Am lucrat în triunghi

Interviu cu Silvia CĂLIN

Autor: Tamara SUSOI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Eşti la a doua colaborare cu regizorul Dragoş Galgoţiu, după ce aţi lucrat împreună la spectacolul Portretul lui Dorian Gray. Cum s-a desfăşurat procesul de lucru de data aceasta?

Prima dată eram într-o altă postură, aceea de asistent de coregrafie, pentru că Răzvan Mazilu dansa, era mult pe scenă şi avea nevoie de cineva din afară, care să privească detaşat şi să lucreze cu actorii. De data aceasta, toată responsabilitatea îmi aparţine. A fost mai greu, dar şi mai provocator.

Cu atît mai mult cu cît Dragoş Galgoţiu acordă o importanţă foarte mare expresiei nonverbale în spectacolele sale.

Da. Spre deosebire de Portretul lui Dorian Gray, în care erau fragmente întregi de coregrafie interpretate de dansatori, de data asta, n-am mai făcut dansuri, coregrafii, procesul a fost invers, am pornit de la actori şi de la propunerile lor, pe care eu mai mult le-am dirijat. E ca şi cum ai încerca să pui o haină de-a ta pe o altă persoană şi apoi o tai ca să îi vină bine. E destul de complicat. Acum am lucrat în triunghi. Dragoş venea cu propunerea către actor, acesta, la rîndul lui, venea cu o propunere, după care urmam eu cu sugestiile mele. Pentru mine, acest tip de lucru e de preferat. Ceea ce actorii au reuşit să găsească în ei este mult mai interesant decît dacă aş fi venit eu cu o anumită mişcare pe care să o impun.

Cu Dragoş am plecat la drum în acelaşi timp. Sigur că el cu cîţiva paşi mai înainte. Am mers în paralel. Linia mea coregrafică a urmat îndeaproape concepţia lui. Chiar dacă eu aveam imaginea mea despre Enkidu sau despre Ishtar, în timpul repetiţiilor, foarte multe lucruri s-au schimbat. S-au dărîmat şi au luat o întorsătură care îmi place foarte mult, pentru că se foloseşte o simplitate în limbaj de care sunt îndrăgostită.

Tema atît de specială a Epopeii lui Ghilgamesh a presupus, şi din partea coregrafului, o incursiune într-o anumită zonă a căutărilor?

Trebuie să recunosc că, prima dată cînd am auzit titlul, m-am speriat puţin. M-am documentat ca pentru o lucrare de licenţă despre Epopeea lui Ghilgamesh. Am cercetat materialele primite de la Dragoş, fotografii, filme, din propriile mele căutări. În ilustraţii am surprins două mişcări pe care am vrut să le păstrez. Poziţia zeiţei Ishtar cu mîinile deschise şi o altă poziţie a mîinilor pe care o au majoritatea statuilor babiloniene. Cum e destul de mare libertatea de mişcare în spectacol, am simţit nevoia de puţin hieratism, foarte puţin. Este, de altfel, o poziţie care formează un unghi foarte frumos al corpului şi mi-ar fi plăcut ca toate personajele să treacă prin poziţia asta la un moment dat, dar, în timp, am optat pentru o mai mare simplitate a lucrurilor.

Care este deosebirea de abordare într-un spectacol de dans faţă de unul de teatru?

Spectacolele de teatru diferă foarte mult între ele. La fel şi în dans. Acum se consideră spectacole de dans şi cele de nondans, conceptuale. Lucrul la fiecare spectacol e diferit. De fiecare dată, caut altceva. Limbajul e diferit, în primul rînd. Dacă teatrul are deja limbajul creat şi pot să brodez pe el cu mişcare, interpretare, la dans trebuie să-ţi creezi propriul limbaj.

E o diferenţă între a face coregrafie şi a face mişcare scenică la un spectacol. Dar sînt amîndouă la fel de interesante şi de provocatoare. La Ghilgamesh m-am bucurat că şi eu, şi Dragoş am mers de la început pe aceeaşi direcţie. Nu facem Aida, nu facem dansuri. Sigur că pot ieşi lucruri spectaculoase şi în felul acesta, dar nu asta ne-a interesat. Iar propunerile mele nu ar fi avut nici o va-loare fără contribuţia actorilor cu care am lucrat. Pentru că mişcările sunt, de fapt, foarte simple, dar sunt încărcate de ei, umplute cu emoţie şi devin mai valoroase decît mişcările făcute, pur şi simplu, dintr-o plăcere estetică.

În ce măsură mişcarea scenică defineşte personajele din Epopeea lui Ghilgamesh?

În prima parte, Enkidu se exprimă exclusiv nonverbal, numai prin mişcare. Cu Istvan am pornit de la aceeaşi mişcare brută şi, discutînd împreună despre personaj, am ajuns la un rezultat foarte puternic. La Ishtar am găsit în ilustraţiile babiloniene o poziţie clară, foarte verticală şi preţioasă, cu braţele deschise, şi atunci nu am mai inventat eu o altă poziţie care să o reprezinte. Dar atunci cînd se întîlneşte cu Enkidu, împrumută ceva din animalismul lui şi începe să devină sălbatică. Asta mi-a plăcut foarte mult, mişcarea verticală şi sălbatică în acelaşi timp.