ce?“ „Ai să vezi.“ M-am mutat. Ce era? Tocmai atunci se schimbau banii. Îmi apăruse o carte şi luasem drepturile de autor. Am fost denunţată. Imaginaţi-vă. Plătisem taxele sindicale, cotizaţia, cu bani vechi, care între timp se schimbaseră. Dacă n-aş fi plecat, cum m-a sfătuit Paul Cornea, aş fi fost exclusă din partid. Şi-atunci n-aş mai fi putut să scriu.

Cum reacţionaţi?

De cîteva ori am luat atitudine şi încercam să găsesc oameni care să mă ajute şi să mă susţină. Nu găseam. De exemplu, era un Congres al Uniunii. Cu delegaţi. În general, eram chemaţi într-o sală şi ni se explica cu cine să votăm. Cum voturile erau secrete, mulţi dintre noi nu ascultam. Atunci, în lista care ni s-a dat, era un poet care se numea Nicolae Stoian. Un partinic nemaipomenit. Trebuie să ştiţi că era duşmanul direct al lui Labiş. Îi făcea tot felul de mizerii şi denunţuri. Ironia a făcut ca, după moartea lui Labiş, să conducă Cenaclul „Nicolae Labiş“. Eu nu puteam să suport asta. În plus, n-avea deloc talent, era foarte plictisitor şi deţinea tot felul de funcţii. Înainte de Congres, m-am întîlnit cu Silvian Iosifescu şi i-am spus: „Vreau să-l scot din listă pe Nicolae Stoian“. „Cum ai să faci asta?“ I-am reamintit că la Congresul trecut fusese propus în Comitetul Uniunii şi Stoian a spus că nu merită, dar acceptă, pentru că are vîrsta. În plus, ultimul volum publicat era catastrofal. Iosifescu mi-a spus clar: „Dacă ai curajul să spui asta, te susţin“. Cum făceam pe naiva, la şedinţă m-au lăsat să vorbesc. Şi după ce le-am spus, singurul care m-a susţinut a fost Iosifescu, care a spus că volumul lui Nicolae Stoian e catastrofal. Nu s-a mai protestat. L-am dat jos.

Pe Labiş l-au plimbat prin spitale

L-aţi cunoscut bine pe Labiş. Ştiţi împrejurările în care a murit. S-au făcut foarte multe speculaţii pe marginea modului în care a murit. S-a mers pînă într-acolo încît să se spună că a fost chiar ucis.

Nu, n-a fost ucis. Am făcut parte dintre cele trei femei care l-au îngrijit cînd a fost în spital. Alături de Marga Labiş, sora lui, şi Zizi Munteanu, pe-atunci şi ea scriitoare. Am evocat cu el de multe ori împrejurările. Noi l-am îngrijit. Cu puţine zile înainte era Sfîntul Nicolae. L-am aşteptat. Venea de multe ori la noi. N-a venit. L-am întîlnit la Casa Scriitorilor: „Nae, ce-i cu tine? De ce n-ai venit, ce s-a întîmplat?“. Era uşor afumat: „A, Mioriţo, nici nu ştii ce mi se întîmplă. Vor să mă scoată de peste tot“. Ca, puţine zile mai tîrziu, o doctoriţă să sune la 4-5 dimineaţa şi să-mi spună că Labiş a avut un accident şi că e pe moarte. Ne-am repezit. Cînd m-am apropiat de uşa spitalului, se bulucea la intrare un grup de studenţi de la Litere. După desfiinţarea Şcolii de literatură, cei care aveau diplome şi bacalaureat, fuseseră primiţi la Facultate. Ca şi Labiş. Era acolo şi Nichita Stănescu, practic necunoscut. Ni s-a spus că a avut un accident de tramvai şi că suferise o secţiune medulară totală şi că va muri în puţine zile. Sus, Labiş era întins într-o sală comună cu alţi accidentaţi.

Era conştient?

Absolut. Ieşise din beţie. Şi a fost conştient tot timpul. A trăit cîteva zile bune. Noi l-am ţinut în viaţă. Nu voiau să-i facă nimic. Am insistat pe lîngă medici să încerce ceva. Şi, cum între timp se telefona de la Comitetul Central, de la Uniune, toţi erau panicaţi. N-au avut curajul să-l opereze. În plus, exista şi o presiune. Atîtea telefoane! Medicilor le era frică. Veneau la uşa noastră şi se întrebau: „De ce sînt atîţia tineri? Dacă ar fi unul dintre noi, n-ar veni“.

Cine spunea asta?

Beniuc, V.Em. Galan. Eram acolo şi ni se spunea asta. Telefoanele nu mai conteneau şi medicilor le-a fost frică să facă ceva radical.

Cu Labiş ce aţi discutat în acele ultime zile?

Foarte multe. Ne-a povestit accidentul. Avea un securist care se ţinea după el oriunde mergea. Se ştia asta. Fusese la Capşa. A vrut să ia tramvaiul din faţa Spitalului Colţea. Era cu două fete. A dat să urce şi securistul care-l urmărea a intrat în tramvai prin faţă. Labiş urca, se dădea jos. Securistul a avut impresia că Labiş va rămîne jos şi s-a repezit să iasă pe uşa din spate, în timp ce Labiş urca. S-au ciocnit. Tramvaiul a pornit şi i-a prins haina în uşă. Mi-a povestit cum ţinea ochii închişi, cînd îl hurducau. Îşi ferea picioarele, să nu i le calce. Îşi zicea: „Dacă scap din asta, sînt nemuritor, n-am moarte“. Oamenii au strigat. Tramvaiul s-a oprit. Şi s-a făcut o greşeală foarte mare. L-au ridicat de subsuori. Ceea ce nu trebuie. L-au dus aşa la Spitalul Colţea. Văzînd cei de-acolo un beţiv adus pe braţe, au spus că n-au locuri. Şi-aşa l-au plimbat prin două-trei spitale. Iar cînd au ajuns la Urgenţă, picioarele erau alandala şi nu mai simţea nimic. Asta a povestit.

Ce s-a întîmplat cu securistul?

N-o să vă vină să credeţi. După cîteva zile a venit la spital şi a cerut o hîrtie iscălită de Labiş, cum că nu e vinovat, că nu e el răspunzător. Şi Labiş i-a dat-o.

Atunci şi-a dat seama că nu mai e nici o scăpare?

Nu şi-a dat seama niciodată că va muri. Acolo, am avut momente foarte plăcute. Ni se dăduse o rezervă cu două paturi. Noi trei într-unul, el în celălalt. Rîdeam, spuneam bancuri. Eram foarte tineri. Dar de atîta agiţie am pierdut sarcina. Cînd a fost expus în holul Casei Scriitorilor, erau mai mulţi securişti decît public. Iar cînd am mers ca să-l înmormîntăm, ne-am dat seama că sîntem toţi urmăriţi. Pînă şi-n cimitir se făceau că citesc ziarele.

Piesa dvs. Masca este un text care pune foarte acut problema rupturii interioare a scriitorului într-o epocă totalitară, scriitor care face compromisurile cele mai grave sacrificîndu-şi propria personalitate. Au existat multe astfel de cazuri în acea epocă?

Asta era situaţia. Dramatic era cu scriitorii talentaţi, pentru că nu toţi erau netalentaţi. În plus, imaginaţi-vă, în redacţii se făceau exerciţii cum să strigăm: STÁLIN, STÁLIN sau STALÍN, STALÍN. Era oribil ce se întîmpla. Ne explicau mereu ce e cu realismul socialist. La un moment dat, Baranga i-ar fi spus lui Chişinevski, care se ocupa de Secţia Culturală din secretariatul Comitetului Central: „Noi, dacă facem asta, o să fim nişte scriitori sovietici mai mici“. Şi el a zis senin: „Da, dar să fim!“. Cam asta era.

Spuneţi-ne cîţiva scriitori-informatori.

Un exemplu, Nicolae Stoian. Dar erau scriitori pe linie. În principiu, nu ştiai cine e cu denunţul. Am trecut prin multe scandaluri. Ion Brad era un fel de duşman al meu direct. Erau tot felul de turnători.

Mioara Cremene s-a dus să înveţe limba franceză

Cînd l-am cunoscut pe Sergiu, el era însurat. La început, mi se păruse şi el pe linie, chiar vulgar, dar cînd am văzut că ştie nemţeşte, franceză, mi-am schimbat total părerea. Sergiu provenea din familia Kogălnicenilor. Mama lui era cea mai mare fată a nepotului de bunic a lui Mihail Kogălniceanu, fiind chiar înmormîntată în cavoul familial de la Iaşi. Lucra la Sahia, ca operator. Avea o mînă de aur, dar un dosar deloc bun. Pentru admiterea la Cinematografie, s-a făcut o comisie specială. Ne-am dus la Mogoşoaia în 1961. Primăvara care a urmat a fost miraculoasă. Ţin minte că veneau mulţi actori la Vraca, alături de care stăteam, şi întrebau: „Cu cine e Mioara Cremene?“. Şi Sergiu a spus: „Cu mine“. A fost teribil. Eu nu doream să mă căsătoresc. Iar el era însurat. A ieşit un scandal monstru. M-au dat afară de la Gazeta literară. Iar Andriţoiu mi-a făcut imediat un denunţ. Zicea că din camera mea s-au scos 30 de sticle goale de alcool. Dar acolo unde stăteam aveam bucătăria destul de departe şi, cum eram leneşă, nu mai coboram sticlele. Poate că erau 30, nu le-am numărat. Dar să spui asta! Urma să fiu scoasă din Uniune. O să vi se pară curios, dar aveam relaţii foarte bune cu Mihai Beniuc.

Cum vă explicaţi că, după volume de versuri foarte bune, s-a înregimentat?

Beniuc era un caz. Înainte de asta însă, el, ca poet, scria total diferit. Era şi profesor universitar la Psihologie.

Scrisese Psihologia peştilor.

Exact. Dar fuseseră, în timpul războiului, în Uniunea Sovietică. Ema fusese la început nevasta lui Breslaşu. Era filosovietică pe faţă. Ai zice, într-adevăr, că nu e acelaşi scriitor: cel dinainte de război şi cel de după. Vezi şi la Saşa Pană. Ei bine, m-am întîlnit de cîteva ori cu Beniuc, după ce Breslaşu nu mă primise. Mi-era foarte frică de faptul că voi fi dată afară din Uniune. M-am dus la el şi i-am spus că mi se fac tot felul de denunţuri. Zice: „Uite, dragă, de la Gazeta literară te pot scoate, dar de la Uniune, nu. Asta nu e o funcţie, e o calitate“. Şi l-a chemat pe Novicov, dîndu-i dispoziţie să cerceteze ce era cu cele 30 de sticle. Iar Novicov a spus: „Da, dar nu rămîne nemăritată. Trebuie să te măriţi“.

Se poate spune c-aţi avut mare noroc. Cu un tată fugit în Franţa…

Un noroc foarte curios. La un moment dat, toţi au fost cercetaţi, şi la mine nu s-a pomenit de acest lucru. E drept, eram gravidă în luna a opta.

În Franţa, cînd aţi plecat?

În decembrie 1969. M-am căsătorit cu Sergiu şi am plecat. Fusesem la Paris în 1968, prima dată. Îmi apăruse un roman, Mărirea şi decăderea planetei Globus. Primisem 30.000 de lei. O sumă imensă. Atunci cînd s-a făcut fotografia cu premianţii, am pus cele trei teancuri de 10.000 în spatele nostru. După fotografie, dispăruseră bani din toate cele trei teancuri. În fine, Sergiu plecase înainte. Mi-a dat nişte devize, lucru enorm de interzis. Am făcut cerere pentru paşaport şi i-am spus colonelului de la Paşapoarte: „Uite ce e, domnule. Bărbatul meu e în Occident, în Germania, şi cîştigă devize. Te rog să mă ajuţi“. Luasem Premiul Uniunii, vorb-aia! El a zis: „Vreţi să-i cheltuiască cu dumneavoastră?“. Zic: „Da“. Şi mi-a dat viză. Am locuit, la-nceput, în Cartierul Latin, în nişte condiţii improprii. Dar era Cartierul Latin. Trăiam boem.

Între 1969 şi 1989, ce s-a întîmplat cu autorul Mioara Cremene? Nu mai existaţi în literatura oficială.

Mioara Cremene s-a dus să-nveţe limba franceză. Dacă-l întrebai pe Sergiu ce face Mioara, zicea: „Nu face nimic, scoate cuvinte“. Apoi am fost invitaţi de Pierre Scheffer, unul dintre fondatorii muzicii moderne, care avea un centru experimental de cercetări audio-vizuale. Ne-am întîlnit încet-încet cu tot felul de cineaşti, am încercat să propunem un nou limbaj cinematografic.

Kleist era pentru noi un simbol

Kleist a fost una dintre descoperirile pe care le-am făcut în bibliotecile de la Cluj. Acolo, spre deosebire de Bucureşti, existau biblioteci. Veneau tot felul de cărţi din Ungaria. La Bucureşti trăiam într-o atmosferă de proletcultism. Ce era proletcultismul în ultimă instanţă? Ideea că tradiţia începe de la noi, cultura începe cu noi, dacă e posibil. Aveam o bibliotecă destul de bună, aveam Ibsen în totalitate, spre exemplu. Iar Ibsen a fost unul dintre autorii mei importanţi. În plus, citeam şi vorbeam nemţeşte. La Cluj, l-am descoperit pe Kleist. Era o vreme cînd nu puteam să scriu ce mi se cerea. Îmi repetam că nu am operă. Simţeam că am nişte virtuozităţi şi nu le puteam exprima. Ce-mi rămînea de făcut? În primul rînd, am scris romanul ştiinţifico-fantastic Mărirea şi decăderea planetei Globus, unde puneam o problemă politică. Descriam o societate tehnic foarte dezvoltată, autoritară şi sfîrşitul acestei societăţi. Era doar o aluzie. Apoi a fost Kleist. Am tradus numai cinci piese care mi-au plăcut. Un scriitor absolut genial şi complet nefericit. Provenea dintr-o familie militară, în care existase şi un poet. Înscris la Şcoala Militară, n-a putut-o suporta. A încercat să dovedească familiei că se poate trăi din literatură. Cînd a apărut Penthesileea, Goethe l-a condamnat, s-a scîrbit. Kleist a ajuns să facă gazetărie, a fost dispreţuit şi sărac. S-a sinucis atît de sărac, în 1811, la 35 de ani, lăsînd, între altele, să-i fie plătit bărbierul. Iar piesele lui de teatru erau extraordinare pentru acele vremuri. Avea o preocupare pentru stările de somnambulism, de inconştienţă. Dar, pentru a-l înţelege, trebuie ştiut cum a murit. A dat un anunţ la ziar prin care căuta pe cineva cu care să se sinucidă. A apărut cineva, Henriette Vogel, alături de care şi-a pus în scenă moartea. S-au împuşcat, ea stînd într-o scorbură de copac, iar el în genunchi, la picioarele ei, ca la picioarele eternului feminin. Nu avuseseră nici măcar o relaţie.

Ce s-a întîmplat cu traducerile?

Eminenta germanistă Herta Spuhn îmi făcuse un tabel cronologic absolut minunat. Am lăsat traducerile la „Biblioteca pentru toţi“, domnului Tiberiu Avramescu, care lucra pe-atunci la ESPLA. Exista şi un referat al lui Edgar Papu. Cum am rămas în Franţa, nu s-a mai publicat nimic. Dar au şi dispărut din editură. Nu s-au mai găsit. Mă băteau să apară. Îi scriam scrisori lui Macovescu, în care rugam să se publice fără semnătura mea. Kleist era pentru noi un simbol. SemPrezenţe româneşti la Festivalul de operă din St. Margarethen

Irina Wolffica totul: talent, faptul că nu eram conformişti, că citeam, că aveam o bibliotecă. Am reconstituit traducerile din ciornele care îmi veneau din ţară. După 1990 am reuşit să public două volume, cu o prefaţă de Nicolae Balotă. Interesant e că, pentru asta, am trimis hîrtie, cerneală şi clei. Cînd am ajuns aici, cleiul fusese furat. De aceea foile se cam desprind. Ca amintirile.