OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este traducătorul român al lui Fernando Pessoa, Editura Humanitas publicînd recent Cartea neliniştirii în traducerea lui Dinu Flămând, primul volum dintr-o serie de autor consacrată autorului portughez. Lucrează, de 20 de ani, la redacţia în limba română de la Radio France Internationale. Este poet şi, în vremea dictaturii, a preferat mai degrabă să părăsească România decît să i se mutileze volumele de versuri. Este absolvent al Facultăţii de Litere de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. A urmat facultatea în perioada cînd s-a lansat revista Echinox, una dintre cele mai bune reviste culturale ale vremii. S-a aflat în România invitat la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură“ de la Neptun. Interviul cu Dinu Flămând a fost realizat joi, 11 iunie, în redacţia Observatorului cultural.

Recent, a fost lansat la Bucureşti volumul Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa. De ce l-aţi tradus şi v-aţi îndreptat spre Fernando Pessoa?

L-am tradus pentru că acest autor „mi-a întins o mînă“ într-un moment foarte greu din viaţa mea. L-am descoperit în anii aceia ai frigului, anii ’80, şi, de drag de Fernando Pessoa, am învăţat şi portugheza.

Ce înseamnă că Pessoa „v-a întins o mînă“?

Îl citisem fragmentar, în franceză, găsisem cîteva fragmente în spaniolă, pînă cînd am pus mîna pe o ediţie în portugheză. Mi-a dat-o Marian Papahagi, o adusese din Portugalia.

În ce an era?

Cum a mers învăţarea limbii portugheze?

Fernando Pessoa arată un dispreţ magistral pentru politică

A fost o permanentă îmbunătăţire. O limbă străină pe care o stăpîneşti la modul pasiv, pentru lectură, este într-o altă cheie decît o limbă de conversaţie. La un moment dat, pentru cineva care ştie cîteva limbi romanice, nu este o mare dificultate să citească estetică, situaţie care presupune un limbaj de specialitate. Dar literatură, ficţiune, este mult mai greu de citit. Limbajul lui Fernando Pessoa este deschis spre universalitate, nu spre particularitate. Asta şi menţine actualitatea lui. Eu sînt foarte încîntat că există atîţia fani ai lui Pessoa. Este un fenomen care s-a repetat de fiecare dată, în fiecare ţară, cînd a fost tradus, inclusiv în Franţa – la vreo 15 ani după apariţia în portugheză. Editorii francezi au făcut, destul de timoraţi, o selecţie din Cartea neliniştirii, care s-a vîndut peste noapte. Acelaşi timp de reacţie a cititorilor, care au cumpărat imediat cartea, acelaşi fenomen al „devorării“ ediţiei s-a petrecut şi în Germania, şi în Anglia...

Fernando Pessoa a murit în 1935. Cartea neliniştirii este o ediţie postumă, din 1982. este alcătuită pe baza cîtorva caiete descoperite într-un cufăr rămas de la Pessoa. Ce credeţi că a atras? De ce publicul cititor din Franţa, Germania, Anglia, dar şi din România, a cumpărat imediat ediţia?

Pessoa scrie în Cartea neliniştirii: „nici plăcere, nici glorie, nici putere: libertatea, numai libertatea“. Ce fel de libertate caută Pessoa?

Libertatea de a fi plural, de a fi autentic, de a fi inventiv şi imaginativ, de a stăpîni diverse personalităţi, aflate în tine prin puterea inteligenţei şi a talentului. Şi de a nu-ţi păsa de ce zice unul sau altul.

Credeţi că putem lega acest elogiu al libertăţii de tema care se dezbate anul acesta la Neptun „Literatura şi politicul. Cît respectăm, cît criticăm“?

Ar trebui să arate şi intelectualii români acest dispreţ faţă de politică precum cel manifestat de Pessoa?

Faţă de politic, ca practică a manevrelor, eu cred că sîntem obligaţi să arătăm dispreţ. Cred că scriitorul este obligat să fie un revoltat pînă la sfîrşitul vieţii sale. Să nu se lase imbrigadat – este un termen franţuzesc –, să nu devină un căprar într-o turmă. Eu mă uit, fără să înţeleg nimic, cu cîtă veselie s-au înscris atîţia scriitori în noile partide sau cum fac propagandă unor partide. Atîţia ani am rezistat, sub comunism, să nu ne înregimentăm, iar acum ajungem prea apropiaţi, prea legaţi de unele partide.

Într-adevăr, susţinem necondiţionat, necritic anumite partide şi anumiţi lideri.

Eu cunosc relativ situaţia politică din România. Prin natura meseriei mele de jurnalist la RFI sînt mai apropiat de ce se întîmplă în alte părţi ale lumii, dar nu cred că am găsit nicăieri, cel puţin în Europa, o implicare atît de nenuanţată a unor scriitori în viaţa politică, aşa cum se întîmplă în România.

Participaţi la Festivalul „zile şi nopţi de literatură“ de la Neptun, cea de a VIII-a ediţie. Care sînt lucrurile bune? ce ar trebui îmbunătăţit?

Ai acces la texte care te ţin în viaţă, care te liniştesc

Traducerea este cea mai bună şi mai profundă lectură.

Dar nu-i mai plăcut, domnule Dinu Flămând, să-i citiţi pe acei autori, fără să-i traduceţi?

Eu vreau să-i mănînc, sînt un flămînd şi vreau să-i mănînc.

Merită efortul de traducere, atîta timp cît cineva care traduce pentru editurile româneşti primeşte foarte puţini bani? Nu cred că dvs. aţi făcut excepţie, fiind plătit cu mai mult.

Merită să faci şi traduceri cînd eşti un poet atît de mare? De ce face Omar Lara traduceri?

Eşti în vecinătatea celor mai mari scriitori, eşti în textele cele mai bune. Ai acces la texte care te ţin în viaţă, care te liniştesc, care circulă prin sîngele tău. Este esenţial, ai nevoie de frumuseţe! Eu traduc cu o mare plăcere, ca şi cum m-aş menţine în viaţă. Pentru mine, traducerea nu este un exerciţiu de stil sau o prestaţie socială. Este prilejul de a-mi menţine tensiunea de care am nevoie în marea artă. Sînt anumite cărţi, cum este şi Cartea neliniştirii, care te însoţesc toată viaţa.

Aş vrea să analizăm titlul, aşa cum sună în portugheză: Livro do desassossego.

Neliniştea aceasta nu duce la frustrare.

Aşa este. Neliniştea aceasta, chiar dacă atinge tristeţea, nu rămîne cantonată în tristeţe. Cauţi mereu. Neliniştirea are şi sensul de generozitate. Adică, o generozitate opusă nihilismului. El nu este un nihilist, este precum vechii greci care refuzau neantul. Această tristeţe a lui Pessoa este locuită, este activă, este în plină expansiune.

Apropo de vechii greci şi latini. Vă fac o plăcere. Vă citesc un vers scris de dvs. despre elevul de latină care nu ştie „să tălmăcească nu că bătrînul intrase în moarte/ cu aerul că dormea /ci mai degrabă dormea avînd aerul unui mort“.

Fiul dvs. a făcut studii de latină? este filolog?

Nu. Nu trebuie să fii filolog ca să te intereseze latina. Fiul meu s-a îndreptat spre comerţ. Dar a studiat latina. Pasajul pe care l-aţi amintit este despre moartea bătrînului Plinius. Ştiţi că după erupţia Vezuviului, nepotul său, Plinius cel Tînăr, vorbeşte despre Plinius cel Bătrîn, care moare sufocat lîngă Vezuviu. Nepotul său, Plinius cel Tînăr, cînd a văzut cadavrul, a spus că avea seninătatea marilor patriarhi. Eu strecor multe citate în latină pentru că ador această limbă. O ştiu puţin, o cunosc imperfect – eram o loază ca toţi elevii, ca toţi colegii mei din acea vreme care spuneau că latina nu ne foloseşte la nimic. Vedeţi cît de naivi eram şi cîte greşeli făceam în tinereţe…

N-aţi mai reluat studiul latinei în facultate?

Foarte puţin.

Ce specializare aţi urmat la Cluj, la Universitatea „Babeş-Bolyai“?

Au fost ani de neglijenţă ideologică

Am avut în facultate dascăli extraordinari, abia ieşiţi din închisoare. Dar erau şi dascăli cantonaţi în realismul socialist. Nu puteau să se despartă de acest tipar. Nu cred că a fost o epocă idilică.

Dar a fost o deschidere, o liberalizare?

Nu ştiu, nu cred. Noi eram tineri şi inconştienţi, aşa a apărut şi revista Echinox, doream o revistă literară, „vrem revistă“, asta ceream.

Şi partidul v-a dat aprobarea?

Să fi fost vorba de o deschidere controlată, una cu voie de la partid?

Au fost ani de neglijenţă ideologică şi de somnolenţă din partea puterii. Ceauşescu era tînăr şi trebuia să-şi consolideze echipa apropiată. Încă nu ştia cum să pună mîna pe restul României. Era o fereastră, lăsată neglijent deschisă, pe care venea lumina soarelui. Trebuia să te duci repede spre lumină, oricînd fereastra putea fi închisă. Deja, în 1971, situaţia era din nou sub control.

V-am citat povestea cu bătrînul despre care nu ştim dacă doarme sau e mort pentru că vreau să ajung la o antologie din opera dvs. poetică, apărută în portugheză: Există oare viaţă înainte de moarte? (Haverá vida autes da morte?) La lansare a vorbit şi António Lobo Antunes, mărturisindu-şi admiraţia pentru România şi români.

De unde a apărut, în poezia dvs., tema aceasta viaţă-moarte, viaţa care are moarte în ea, moartea care poate nu este un sfîrşit?

Din familie. Mama avea o reprezentare foarte profundă a lucrurilor care contează în viaţă. Ţăranii din Bistriţa vorbeau despre viaţă şi despre moarte în alternanţă, aşa cum au făcut-o marii filozofi.

Părinţii dvs. erau ţărani?

Da, mama era ţărancă, la fel ca tatăl meu. Erau ţărani cu cărţi în casă. Citeau tot timpul.

Ce citeau?

Vorbeam despre tema aceasta viaţă-moarte, de lipsa hotarului...

Cred că de mic copil am fost impresionat de aceste tuşe impresioniste, de vecinătatea vieţii în preajma morţii. Asistam la înmormîntări, folclorul de înmormîntare, care însoţeşte folclorul momentelor vieţii, era ceva extrem de captivant. Mama mea era foarte credincioasă. Cred că am avut, şi eu, un fel de revelaţii mistice pe la 7-8 ani, poate şi mai tîrziu.

Ce fel de revelaţii?

Aveam momente de planare, aveam sentimentul că levitez, de altfel, nu sînt singurul. Copiii au o perioadă, pînă pe la 14 ani, se numeşte experienţă eidetică, în care lumea imaginară nu este incompatibilă cu lumea fizică, se întrepătrund. Or, în zona în care mă născusem eu, într-un sat tradiţional, Susenii Bîrgăului, eşti în prejma noţiunilor esenţiale viaţă-moarte, pe care le abordezi din perspectiva trăirilor, nu din perspectivă filozofică. Viaţa şi moartea sînt primele teme şi în filozofie. Fără să fac apologia semănătoristă, am sentimentul că ne uităm cam de sus la această experienţă rurală a satului tradiţional. Acest dialog cu morţii, acest dialog cu lumea de dincolo face parte din viaţa comunităţilor rurale din Transilvania, cel puţin de pe vremea tinereţii mele.

Părinţii mai trăiesc?

Mai mergeţi în satul copilăriei?

Da, destul de des. Casa părintească este permament întreţinută, de sora mea, de mine.

Această tradiţie de care vorbiţi se mai păstrează?

De ce vorbim noi despre tristeţea lui Bacovia?

L-am început la Braşov, l-am continuat la Cluj.

Cum aţi ajuns să mergeţi la facultate?

În regimentele grănicereşti de la Bistriţa era o tradiţie bine definită: în familii cu mulţi copii, primul născut trebuia să fie trimis la şcoală, de obicei devenea dascăl. Eu fiind primul în familie am fost trimis repede la şcoală. Ştiam să citesc înainte de a merge la şcoală.

De ce v-aţi dus la Litere?

Era firesc. Citeam mult în liceu. Mi se spunea „micul Bacovia“. Asta pentru că protestam, eram furios la orele de literatură şi mă contraziceam cu profesoara, atunci cînd spunea că Bacovia este un poet trist, un poet deprimant.

Nu e un poet deprimant?

Nu e trist?

Nu, nici vorbă. Dar de ce vorbim noi despre tristeţea lui Bacovia? Matricea lui poetică nu e tristeţea. Îl considerăm trist în raport cu ce? Cu optimismul statal, legiferat? „Nu există, nu există, cetăţeni cu faţă tristă“, ni se spunea. Bacovia e un om normal. Mie Bacovia şi Ion Barbu mi-au plăcut foarte mult, au fost poeţii decisivi ai tinereţii mele, învăţasem Joc secund pe de rost, şi acuma îl ştiu. Nu e un poet abscons, cum se spune. Eu am ajuns la filologia clujeană pentru că marea pasiune a vieţii mele era literatura. La Cluj am avut un noroc imens, i-am cunoscut pe cei cu care am făcut revista Echinox, pe Marian Papahagi, pe Eugen Uricaru, pe Ion Mircea, pe Adrian Popescu.

Aţi fost membru-fondator al revistei Echinox, apărută în decembrie 1968. Cum erau primele numere, cum vă alcătuiaţi sumarul?

Eraţi conştient de faptul că existau şi subiecte tabu, despre care nu trebuia să scrieţi în Echinox?

Da, eram conştienţi că nu trebuie să facem politică, că nu trebuie să scriem despre Partidul Comunist, că nu trebuie să ne lăsăm înregimentaţi în marxism. Pe frontonul revistei nu apărea „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“. Ştiu că am scăpat cu un editorial în doi peri, Pururi tineri, în care Ceauşescu era citat pe la mijlocul acelui editorial, n-am început cu el şi n-am spus despre „Marele conducător“. Am publicat, pentru prima dată, în acel număr din decembrie 1968, o traducere din Heidegger, Ce este filozofia?. Era prima dată cînd Heidegger era publicat după război. Şi am fost interzişi. Ni s-a spus „gata, destul, s-a terminat experienţa cu revista studenţilor“. Dar s-a revenit asupra deciziei. Eram copii isteţi, copii talentaţi, partidul n-avea interesul unui scandal. Ne-au chemat la Judeţeana de Partid Cluj, mahărul cel mare ne-a dat cafele, apă minerală şi ne-a spus: „Foarte bine, dragi tineri, foarte bine că scrieţi, dar nu mai publicaţi filozofi din ăştia ca Heidelberg“. Şi pe Heidelberg, aşa l-a numit, nu l-am mai publicat niciodată.

Cum s-a cristalizat gîndul dvs. de a părăsi România?

Ce fel de frustrări?

Mi se tăia din versuri, mi se cenzurau cărţi, ţi se cerea să modifici, nu mai recunoşteai nici un text.

Ultimul volum publicat în ţară a fost în 1983, Stare de asediu. Aţi reînceput să scrieţi poezie abia în 1998, cu Viaţă de probă. Aţi mai încercat să publicaţi, după 1983, poezie?

Era inutil să mai încerci să publici poezie în volum. Am mai strecurat poezii în reviste. Cu volumul Stare de asediu am avut o lungă poveste: m-am dus la Mircea Ciobanu şi i-am spus că vreau ca volumul să se numească Exerciţii de libertate. „Eşti nebun?“, mi-a spus Mircea Ciobanu. Şi a fost o negociere cu cenzura. Şi s-a ajuns la Stare de asediu.

La fel de subversiv.

Alte motive ale plecării din ţară au mai existat?

Da, au fost lucruri concrete. Au vrut să mă mute disciplinar la Viaţa satelor. Lucram la revista Amfiteatru, am fost responsabil de număr cînd au apărut poeziile Anei Blandiana, cele citite şi reluate în fiecare seară la Europa liberă.

Ce-aţi păţit după acel grupaj?

Toţi am fost mutaţi disciplinar, trebuia spart acel grup de conspiratori. Eu n-am ajuns la Viaţa satelor, m-a salvat Dan Hăulică, m-a luat în redacţie la Secolul 20.

- Nu mai aveam nici un motiv să mă stimez

Ce reacţie a avut partidul după grupajul poeziilor Anei Blandiana?

S-a discutat cu redactorul-şef, cu Stelian Moţiu. Partidul n-ar fi intrat în panică dacă Europa liberă n-ar fi reluat poeziile. Neculai Constantin Munteanu, la emisiunea Actualitatea românească, a început programul, în cîteva seri, cu poeziile publicate în Amfiteatru de Ana Blandiana. Şi poeziile au început să fie transcrise şi răspîndite, circulau. Am vorbit cu Blandiana, probabil că şi ea a fost puţin surprinsă de amploarea iscată. Eu eram foarte fericit, vedeam ce putere dobîndea poezia. Ce putere ascunsă, ce dinamită conţine poezia!

Şi plecarea, exilul?

Am ezitat mult să rămîn definitiv în altă ţară.

Ceilalţi din familie, soţia, doreau să plecaţi?

Cum s-a produs plecarea?

S-a întîmplat în februarie 1989. Eram invitat la un congres al scriitorilor la Lisabona. Eu publicasem mulţi poeţi contemporani, din Portugalia. S-a aflat în Portugalia că este cineva în România care îi traduce şi m-au invitat la Lisabona. La întoarcere m-am oprit la Paris şi am zis: „de aici nu mai plec“.

Aveaţi ceva pregătit, o legătură, prieteni?

Nimic. N-a fost nimic organizat. I-am căutat pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca. Monica Lovinescu îmi lăudase cărţile, Virgil Ierunca vorbise în mai multe rînduri despre activitatea mea publicistică şi poetică. Eu nu-i ştiam, dar m-au ajutat enorm. Am dat un interviu la Libération, unde apăruse şi un interviu cu Mircea Dinescu, au scris despre mine în Le Monde. Presa franceză începea să vorbească despre lucrurile oribile din România, se depăşise momentul unei „găuri negre“. În 1989, România devenise „un caz“. Am început să vorbesc la Europa liberă, la BBC, la RFI, să lucrez în radio. Au văzut că dau bine la microfon. Eu nu făcusem radio, dar Monica Lovinescu îmi spunea că am o excelentă voce de radio. După aceste colaborări, am rămas angajat la RFI.

„Este cel mai frumos munte din lume“

Vă e bine la RFI, vă e bine ca jurnalist de radio?

A fost o experienţă de 20 de ani, extrem de interesantă. Acum, ciclul ajunge la sfîrşit, este o restructurare destul de brutală la RFI. Mă duc spre alte orizonturi.

Cum au fost cei 20 de ani ca jurnalist de radio?

Căderea lui Ceauşescu v-a entuziasmat, eraţi naiv, aveţi iluzia schimbării?

Era o euforie. Dar veneau ştiri contradictorii. Imaginile de la Timişoara, cu acele cadavre înşirate la morgă, au fost ceva ciudat. Nu se ştia cine manipulează. Revoluţia română avea nevoie de un surplus de emotivitate, se cerşea un surplus de emoţie, părea un şantaj emoţional care înnegrea caracterul spontan al Revoluţiei. Deci, persistă o întrebare: totul a fost calculat ca să smulgă lacrimi Occidentului?

Cînd v-aţi vindecat de iluzii?

Situaţia din România vă făcea să amînaţi revenirea la poezie?

Da, era foarte greu să înţeleg ce se întîmplă în România. Eram derutat şi scîrbit. Pur şi simplu, nu scriam, traversam o depresie prelungită. Nu mai credeam în literatură, tocmai acel ceva ce-mi fusese motorul existenţei mele, acel drag de ficţiune şi de imaginaţie. Mi se părea că e o violenţă în istorie pe care literatura n-o poate capta. Mi se părea că literatura este un lux al inconştientului, o floare călcată de bocancii istoriei. După 1990, mă întorceam împotriva mea, cel care, în comunism, se refugiase în literatură.

Aţi revenit la poezie în 1998, cu volumul Viaţă de probă.

Aţi publicat, după 1998, cîte un volum de poezie la doi-trei ani. Aveţi sentimentul că aparţineţi literaturii române, că nu mai sînteţi un exilat neglijat, un satelit care doar înconjoară literatura română?

António Lobo Antunes ne-a spus, cînd am făcut un interviu pentru Observator cultural, că şi-ar fi dorit să facem interviul avînd marea alături. Dacă nu veneaţi în redacţia revistei noastre, unde v-ar fi plăcut să înregistrăm interviul?

Mi-ar fi plăcut să fim la poalele muntelui Heniu, care este în faţa casei mele, de la Susenii Bîrgăului. Este cel mai frumos munte din lume.