OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Omar Lara este unul dintre cei mai importanţi poeţi sud-americani. S-a născut în Chile. A trebuit să fugă din ţară, după lovitura militară a generalului Pinochet, stabilindu-se în România. În exilul românesc, după ce a urmat Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti, a început să traducă poezie, din limba română în spaniolă. În 30 de ani de activitate, a tradus peste 20 de volume de poezie. Săptămîna trecută, la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură“ de la Neptun, Omar Lara a primit un premiu, din partea ICR, pentru „contribuţia deosebită la răspîndirea şi promovarea literaturii române prin intermediul traducerilor“. Un fost exilat din Chile, care traduce poezie românească, iată argumente pentru un interviu în Observator cultural.

Cum s-a născut pasiunea pentru limba română, pentru poezia românească?

Eu am venit aici în 1974, după lovitura de stat din Chile. În Chile am făcut 5 luni de închisoare, apoi am plecat în Peru.

De ce v-au arestat?

După ce Pinochet a pus mîna pe putere, am fost imediat arestat.

Care era problema cu dvs.?

Cum aţi ieşit din închisoare?

Au intervenit mai mulţi intelectuali din lume. Eram arestaţi cam 10 intelectuali, scriitori, muzicieni, oameni de teatru. Şi s-a cerut o audienţă la Pinochet, care a ordonat eliberarea noastră, dar asta numai de ochii lumii. Pe urmă, iar ne-au căutat, doreau să ne aresteze din nou. Eu eram deja într-o ascunzătoare la Santiago. Apoi am plecat în Peru, ca azilant. Am fugit, pur şi simplu, fără documente.

Ce vîrstă aveaţi atunci cînd aţi fugit în Peru?

Aveam aproape 30 de ani.

Cum aţi ajuns din Peru în România?

Unde erau copiii?

În Chile. Dar am reuşit să-i aduc în România la cîteva luni după ce eu am ajuns aici. În România, s-a născut şi o fiică de-a mea, Alejandra.

Ce vi s-a oferit în România?

De ce aţi plîns?

Era un timp foarte greu. Eu nu doream să stau în România, vroiam să fiu în Chile. Am încercat să mă reîntorc în ţara mea. Dar n-am putut, nu primeam paşaport. Şi am rămas aici, deveneam tot mai liniştit, venise şi familia la mine. Începeam să înţeleg limba română. Mi-am făcut prieteni; erau, aproape toţi, oameni de cultură sau profesori de la Litere. M-am împrietenit atunci cu profesorii Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu, i-am cunoscut pe Marin Sorescu, Doinaş, Ion Caraion, Ioanid Romanescu, Mircea Ciobanu, Mihai Cantuniari, Ioana Crăciunescu, Eugen Jebeleanu, Dinu Flămând.

Cînd aţi venit în România, aveaţi deja publicat vreun volum în Chile?

Aveam trei volume publicate.

Ce spunea critica literară chiliană despre poezia dvs.?

Are mai puţină importanţă ce spuneau criticii... Mulţi spun că, deşi foarte tînăr, eram deja consacrat. Noi eram un grup intitulat Trilce, care apăruse în 1964, scoteam o revistă. Cu noi s-a născut o nouă generaţie literară de poeţi chilieni. Înainte de lovitura de stat, aveam un volum gata, cu desene, în curs de apariţie, sub tipar. Şi tot ce era în acea editură, înfiinţată de Allende, a fost ars de oamenii lui Pinochet.

V-aţi recuperat manuscrisul? A apărut cumva mai tîrziu?

Am început cu poezia populară

Cu acei prieteni ai mei mă simţeam foarte bine. Erau generoşi, mă ajutau, îmi era şi mie mai uşor să vorbesc româneşte. Dincolo de vorbire, am început să citesc în română şi să traduc. Prima carte pe care am tradus-o a fost o antologie a poeziei populare româneşti, o ediţie bilingvă româno-spaniolă, realizată împreună cu Victor Ivanovici – Poesia popular tradicional rumana. A apărut la Editura Minerva în 1979.

Grea misiune, să traduceţi poezie populară românească.

Ce-aţi mai tradus după aceea?

Din 1980 şi pînă în 2009, am tradus mai mulţi poeţi români. Am făcut în 2007, în revista Trilce, un număr consacrat poeziei române, şi am prezentat poeţii români pe care i-am tradus în spaniolă, în reviste sau în volume. Să-i reamintesc pe cîţiva dintre ei: Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Maria Banuş, Mihai Cantuniari, Geo Bogza, Dinu Flămând, Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu, Ileana Mălăncioiu, Aurel Rău, Mircea Ciobanu, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Adrian Popescu, Daniela Crăsnaru. Pe Marin Sorescu l-am tradus în mai multe volume. Am publicat o traducere de poezie românească la cea mai importantă editură de poezie din Madrid, Visor; pentru volumul La juventud de Don Quijote de Marin Sorescu, am primit un mare premiu pentru traducere. În 1993, în Santiago, la Editura Pluma y Pincel, am publicat o antologie, Seis poetas rumanos contemporaneos, cu poezii de Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Gellu Naum, Geo Bogza. Traducerile mele din poezia românească au apărut în Chile, în Peru, în Mexic, în Spania. Am reuşit să traduc şi din spaniolă în română. Împreună cu Dinu Flămând am făcut o antologie intitulată 20 de poeţi latino-americani contemporani, apărută la Editura Dacia. Cartea este epuizată, sper să scoatem o nouă ediţie în România.

În numărul de care v-am vorbit, din revista Trilce, există un text scris de Gabriela Căprăroiu, o româncă. Ea îşi face o teză de doctorat în Statele Unite, la Los Angeles, analizînd traducerile pe care le-am făcut în decursul anilor.

Cum este receptată poezia românească în spaţiul spaniol?

N-am luat bani pentru traduceri, a fost gratis

Au fost o mie de exemplare... două mii pentru volumele apărute în Spania.

Pentru poezie, un tiraj de două mii de exemplare e foarte mult.

Da, e mult. În Spania, există un public mai larg, care citeşte multă poezie, fără prea multă triere, şi există un public foarte exigent, fin, care alege. Iar poezia românească e preferată de ambele tipuri de public; poezia românească este bine receptată şi în Mexic. Avem cititori şi în Chile, şi în Mexic, şi în Spania. La editura cea mai importantă din lumea spaniolă, Visor, specializată în poezie, voi publica anul acesta o antologie din poezia lui Lucian Blaga, care va apărea într-un tiraj de două mii de exemplare, cu sprijinul Institutului Cultural Român.

Iertaţi-mă că vă întreb, traducerile din poezia românească sînt bine plătite?

Şi dvs., nimic?

Nimic sau foarte puţin.

Pentru alte traduceri aţi primit bani?

Nu. Eu am luat bani doar pentru traducerile pe care le-am publicat în România, la Minerva sau la Dacia. Dar în spaţiul spaniol n-am luat bani. Pentru tot ce am publicat după plecarea mea din România, în 1981, n-am luat bani, a fost pe gratis.

De ce aţi acceptat să lucraţi pe gratis?

Editurile nu plătesc pentru poezie. Ideea lor este că fac un mare cadou dacă publică poezie. E nedrept cum gîndesc.

Dar nu e nedrept să nu luaţi bani? Merită să traduceţi pe gratis?

În Viaţa de Apoi, poate.

După 30 de ani, România mă întîmpină la fel de frumos

Pînă în 1981.

Simţeaţi presiunea ceauşismului? Vedeaţi asemănările între Pinochet şi Ceauşescu?

Eu, aici, am stat foarte bine cu familia mea, nu prea aveam legătură cu ce întîmpla. Prietenii mei români erau contra lui Ceauşescu. Ştiam ce gîndesc, dar eu nu mă amestecam, mie îmi plăcea România şi lucrul pe traduceri. Lucram mult...

V-aţi întors în Chile?

Puteaţi să publicaţi?

Da. Scoteam ediţii samizdat. Erau nişte tipografii care lucrau ilegal, fără controlul cenzurii.

De cînd n-aţi mai fost în România?

Ce aţi spus la Neptun cînd aţi primit premiul acordat la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură“?

Cît de des vă publicaţi propriile volume de versuri?

Cu cît am îmbătrînit, cu atît am devenit mai harnic. Eram mai leneş în tinereţe. În ultimii ani, scriu foarte mult. Mi-am dobîndit tinereţea creatoare, şi în poezia proprie, şi în traduceri.