OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum ai ajuns sa traduci, de ce tocmai literatura maghiara?
Poate intimplator... dar pentru ca eu nu cred in intimplari..... imi place sa spun ca a fost mina destinului, ca asa a fost sa fie. in ’79, dupa absolvirea facultatii, din centrul Bucurestiului am ajuns in nordul cel mai de nord, la Satu Mare. Aici mi-am intilnit barbatul, al doilea sot, medic pediatru, un om de mare eruditie, care pentru mine inseamna, printre altele, inclusiv multiculturalitatea din Transilvania, tragindu-se dintr-o renumita familie de romani din Cluj, dar si dintr-o veche familie de unguri cu blazon, si avind, totodata, radacini evreiesti si italiene... El mi-a deschis apetitul pentru literatura maghiara. Tot el m-a ajutat sa invat limba maghiara, mai ales cea literara. Pentru ca, desi mama era unguroaica, la noi in casa, dupa moartea bunicii materne – pe vremea aceea aveam noua ani – s-a vorbit prea putin (sau deloc) limba maghiara. in anii ’80, in timp ce „oferta“ televiziunii romane se reducea la doua ore, la Satu Mare puteam prinde posturile televiziunilor din Ungaria. Acest lucru m-a ajutat enorm. intr-o noapte, foarte tirziu, am auzit/vazut o emisiune culturala dedicata poetei Gizella Hervay, pe nedrept uitata in prezent; eu o numesc Sylvia Plath a Europei. in momentul acela am stiut ca a doua zi am sa fac rost de volumele ei si ma voi apuca sa-i traduc toata poezia.... Volumul Amprente, pentru ca despre acesta e vorba, a aparut abia in 1988, intr-o forma extrem de cenzurata, evident, la Editura Kriterion din Bucuresti. Am avut marele noroc sa-mi fie redactor de carte Paul Drumaru, un excelent poet si traducator, pe care-l consider si de atunci incoace maestru spiritual intr-ale traducerii, unul dintre putinii „grei“ de la care mereu se poate invata cite ceva. Apoi, au urmat celelalte volume. Fireste, a fost si este un traseu sinuos, plin de diverse obstacole profesionale cauzate in primul rind de lipsa unor instrumente de lucru, lipsa dictionarelor competitive, a lexicoanelor etc...

Ce inseamna pentru tine traducerea?
O conditie sine qua non a existentei mele acum, in forma asta, pe pamint. O munca migaloasa, o truda spirituala permanenta dublata de pasiune, de starea de creatie... in medie 10 ore pe zi de stat in fata monitorului, dar, cind e nevoie, chiar si 15-18 ore, si, nu in ultimul rind, un permanent proces de invatare. Dar traducerea este si refugiul meu, oaza mea de liniste, este un iubit care nu ma dezamageste, care in momentele de rascruce amara, cel putin doua esentiale, mi-a dat puterea sa jupoi inca un strat de piele de pe suflet si sa merg mai departe.
Care au fost aceste momente?
Primul a fost in anul ’90, cind am devenit somera din propria-mi vointa: mi-am dat demisia de la ziarul din Satu Mare la care lucram si pe care in acea zi „fierbinte“ din decembrie 1989 il fondaseram patru jurnalisti. in conditiile in care redactia se „completa“, aproape de la o zi la alta, cu diverse persoane dubioase, incompatibile cu sistemul meu de valori morale, etice etc. – bun, rau, cum o fi, dar caruia ii sint fidela –, am decis sa demisionez, asumindu-mi somajul, provizoratul financiar, iar ulterior statutul de liber profesionist. Fireste, socul a venit in zilele imediat urmatoare, cind instinctual ma imbracam in fiecare dimineata sa merg la serviciu... dar, de fapt, eu nu mai aveam serviciu. Starea de soc mi-a fost atenuata de traducere.

in perioada aceea am tradus – la o masina veche de scris – romanul Abigél de Magda Szabó, aparut abia in anul 2003, la Editura Institutul European din Iasi. Fireste, gestul meu n-a fost iertat, la momentul oportun acelasi ziar punindu-si artileria grea in functiune si publicind un tir de minciuni si calomnii inimaginabile la adresa mea. Prietenii m-au sfatuit sa dau in judecata ziarul – am refuzat, nu sint genul de om care sa scuipe in farfuria din care a mincat... si, nu in ultimul rind, cunosteam raportul de forte din Satu Mare: ei erau oamenii locului, iar eu o venetica. I-am lasat sa-i judece Dumnezeu... nici macar nu sint suparata pe ei.
Al doilea moment este ceva mai recent, petrecut in vara anului 2001, dar declansat, de fapt, cu un an – un an si jumatate inainte. in 1998, am dat examen si am intrat in diplomatia culturala, din noiembrie 1999 si pina in iunie 2001 fiind director al actualului Institul Cultural Roman din Budapesta, pe vremea aceea se numea Centru. Poate si pentru faptul ca am intrat prin concurs, deci nu am fost numita, am crezut ca, dupa 1989, in Romania intr-adevar s-a cam separat griul de neghina, ca indiferent ce partid politic este la guvernare, indiferent de relatiile constructive sau distructive intre putere si opozitie pe plan intern, macar in politica externa – in cazul meu, export de cultura si spiritualitate romaneasca –, s-a ajuns la un consens: promovarea in strainatate a unei culturi la cele mai inalte cote valorice.

Ulterior mi-am dat seama cit fusesem de naiva... in 2000, imediat dupa ce a fost reales presedinte domnul Iliescu, fostii circotasi, sufleuri, doamne si domni care-mi fusesera initial subalterni si care dupa 2000 au prins (din nou) curaj (sau au fost incurajati peste noapte), n-au avut altceva mai bun de facut decit anticamera la Ministerul de Externe si la Presedintie, cintind peste tot cit se poate de fals aria calomniei... Succesele obtinute in cei aproape doi ani de activitate pe planul diplomatiei culturale i-au deranjat pe diversi domni/ tovarasi reveniti in scaunele puterii – acest lucru s-a suprapus peste faptul ca nu aveam nici un fel de sustinere politica (dupa cum spuneam, am ocupat postul de director prin concurs, nu prin numire), peste faptul ca n-am batut din calciie in fata noilor/vechilor puternici ai zilei reveniti la conducerea tarii, raminind in continuare fidela principiilor mele... ducind in final la debarcarea mea, practic de la o zi la alta (tocmai trudeam pe ultima suta de metri ca una dintre aleile Parcului Central din Budapesta sa se numeasca „Aleea Constantin Brancusi“, tot acolo urmind sa fie asezat bustului marelui sculptor roman – totul pe cheltuiala ungurilor), intr-un mod cu totul lipsit de o minima eleganta impusa de mediile diplomatice. Ulterior, cind am aflat pentru ce anume fusesem reclamata cu o perseverenta demna de invidiat... m-a pufnit risul si m-a cuprins o mila imensa fata de cei aflati atunci la cirma tarii si care au aplecat urechea la asa ceva. Fireste ca m-a afectat aceasta mare nedreptate, iar telefoanele anonime primite in noptile cind ne impachetam bagajele... m-au amarit de-a dreptul!

Atunci am decis ca voi ramine in Ungaria – eram responsabila fata de sotul si fiul meu. Traiesc la 65 km de Budapesta, intr-un sat de pe malul Dunarii, intr-o casa taraneasca reconditionata, spatioasa, avind toate dotarile necesare, plus curte, gradina... dar si-n somn visez Romania... imi lipsesc dureros de tare prietenii de acolo... Eu, care n-am plecat inainte de ’90 – desi, as fi avut ocazia – in 2001, am fost obligata... A fost o perioada extrem de grea! Si iarasi traducerea m-a repus pe picioare. Atunci am tradus in 11 zile si 11 nopti excelentul volum Sfirsitul unui roman de familie al lui Péter Nádas, aparut in acelasi an la Editura Polirom. De fapt, tradusesem romanul pentru Fundatia „A Treia Europa“ din Timisoara, care avea contract de editare cu Poliromul. Cu Poliromul n-am reusit o colaborare directa... am fost ca doua trenuri paralele care am trecut de doua ori unul pe linga celalalt. Acum citiva ani, cind mi-am oferit serviciile acestei edituri, mi s-a raspuns ca nu au pe agenda prioritatilor publicarea traducerilor din literatura maghiara, iar acum, cind de la directorul Poliromului am primit un e-mail ca editura ar dori sa colaboreze cu mine, am fost nevoita sa refuz: de data asta avind eu agenda ocupata la secunda, pentru citiva ani...

Ai publicat la mai multe edituri din Romania, majoritatea prestigioase, importante... cum le-ai ales, cum ai colaborat cu ele?
Colaborez cu o editura pina ma simt bine in cadrul acestei colaborari, pina cind nu sint considerata o simpla masinarie de tradus, pina cind exista incredere in calitatea traducerilor mele. Pentru ca eu n-am voie sa gresesc, iar daca mai apar ici-colo mici scapari este pentru ca intra involuntar in actiune legile lui Murphy... N-am voie sa gresesc in primul rind fata de mine, pentru ca-mi respect truda de traducator, iar in al doilea rind, pentru ca mai multe persoane bilingve din Romania, in special scriitorii maghiari din Transilvania, mi-au spus ca-mi citesc traducerile confruntindu-le cu originalul. Or, dupa ce am tradus atit cit am tradus, truda recunoscuta prin citeva premii in Ungaria, din comisiile de premiere facind parte si critici literari care citesc si vorbesc perfect romaneste, fiind originari din Romania, nu-mi pot permite sa-mi tai singura creanga de sub picioare.

Eu nu traduc pentru premii... Astea sint trecatoare
Apropo de premii si de burse: sint 8 la numar, prestigioase, acordate de Ungaria. in Romania... nici o recunoastere de acest gen?
Nici vorba! Dar eu nu traduc nici pentru premii... Astea sint trecatoare. in Romania nu sint nici macar membra a Uniunii Scriitorilor si nu pentru ca nu mi-as dori. inainte de ’90, desi aveam dosarul depus si indeplineam toate conditiile pentru a fi primita in Uniune nu s-a putut... eram pe lista neagra din cauza poeziilor subversive pe care le scriam – am aflat ulterior acest lucru de la Géza Domokos care pe vremea respectiva fusese in conducerea USR –, iar imediat dupa ’90, cind mi-am reimprospatat dosarul... si pina acum citiva ani... am primit mereu acelasi raspuns: „Doamna, mai asteptati, inca vi se verifica dosarul...“ Mai astept... in schimb, in Ungaria, inca inainte de a primi (si) cetatenia maghiara, am fost primita cu bratele deschise in Uniunea Scriitorilor Maghiari, de unde apoi, in momentul cind au aparut elemente si discursuri nationalist-populiste, am iesit, impreuna cu un grup mai mare de scriitori cu orientare liberala proeuropeana, „transferindu-ma“ in Societatea Scriitorilor de Beletristica din Ungaria, o grupare profesionala cu o activitate extrem de efervescenta si eficienta.

in Ungaria se poate trai din traduceri?
Daca „tragi tare“... se poate. Asta inseamna in medie, zilnic, 10-12 ore la computer. Eu ma descurc, adevarul e ca lucrez si foarte mult, la fel, niciodata nu mi-am dorit o viata luxoasa, daca am in jurul meu liniste, sanatate, cartile mele fundamentale, CD-uri cu muzica clasica, jazz, cintece gregoriene, un grup restrins de prieteni care sa se revolte la fel ca mine impotriva nedreptatii, minciunii, oportunismului... sint un om multumit. De altfel, in mediul rural viata e mai ieftina.

Traind de citiva ani la sat, am descoperit alte valori, mult mai profunde, relatiile interumane sint mult mai simple si transante decit in mediul urban. Pina la virsta de 50 de ani am trait numai la oras, iar in 2001 eu am fost cea care am decis ca ne vom stabili la sat... Nu regret, dimpotriva. Dar... inapoi la intrebare! in afara de doua sau trei cazuri, onorariul pentru celelalte traduceri l-am primit (si sper sa-l primesc si de acum inainte) de la Translation Fund of the Hungarian Book Foundation, din cadrul Ministerului Culturii din Ungaria – asta pe baza de concurs de proiecte privind traducerea si promovarea literaturii maghiare in diverse spatii culturale si limbi ale lumii. Este vorba de 60-65% din onorariul integral, dar chiar si asa suma respectiva se apropie destul de bine de tarifele practicate in Occident. De exemplu, o singura data mi s-a intimplat sa primesc cel mai mic onorariu (erau foarte multe proiecte bune, dar suma disponibila era fixa) de la aceasta fundatie, adica 7 euro pe pagina standard, 1.800 de semne, cu spatii cu tot. Evident, depinde si de CV-ul traducatorului, de prestigiul editurii care se angajeaza sa publice traducerea, de numarul proiectelor, de banii alocati de la minister etc. Dar e bine, nu ma pling.

Care e statutul traducatorului in Ungaria?
Mult mai complex si mai respectat decit cel al traducatorului din tarile situate la est si mai putin complex, mai putin respectat, decit cel al traducatorului din tarile situate la vest de Ungaria. Acum citiva ani, inca inainte de aderarea Ungariei la UE, s-a infiintat Asociatia Traducatorilor de Beletristica din Ungaria, unde sint si eu membra fondatoare. infruntind destul de multe piedici, s-a ajuns ca aceasta asociatie sa-si faca simtita in mod evident si benefic prezenta pe piata traducerilor, in relatia traducator-editor. Este o asociatie independenta, cu caracter profesional si sindical, recunoscuta ca persoana juridica, invitata la negocierile care vizeaza domeniul, in comisiile de acordare a premiilor, iar daca e cazul, membrii acesteia sint consiliati si reprezentati in instanta de catre juristul Asociatiei. Nu putine au fost procesele dintre traducatori si edituri, in care au avut cistig de cauza traducatorii.

Pornind de la Charta Traducatorului (adoptata la Congresul de la Dubrovnik, in 1963, apoi modificata in 1994, la Congresul de la Oslo, care prevede foarte exact toate drepturile traducatorului, la fel si obligatiile editorului), consultind toate documentele „la zi“ din tarile membre ale UE, precum si tarifele practicate, conducerea Asociatiei a intocmit contracte tipizate traducator-editor. La fel, in urma unui lobby sustinut si a unor presiuni concertate din partea asociatiei, editurile care se respecta au fost nevoite sa renunte la acel gentleman agreement privind tariful unic de x euro acordat drept onorariu pentru traducerea unei pagini standard. Imediat dupa ce Ungaria a aderat la UE, se poate spune ca piata traducerilor a fost „liberalizata“, iar Asociatia Traducatorilor a decis sa se apeleze, in caz de nevoie, inclusiv la boicot editorial. Un alt aspect este extraordinarul respect in cadrul breslei, adevarata concurenta loiala, nicidecum rivalitatea. Fireste, nu exista monopol pe traduceri, dar se cam stie cine ce autori traduce – exista un cod etic nescris pe care traducatorii il respecta, nu prea te intilnesti cu „suprapuneri tifnoase“... cum mi se mai intimpla in Romania.

Doua din recentele tale traduceri (romanul Mostenirea Eszterei de Sándor Márai, respectiv, studiul sociologic intitulat Eutelia – Eutanasia: o viata mai fericita – o moarte demna de László Bitó) au aparut in 2006, respectiv, 2007, la Editura Curtea Veche din Bucuresti. Tot aceasta editura va lansa foarte curind pe piata cartii editia a doua, revazuta, a romanului Verbele auxiliare ale inimii de Péter Esterházy*, in cadrul Colectiei „Byblos“. in aceeasi colectie, anul acesta o sa apara un alt roman al lui Sándor Márai tradus de tine – Turneu la Bolzano. Cu citva timp in urma imi spuneai ca tot la Editura Curtea Veche o sa apara si opusul lui Péter Esterházy: Harmonia caelestis si Editia revazuta. Cum ai ajuns sa colaborezi cu Editura Curtea Veche?
intimplator... dar pentru ca eu nu cred in intimplari.....
Iar o sa-mi spui ca a fost mina destinului, ca asa a fost sa fie...
Pai sa stii ca a fost exact asa! La un moment dat mi-a telefonat Esterházy si m-a intrebat ce stiu despre Editura Curtea Veche din Bucuresti. La rindul meu, l-am intrebat de ce-l intereseaza. Mi-a spus ca agentia literara din Germania, unde-si are drepturile de autor, l-a anuntat ca aceasta editura din Romania este interesata sa-i publice Harmonia caelestis si Editia revazuta. Daca romanul Verbele auxiliare ale inimii e „cartea mamei“ sa spun asa, Harmonia caelestis e „cartea tatalui“.

Da, dar la scurt timp de la aparitia Harmoniei, Esterházy a aflat ca tatal sau colaborase cu politia politica din Ungaria. Dupa citeva luni a aparut o addenda mai speciala la Harmonia, adica romanul Editia revazuta – rod al cercetarilor dosarelor, arhivelor, documentelor din perioada in discutie. Dar sa revin... asadar, i-am spus lui Péter ca despre Curtea Veche am auzit doar lucruri bune, dar personal nu cunosc pe nimeni acolo. Eram la computer si in timp ce flecaream deja despre altceva, am cautat website-ul editurii si i-am tradus pe loc informatiile esentiale, citindu-i inclusiv lista autorilor publicati, in special in Colectia „Byblos“. „Sint seriosi!“ – i-am spus in final. „Atunci e OK. N-ai vrea sa-mi traduci Harmonia si Editia? Mi-ai tradus deja doua carti, imi cunosti stilul, iar eu iti cunosc maximalismul de multe ori insuportabil!“ – a fost urmatoarea replica a lui Esterházy. „Ba da, s-a facut! Dar nu cunosc pe nimeni la editura asta, n-am sa-mi ofer serviciile... doar stii... am patit-o deja. Rezolva tu ca sa ma contacteze ei!“. in noaptea aceea adormisem chiar fericita: stiam ca ma voi inhama la o munca de Sisif – cele doua volume au mult peste o mie de pagini, fiind un text extrem de greu –, dar in acelasi timp era o provocare extraordinara pentru mine.

La fel, eram fericita ca in Romania exista o editura care e interesata de publicarea acestui opus. in treacat fie spus, eu propusesem unei edituri din Romania traducerea si publicarea celor doua volume ale lui Esterházy, asta inca pe vremea aparitiei lor in Ungaria, dar directorul respectivei edituri m-a intrebat iritat cum pot sa imi imaginez ca el va publica „doua caramizi“... Apoi, prinsa in alte proiecte de traducere, pur si simplu am uitat de aceasta provocare, la fel cum am uitat sa-l intreb pe Esterházy ce si cum a facut ca la un moment dat am primit un e-mail de la Livia Szász, coordonatoarea Colectiei „Byblos“, prin care ma invita la sediul editurii sa punctam termenii de colaborare. Evident, nu stia ca locuiesc in Ungaria. Cind i-am scris, mi-a raspuns ca nu e nici o problema, in epoca Internetului nu mai exista granite intre tari. Astfel a inceput intre Livia si mine o corespondenta initial oficiala, apoi din ce in ce mai calda, mai amicala. Este un om de o calitate profesionala, de o corectitudine si de o onestitate extraordinare.

La scurt timp, am fost invitata la Bucuresti, la Teatrul Odeon, la premiera piesei lui Katalin Thuróczy, joi.megaJoy, pe care tot eu o tradusesem. Cu sufletul cit un purice am descins si la Curtea Veche, unde, repet, nu cunosteam personal pe nimeni. De cum am intrat, am avut sentimentul ca am ajuns acasa. I-am cunoscut pe Irén si Grigore Arsene, pe Livia Szász, pe graficianul Barna András Némethi… si probabil si alte persoane, dar, fiind prea emotionata, nu le-am retinut numele. Discutia a fost extrem de placuta, de parca ne-am fi cunoscut de cind lumea si pamintul. Spiritul meu critic cauta efectiv un nod in papura, un semn din morga si pretiozitatea – vai, atit de des practicata in asemenea institutii! –, dar n-am gasit nici urma. Am vorbit deschis, transant, omeneste, jucind cu cartile pe fata, cum se spune. Nu exagerez deloc si nici nu fac temenele: imi lipseste aceasta gena! Am cazut de acord ca, pina la evaluarea proiectului privind acordarea onorariului pentru traducerea opusului lui Esterházy, proiect pe care urma sa-l depunem la Translation Fund of the Hungarian Book Foundation din Budapesta, sa demaram colaborarea cu traducerea romanului Mostenirea Eszterei de Sándor Márai si a studiului sociologic Eutelia – Eutanasia de László Bitó. La Mostenirea mi-a fost redactor de carte Livia Szász.

Am colaborat perfect, practic in mai putin de o saptamina romanul a fost redactat „de la distanta“. A fost o reala sarbatoare a sufletului pentru mine. Pentru studiul lui László Bitó am avut nevoie de un redactor care sa se priceapa la medicina si acesta a fost nimeni altul decit medicul Razvan Petrescu, despre care am aflat ulterior ca este acelasi Razvan Petrescu, excelentul scriitor si dramaturg, ale carui carti le citisem cu sufletul la gura la vremea aparitiei lor. La fel, cartea a fost redactata in mai putin de o saptamina, colaborarea cu Razvan a fost o adevarata placere spirituala. Am ramas prieteni, zilnic schimbam macar doua-trei mesaje. Apoi Livia Szász mi-a scris ca editura ar dori sa mai publice inca un roman de Sándor Márai. Ne-am oprit la romanul Turneu la Bolzano. intre timp, mi-am amintit ca trecusera zece ani de la publicarea romanului Verbele auxiliare ale inimii de Péter Esterházy, deci, copyright-ul pentru limba romana e din nou pe „piata libera“. in 1997, cind a aparut prima editie, cartea nu s-a prea bucurat de promovare, practic a trecut neobservata, desi este o adevarata „perla literara“... si incerc sa ma detasez de subiectivism, care vrind-nevrind exista. Am sunat-o pe Irén Arsene, i-am propus sa publice editia a II-a, revazuta, a romanului.

Propunerea a fost acceptata pe loc, am revazut urgent manuscrisul – trecusera zece ani de la prima editie, am lucrat destul de mult pe manuscrisul initial –, iar a patra zi era deja la Cornelia Bucur, redactor de carte, cu care, din nou, colaborarea a mers struna. Cartea urma sa apara la Bookfest. La un moment dat chiar glumeam cu Cornelia, care-mi spunea ca prin stahanovismul nostru am depasit toate recordurile la Curtea Veche – romanul lui Esterházy a fost redactat in nici trei zile. Am dat intentionat citeva nume din echipa de la Curtea Veche, ca sa transmit cititorilor ca indaratul unei carti nou aparute trudeste cu pasiune o intreaga echipa, fiecare membru al acesteia daruindu-si la maximum, pe segmentul care-i revine, ce are mai bun. Or, in acest secol atomizat e foarte greu sa ajungi la o asemenea performanta, asta tine de personalitatea celui care-si formeaza echipa. La Curtea Veche s-a reusit. Sper din tot sufletul ca in viitorul apropiat beculetele mele tainice sa nu ma avertizeze asupra unei sincope in fluxul comunicational...

Pentru mine, traducerea este un act de creatie
Cum iti alegi autorii pe care-i traduci? Care este relatia ta cu ei, pentru ca traducerile tale sint, majoritatea covirsitoare, din operele autorilor in viata...
De cele mai multe ori eu sint cea care propun unei edituri ce as dori sa traduc. Evident, se intimpla si invers... discutam, iar in final ajungem la un numitor comun. Am avantajul sa pot citi, indata dupa aparitie, cartile care conteaza in Ungaria. Sint citeva edituri care-mi trimit acasa „productia“ editoriala. La fel si autorii care doresc sa-si vada cartile traduse mai degraba in limba romana decit, sa zicem, in franceza, engleza sau suedeza, fiind constienti ca in primul rind este important sa fie cunoscuti de catre vecini. Sint conectata, fireste, si la piata cartii din Romania, iar pe Internet verific cam tot ce apare din literatura maghiara pe marile piete europene ale cartii. Evident, nu pot sa traduc si sa propun tot ce-mi place mie, selectia e foarte exigenta. Prefer sa traduc din operele autorilor in viata tocmai ca sa pot comunica la un moment dat cu ei – un lucru extrem de important pentru mine –, sa putem discuta anumite greutati si aspecte semantice ale textului. in cazul traducerilor din Márai, de exemplu, care din pacate nu mai traieste, eventualele „probleme“ le discut cu redactorul de la Editura Helikon din Budapesta, care are exclusivitate pentru editarea operei lui Márai, sau cu istoricii literari de la Muzeul Literaturii Maghiare, specializati in opera acestui mare scriitor. Relatia mea cu cei carora le-am tradus sau le traduc cartile este foarte buna, cu multi dintre ei am ramas prietena. Cei cu adevarat „mari“ sint extrem de modesti, respecta munca traducatorului, multi fiind ei insisi traducatori.

Este traducatorul un creator?
Fara discutie, da! Pentru mine, traducerea este un act de creatie. Nu toti cei care vorbesc doua sau mai multe limbi si trag cu ochiul la traduceri... sint si traducatori. Practic, trebuie sa te pui in pielea autorului, sa-i preiei modul de gindire, de exprimare, sa traiesti din plin si in mod creativ fiecare cuvint. Altfel nu se poate. Adica se poate, poti sa traduci corect un text, dar daca tu, ca traducator, nu ai si scinteia creativitatii in tine... traducerea respectiva este corecta, dar sterila. Trebuie sa simti cind si unde introduci in plus un cuvint... si unde anume renunti la un cuvint... sa cunosti limitele limbii in care traduci, pina unde este permis s-o violezi, sa ai curajul sa faci acest lucru, or, acest curaj este conditionat de creativitate.

La ce lucrezi in prezent?
La traducerea Harmoniei Caelestis... apoi urmeaza Editie revazuta. Sper ca ambele sa apara in primavara-vara anului viitor. intre timp mai am de onorat doua „obligatii“ mai vechi pentru Editura Paralela 45, tot Esterházy: Cartea lui Hrabal si Privirea contesei Hahn-Hahn. Cu ocazia sejurului meu la Bucuresti, la Bookfest, unde am fost invitata de catre Editura Curtea Veche, sper sa apucam o ora de liniste si impreuna cu conducerea editurii sa punem la cale diverse proiecte pentru perioada urmatoare. Nu merg cu mina goala, am citiva „asi“ in mineca, spun eu...

Mi-am cam sacrificat traseul poetic pentru a traduce
De fapt... cite carti ai tradus pina acum?
Am tradus atit cit a impus destinul... 22... din care au aparut 20. Si vreo 8 sau 9 piese de teatru...
Daca tot am vorbit de traseul tau de traducatoare, hai sa incheiem cu traseul tau de poeta. Esti autoarea a patru volume de versuri. Pe cind urmatorul?
Adevarul e ca mi-am cam sacrificat traseul poetic pentru a traduce. Desi intre timp am scris si multa poezie... pe spatele retetelor medicale, ale facturilor de apa sau telefon, pe servetele, pe recipise postale... pe te miri ce... dar manuscrisele zac peste tot, prin sertare, prin cutii... aiurea. Noroc cu buna mea prietena, poeta Ruxandra Cesereanu, care mi-a solicitat recent un grupaj de versuri pentru revista Steaua. Promitindu-i aceasta colaborare am fost nevoita sa aduc la lumina zilei tot ce zace ascuns sau uitat. Tot ea m-a „amenintat“ ca o sa-mi solicite lunar cite un grupaj de poeme... nu neaparat pentru a le publica, ci pentru a juca rolul motorului spiritual necesar care sa ma puna in miscare, sa ma gindesc si la traseul meu poetic, iar in final, la un volum de poeme... durute.
Budapesta, mai 2007

––––––––––––––––
* De la momentul cind a avut loc acest dialog, cartea lui Péter Esterházy, Verbele auxialiare ale inimii a aparut.

Fisa de autoare
Poeta si traducatoarea Anamaria Pop s-a nascut la 7 aprilie 1952, in Turda, judetul Cluj. Licentiata a Facultatii de Ziaristica din Bucuresti (1979), Anamaria Pop a debutat in 1972 cu volumul de versuri Castelul din siclame albe, dupa care au urmat Corida (1983) si Tragatorul la tinta (1999). Traducatoare liber profesionista (din limba maghiara in limba romana si din romana in maghiara), Anamaria Pop a tradus peste 20 de opere literare de prima marime din literatura maghiara. A fost, vreme de aproape doi ani (noiembrie 1999 - iulie 2001), director al Centrului Cultural al Romaniei de la Budapesta .
In prezent locuieste in Ungaria, la Szalkszentmárton, este membra a Societatii Scriitorilor de Beletristica din Ungaria – Magyar Szépírók Társasága, membra a Asociatiei Traducatorilor din Ungaria – Magyar Mu´´fordítók Egyesülete si a Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania – ASPRO.
Din traducerile din limba maghiara in limba romana mentionam doar citeva, mai recente:

n László Bitó: Eutelia – Eutanasia: o viata mai fericita – o moarte demna, studiu sociologic, Bucuresti (2007)
n Attila Bartis: Mama mea, Cleopatra, piesa de teatru (2007)
n Katalin Thuróczy, Scara pisicii, piesa de teatru (2007)
n Sándor Márai, Mostenirea Eszterei, roman (2006)
n Attila Bartis: Tihna, roman (2006)
n