Autor: 
Categoria: 
Livia: Cum aţi ajuns să-l întîlniţi pe Gheorghiu-Dej?
În 1963, comisia de preselecţie
a Festivalului de la Cannes, cunoscut drept cel mai important din
lume, a admis în competiţia de lungmetraje şi filmul lui I.
Popescu-Gopo, S-a furat o bombă. S-a aprobat deplasarea la Festival
a unei mici delegaţii, alcătuită din regizorul filmului,
talentatul Popescu-Gopo, interpretul principal, apreciatul şi
fermecătorul actor Iurie Darie, un reprezentant al Direcţiei
Difuzării Filmelor şi directorul Studioului. Cam cu o săptămînă
înaintea plecării, biletele de avion erau cumpărate,
pregătirile făcute, cînd, deodată, mi se anunţă o veste
care cade pe capul meu ca o lovitură de trăsnet: sînt
avertizat să iau toate măsurile de rigoare, pentru că delegaţiei
i se va alătura şi Lica. Am pretextat că e prea tîrziu să
mai schimbăm ceva, că nu vom găsi camere corespunzătoare la
hotel, că vom pierde deschiderea Festivalului. Era însă
evident că nimeni nu se împiedica de asemenea fleacuri. M-am
pus deci pe treabă, gîndindu-mă, ca unul care, din fericire,
mai fusesem la Cannes, cu un an înainte, cam ce-ar fi de făcut
pentru a răzbi în noile împrejurări. Una dintre
dispoziţiile luate atunci s-a dovedit de o importanţă hotărîtoare:
am telefonat la Hotelul Martinez, unde eram cazaţi, cerînd în
plus un apartament cu vedere spre mare. Apoi, am solicitat mărirea
bugetului şi facilitarea unui contact permanent cu Ambasada de la
Paris, pe toată durata prezenţei noastre. Totul s-a rezolvat cu o
rapiditate extremă. Nimeni nu făcea vreo obiecţie, şefii mă
primeau fără a mă obliga la anticameră, însă – mi se
părea mie? – toţi mă priveau cu compătimire. Cum oare aveam să
mă descurc cu Lica? Făceam, cum zice francezul, „bonne mine à
mauvais jeu“, dar eram foarte îngrijorat.
Cam cu două zile înainte de a ne
lua zborul cu avionul special pus la dispoziţia noastră, Constanţa
Beşcu mă anunţă că Lica m-a invitat, în după-amiaza
următoare, la ea acasă. Ne ducem la ora fixată, suindu-ne în
maşina trimisă să ne ia. În Primăverii, străbatem mai
multe camere. Lica ne iese în întîmpinare. Observ
că nu e fardată şi că poartă în picioare un soi de papuci.
N-apucăm să schimbăm cîteva cuvinte, că, deodată, o uşă
se deschide şi, cum văzusem în filmele sovietice, Şeful
suprem apare, teatral, alături de unul dintre tovarăşii săi de
încredere (pe care nu apucase încă să-l „mănînce“),
în cazul de faţă, Gheorghiu-Dej şi Răutu. Ne sculăm
respectuos în picioare, tovarăşii ne dau mîna, mă aşez
stingherit. Dej, bine dispus, rupe tăcerea cu cîteva
propoziţii anoste. Apoi, mă întreabă ce meserie am. Îi
spun. „O meserie frumoasă“, comentează el – poate sincer, nu
doar politicos. Trece la Festival. Vrea să ştie ce se va petrece
acolo şi cum ne-am pregătit. Îi explic, încercînd
să evit detaliile prea tehnice. La un moment dat, Lica mă
întrerupe: „Tată“, întreabă ea cu o voce mieroasă,
„n-aţi vrea să beţi nişte cafele?“.
Dej, pe jumătate
glumind: „Cum să nu? Mai ales dacă le faci tu..!“. Privind-o pe
Lica strecurîndu-se tiptil din odaie, lipăindu-şi papucii,
intuiesc dintr-odată relaţia cu tatăl: ea joacă rolul fiicei
alintate şi iubite care-şi respectă părintele, se poartă fără
fasoane, se căzneşte să-i fie pe plac, stă cuminte şi modestă
pe tuşă. Iar el, atît de suspicios cu alţii, nu bagă oare
de seamă viclenia femeii? Sau poate vrea cu tot dinadinsul să-şi
conserve iluzia? Continuăm discuţia navigînd printre
banalităţi. Aparent, lucrurile se desfăşurau normal, scena avea
chiar un caracter semiidilic. Ne aflam totuşi în faţa unui
autocrat cinic, responsabil de vărsări de sînge, care-şi
lichidase cu cruzime adversarii politici... Bla, bla şi iarăşi
bla, bla... Răutu profită de ocazie ca să-i arate şefului cît
de bine stăpîneşte materia, explicîndu-i cum sînt
selectaţi participanţii la Festival. Lica revine cu cafelele, în
vreme ce încerc să pun în evidenţă faptul că am fost
pentru prima dată admişi în competiţia de lungmetraje. Dej
nu pare impresionat. „La concursul care se va desfăşura anul
ăsta“, mă întreabă el, „avem vreo şansă la premii?“
„Nu ştiu“, răspund cu o precauţie mai mult decît
necesară, „fiindcă nu cunosc celelalte filme, dar oricum ne vom
bate să ne apărăm şansa“. Nici nu apuc să-mi ud buzele în
licoarea aromată, cînd, aparent satisfăcut de ce auzise, Dej
se ridică, semn că întrevederea lua sfîrşit. Dar, pe
neaşteptate, înainte de a-şi lua rămas-bun, el mai spune
ceva, în pur limbaj de lemn, dar răspicat, ca şi cînd
ar fi pus concluziile unei dezbateri a Biroului Politic: „Nu uitaţi
că reprezentaţi acolo ţara. Licuţa, te rog să acţionezi în
unitate cu ceilalţi. Ţine minte că faci parte dintr-o delegaţie“.
Peste capul nostru, îi semnala fiicei limitele propriului ei
răsfăţ. Desigur, ştia ce ştia, nu era nici pe departe atît
de naiv în relaţia cu propriul copil pe cît îl
putusem bănui... Au trecut aproape 50 de ani de la scena pe care o
relatez, e deci posibil să nu mai redau literal exact cuvintele
pronunţate. Pentru sensul lor, îmi pun însă capul.
Peste două zile, am plecat la Cannes
cu un avion special. Delegaţiei i se mai adăugase o persoană,
Mica, o fată tăcută şi ursuză, împlinind sarcini multiple,
de coafeză, damă de companie şi purtătoare a cofretului de
bijuterii al prinţesei noastre, de care nu se despărţea nici
noaptea în pat. După un zbor fără probleme, avionul
aterizează pe aeroportul din Nisa. Avansînd lent spre clădirea
unde urma să coborîm, observăm prin hublouri un grup de
cîteva persoane care, în mod vădit, ne aşteaptă.
Treptat, figurile lor se desluşesc. Îl recunosc, în
primul rînd, pe profesorul Nicuţă, fostul rector al
Universităţii Bucureşti, acum ambasadorul nostru la Paris. Cînd,
deodată, o aud pe Lica strigînd: „Iar e tîmpitul ăsta
aici? Le-am cerut să-l scoată“. În prima clipă, n-am
înţeles la ce se referea, apoi am priceput şi m-am îngrozit:
era vorba chiar de Nicuţă! Extrem de agitată, a continuat să
bombăne şi să blesteme; îşi condiţionase plecarea de
înlocuirea ambasadorului, iar cei chemaţi să-i execute
„ordinul“ nu făcuseră nimic. Apoi, luîndu-şi un ton
solemn: „Tovarăşe şef al delegaţiei, în condiţiile astea
eu nu cobor, plec înapoi“. Încerc s-o potolesc, să-i
explic. Degeaba. O ţine înainte una şi bună: ea le-a cerut
să-l scoată şi „ei“ n-au făcut-o, nu e admisibil, le-a spus
că nu-l poate suporta, iar „ei“ nu s-au mişcat. Între
timp, amploaiaţii aeroportului apropie scara pentru coborîre.
Am cîteva secunde ca să acţionez. Dar cum? Şi, brusc, în
disperare de cauză, îmi amintesc de cuvintele finale ale
întrevederii cu Dej. I le repet, mai pe ocolite: „Tovarăşă
Lica, sîntem o delegaţie, nu face fiecare ce vrea. Vă rog
mult, coborîţi cu noi împreună. Nu ne trebuie un
scandal de presă“. Efectul e fulgerător. Ca şi cînd aş fi
utilizat o baghetă magică, Lica pare să revină la realitate. Se
linişteşte, semn că furia fusese jucată, şi concede, după o
scurtă pauză: „Bine, am să cobor, dar să-i spuneţi să mă
lase în pace, nu vreau să am de-a face cu el“. Chiar să fi
vrut să transmit acest mesaj, nu mai aveam cînd. A urmat, de
aceea, o scenă de un comic irezistibil. Lica păşea pe solul
Franţei, acompaniată pe dreapta de Nicuţă, pe stînga de
soţia sa, ambii volubili şi amabili pe cît se poate. Iar ea,
ca să scape de asediu, le întorcea graţios dosul, cînd
unuia, cînd celeilalte.
Cînd a intrat în
apartamentul rezervat la hotel, s-a luminat la faţă: era o
după-amiază superbă, prin perdelele de tul, tremurînd uşor
sub o boare de vînt, se vedea marea; pe o masă, în
living, erau flori proaspete şi un uriaş coş cu fructe. M-a rugat
să vin a doua zi, dimineaţa, fiindcă voia să fiu de faţă la
convorbirea cu Bucureştiul. Ceea ce am şi făcut. Întîi
a vorbit cu papa, în stilul ce mi-era cunoscut: cu dulceaţă
de fiică ascultătoare. Apoi, a cerut dispeceratului de la C.C. să-i
facă legătura cu Moghioroş. De-astă dată, schimbarea de ton a
fost brutală. A început să se răţoiască şi să zbiere la
tovarăşul cu pricina, membru totuşi al Biroului Politic, ca la o
slugă. Îi reproşa că nu-i îndeplinise cererea de a-l
înlocui pe ambasador, deşi i se promisese. „M-aţi dus cu
vorba“, ţipa ea, „m-aţi minţit. Şi acum e aici şi se ţine
de capul meu“.
Nu-l cunoşteam personal pe Nicuţă,
n-aveam relaţii cu el, dar mi s-a făcut milă de bietul om şi m-am
hotărît să-l previn. Urma peste cîteva zile ca Ambasada
să dea o recepţie, invitaţiile fuseseră deja tipărite, Nicuţă
îmi şi arătase un bruion pe drumul de la aeroport, cu
satisfacţia omului ce nu aşteaptă să i se amintească de temele
pe care le are de făcut. Or, pe ele, cu litere de o şchioapă, era
tipărit numele său şi al doamnei sale, cum pretinde protocolul.
Exact ce trebuia pentru a o scoate pe prinţesa noastră cu
desăvîrşire din pepeni. Însă evenimentele s-au
precipitat şi intervenţia mea a devenit superfluă. În seara
aceleiaşi zile, Nicuţă m-a chemat, rugîndu-mă să las totul
la o parte şi să trec să-l văd. L-am găsit perplex şi iritat,
într-o dispoziţie sumbră. Mi-a întins o telegramă
urgentă, tocmai sosită de la Bucureşti, prin care conducerea
Ministerului îl soma să revină imediat la Paris, fără nici
o întîrziere (subliniat). „Ce oare au cu mine“, se
întreba el, învîrtindu-se ca un leu în cuşcă,
„ştiu foarte bine cum stau lucrurile, nu s-a întîmplat
nimic deosebit acolo. Iar aici, peste trei zile, trebuie să dau
recepţia...“. De fapt, nu aştepta un sfat de la mine; nici nu i
l-aş fi putut da. Mai degrabă voia să se defuleze şi să se
lămurească în privinţa recepţiei. Din acest ultim punct de
vedere, lucrurile erau însă limpezi: recepţia se putea
desfăşura foarte bine şi în lipsa ambasadorului. Ceea ce s-a
şi întîmplat, fără ca vreunul dintre numeroşii
oaspeţi străini să se sesizeze de faptul că persoana înscrisă
pe invitaţie, în calitate de gazdă, nu se afla în sală.
Mă opresc aici, fiindcă ceea ce
urmează nu mai are a face cu întrebarea dvs. Menţionez doar
că, după proiecţia filmului românesc, primit fără
entuziasm, şi după faimoasa recepţie oferită de Ambasada noastră,
Lica a început să dea semne tot mai alarmante de plictiseală.
N-o interesau diversele pelicule extraprogram, adesea cu mult mai
valoroase decît cele oficiale, trecea neobservată la
recepţiile care se succedau seară de seară, ceea ce, ca uneia
obişnuite să aibă la picioare întreaga protipendadă a
partidului, îi rănea desigur amorul propriu, nu o avea drept
partener de conversaţie decît pe Mica, puţin exersată în
arta trăncănelii. Or, starea ei de plictiseală tot mai accentuată
reprezenta pentru noi toţi o ameninţare surdă: cine ştie ce-i
putea trece prin cap? I-am sugerat atunci să plece la Paris pînă
la finele Festivalului; acolo, putea vizita magazinele de modă şi
cosmetice, putea, de asemenea, relua contactul cu machieurul
Arakelian, de care era extrem de interesată. M-a chemat a doua zi să
fiu de faţă la telefonul cotidian cu tatăl ei. I-a explicat că
exista propunerea ca delegaţia noastră să fie împărţită –
ea să plece la Paris, întrucît nu mai avea nimic concret
de făcut la Cannes, în vreme ce ceilalţi trebuiau să rămînă
spre a urmări Festivalul pînă la capăt. Se pare că Dej n-a
avut nimic contra, a întrebat-o numai ceva, un lucru pe care
l-am înţeles din răspunsul Licăi: „Da, ne-am consultat cu
toţii. Şi şeful delegaţiei este de acord“. Drept urmare a
consimţămîntului venit de la Înalta Poartă, am asistat
peste o zi, cu o satisfacţie lesne de înţeles, la plecarea
Licăi, cu Mica, din păcate, şi cu Iurie Darie, obligat să se
sacrifice în folosul cauzei comune, cu întreg cortegiul
însoţitor de funcţionari ai Ambasadei şi de securişti.
De-abia atunci m-am eliberat de tensiunea în care trăisem în
ultima vreme. Mi-am dat deodată seama că mă aflu pe malul
Mediteranei, într-un loc splendid. Am redescoperit în
jurul meu marea, soarele, forfota veselă de pe Croazetă,
spectacolul pitoresc al Festivalului şi mi-am promis să fac un raid
rapid pînă la Nisa ca să caut o librărie cu cărţi
adevărate... Pentru cîteva zile, puteam respira liber.
un cristian: Ştiţi foarte bine cum e – istoria operează cu oameni şi fapte. Cunoaşteţi un informator, profesor la Facultatea de Litere?
Nu ştiu. Şi cîtă vreme nu există probe, trebuie să acordăm oricui prezumţia de nevinovăţie.
Irina Petrişor: Cum acţionaţi în cadrul studenţilor informatori? Vi se indicau? Exista un sistem de pile pentru aceştia?
Nu ştiam şi nici nu mă interesa să
aflu cine era informator în rîndul studenţilor. Datoria
mea era să le evaluez cunoştinţele. Şi mă străduiam să fiu
imparţial, indiferent de simpatii şi resentimente, de zvonuri şi
bănuieli. La mine nu existau pile. Ca atare, cineva, nu spun cine,
personaj important în cultură, îmi dă într-o zi
un telefon: –„Tovarăşul Cornea?“ –„Da“ –„Sînt
cutare“ –„Da, şi...?“ –„Mîine, o să dai examen în
sala 408, cu grupa 12, anul II. Îl cheamă Vasile T. Bogdan“,
şi închide telefonul. Această chemare insolită trebuia
considerată o „pilă“? Bineînţeles, dar pusă cu
ipocrizie. Dacă personajului cu pricina i s-ar fi cerut cumva
socoteală, ar fi protestat cu aplomb. În fond, nu-mi
solicitase nimic, îmi livrase doar o informaţie!
Raluca: Există un moment de cotitură, un moment care vă poate împărţi viaţa în două: ce-a fost pînă atunci şi ce-a urmat de atunci încolo? Care este acel moment?
Se întîmplă, desigur, ca
existenţa unor oameni să fie secţionată de un eveniment major,
care o împarte în două: ce a fost înainte, ce vine
după. În cazul meu şi al multor altora, lucrurile nu s-au
petrecut defel aşa. Am traversat o epocă extrem de complicată,
care m-a solicitat intens şi contradictoriu. Au fost în viaţa
mea diverse momente-şoc care au însemnat răspîntii
cruciale ori mi-au configurat anumite perioade ale trăirii. Despre
unele nu pot vorbi. În legătură cu altele, voi încerca
să vă satisfac curiozitatea. De pildă, în plan personal,
predominant afectiv, un eveniment cu mari repercusiuni a survenit în
ultima clasă de liceu, cînd am întîlnit-o pe fata
care avea ulterior să-mi devină soţie. În planul
convingerilor ideologice şi politice, am amintit deja de anul 1952,
cînd s-a declanşat puternic destrămarea încrederii mele
în comunism. Din acest punct de vedere, un alt moment hotărîtor
l-a constituit scrisoarea secretă a lui Hruşciov, din 1956, care a
demascat crimele lui Stalin. De-atunci, frămîntările mele de
conştiinţă s-au agravat. De la ideea că „principiile sînt
bune, dar aplicarea e greşită“ am evoluat treptat spre ideea că
nu numai Stalin, ci întregul sistem croit de Lenin trebuie
respins fără ezitare. Ultimul pas în evoluţia mea l-a
constituit eşecul Primăverii de la Praga, al aşa-zisului „comunism
cu faţă umană“, din 1968. M-am lămurit atunci definitiv că
întregul comunism trebuie condamnat ca o utopie însîngerată,
ca un atentat la libertatea şi demnitatea persoanei, ca o imensă
manipulare a conştiinţei, ca o încălcare brutală a
democraţiei.
un cristian: Dacă n-ar fi fost ce-a fost în 1989, cum crede Paul Cornea că ar fi arătat viaţa dumnealui ?
Foarte cenuşie, tocmai la sfîrşitul
ei, foarte cenuşie. De la un moment înainte, m-am aşteptat la
prăbuşirea lui Ceauşescu. Cu prietenii intimi am şi imaginat
chiar diverse scenarii ale căderii dictatorului. Nu m-am aşteptat
însă, şi cred că, de fapt, nu s-a aşteptat nimeni ca numai
după doi ani de zile să se producă implozia Uniunii Sovietice şi
a „gloriosului“ Partid Comunist al URSS. Am presupus, au făcut-o
şi alţii mai competenţi decît mine, că va urma o lungă
perioadă de tranziţie, a cărei încheiere rămînea
învăluită în ceaţă. Faptul că la 65 de ani mi-a fost
dat să trăiesc nu doar eliberarea de tiran, dar şi eliberarea de
unul dintre cele mai tiranice regimuri ale istoriei recente a
însemnat pentru mine un nevisat privilegiu. Cum însă
natura umană e ambiguă, nu o dată, în loc să-mi exprim
gratitudinea faţă de zeii nemuritori, fiindcă mi-au hărăzit
fericirea de a apuca accederea ţării mele la lumea liberă, mi s-a
întîmplat să mă plîng că eliberarea a venit
pentru mine prea tîrziu. Într-un fel, e adevărat: n-am
mai putut profita îndestul de multiplele oportunităţi ivite,
astăzi, la îndemîna tuturor, cum ar fi bursele în
marile centre culturale ale Occidentului, călătoriile peste mări
şi ţări, fără a face coadă în Nicolae Iorga ş.a.m.d. Şi
apoi, ce înseamnă toate astea în raport cu dobîndirea
şansei de a trăi, pur şi simplu, „normal“, plimbîndu-mă
unde-mi place, vorbind cu cine şi cum doresc, fără teama că sînt
supravegheat şi că trebuie să dau socoteală cuiva?
Dan Culcer: Ce calităţi ale domniei sale credea atunci şi crede şi acum Paul Cornea că l-au determinat pe inteligentul Leonte Răutu să insiste atîta pentru a-l determina să accepte funcţia de director al Studioului Bucureşti?
Nu pot să mă pun în pielea lui
şi nici nu-mi doresc. Credea, desigur, că posed anumite aptitudini,
de vreme ce a tras atîta de mine, deşi, în afara
păcatului de liberalism – sancţionat, după cum v-am povestit –,
îl aveam şi pe acela de a fi evreu, iar în perioada de
la sfîrşitul anilor ’50 evreii nu mai aveau acces în
funcţii de răspundere, fiind mai degrabă demişi din ele. Cînd
am venit la Cinematografie, situaţia era foarte proastă, producţia,
în mare parte oprită, oamenii nu-şi mai luau salariile
întregi, cei mai mulţi regizori şomau. Am avut buna
inspiraţie să cer forurilor numirea în posturile-cheie a unor
oameni capabili şi de o integritate absolută: directorul de
producţie (dragul meu fost coleg de UTC, Ion Florea), directorul
economic (Ion Drughian) şi directorul administrativ (George Radu).
Cu ajutorul acestei echipe şi al altora, desigur, dinlăuntrul
Studioului, am reuşit să redresez situaţia şi să-i pun pe oameni
la treabă. Am obţinut şi succese, dar, în esenţă, n-am
putut scoate cinematografia din mediocritate. Pentru asta, era în
primul rînd necesară libertatea de creaţie, dar şi de
competiţie – condiţii imposibile atunci –, plus o reorganizare
totală a structurilor ei organizatorice desuete, imitate după cele
sovietice.
Cami: Ce ne puteţi spune despre turneul Teatrului Naţional la Paris, în 1956, cu O scrisoare pierdută şi Ultima oră ?
Am dezvoltat de curînd această
temă în ciclul de conferinţe duminicale organizate de Ion
Caramitru la Teatrul Naţional. Nu mai e cazul să revin aici asupra
subiectului. A fost, fără îndoială, un mare succes al
actorilor noştri, al montărilor realizate de Sică Alexandrescu şi
Mony Ghelerter. Dar am fost impresionaţi de ecourile extrem de
favorabile stîrnite în presa franceză, cea generală şi
cea de specialitate. Aflaţi în pragul unor schimbări
revoluţionare de repertoriu (tocmai începea să fie jucat
Eugen Ionescu) şi de mizanscenă, francezii au aplaudat cu entuziasm
o trupă care le restituia, într-un stil sclipitor şi de
bun-gust, propriul realism bulevardier interbelic, clasicizat cu
trecerea timpului. Vreau să mai adaug un singur lucru. Înainte
cu cîteva zile de conferinţa mea, i-am dat un telefon lui Radu
Beligan. „Maestre“, i-am spus, „duminică voi vorbi despre
turneul Naţionalului la Paris, în 1956. Dumneata eşti unul
dintre eroii acestei expediţii. Mi-ai face o mare onoare să fii de
faţă“. Şi am adăugat: „Adevărul trist e că dumneata şi cu
mine părem a fi unicii supravieţuitori ai acelei strălucite
echipe“ (căreia i se adăugaseră, în afara interpreţilor
distribuiţi, şi alţi mari actori, fără rol în cele două
piese: Ion Manolescu, G. Calboreanu, Maria Filotti, Marieta Sadova).
Fără să ezite, Beligan mi-a acceptat invitaţia. Am fost încîntat
să-l salut pe acest reprezentant de excepţie al scenei româneşti,
actor de primă mînă, dar şi intelectual distins, cum puţini
au fost şi sînt în teatrul nostru, unde instinctul şi
temperamentul au atîrnat totdeauna mai greu decît
inteligenţa şi cultura. Publicul s-a amuzat foarte bine pe
parcursul conferinţei, dat fiind că mi-am agrementat povestirea, pe
ici, pe colo, cu cîteva goange.
un cristian: Aveţi una şi pentru noi?
Ne întorceam de la Paris cu trenul, în ziua stabilită, dar de data asta parcă nu mai încăpeam în compartimente, din cauza bagajelor. Motivul era la îndemînă. Dincolo de ceea ce-şi cumpărase pentru sine şi pentru cei dragi, mai fiecare membru al expediţiei se angajase să preia comisioane, adică să transmită cadourile altora. Pentru a înţelege bine lucrurile, trebuie să ne amintim că, în anii ’50, călătoriile românilor în Occident, cu excepţia celor foarte puţini, trimişi cu sarcini de serviciu, încetaseră aproape cu totul. Eram închişi în colivie. De aceea, oamenii căutau să profite de toate căile posibile ca să comunice ori ca să trimită pachete rudelor sau prietenilor. Era greu să refuzi asemenea servicii amicale, dar, pe de altă parte, era riscant, datorită controlului vamal extrem de vigilent şi de represiv. Actorii Naţionalului nu scăpaseră nici ei de solicitările stăruitoare ale compatrioţilor din diaspora. De aceea, în tren, de-abia te puteai strecura: compartimentele erau ticsite, culoarele, la fel. Dar pe măsură ce ne apropiam de ţară, conştiinţa „culpei“ a început să-i neliniştească pe oameni. Aveam relaţii cordiale cu toată lumea, cu unii dintre membrii trupei eram chiar prieten. L-am văzut pe Sică Alexandrescu destul de îngrijorat: „Dumneavoastră nu credeţi că n-au să ne jupoaie la vamă?“. Mă sileam să-l încurajez, dar în sinea mea nu eram deloc sigur. N-ar fi fost normal ca, pentru cîteva ţoale ori delicatese, oamenii să fie luaţi la refec. Dar trăiam noi într-o lume normală? Sică nu s-a lăsat convins de asigurările mele, de altfel formulate reticent. Şi, în cele din urmă, s-a decis la un demers istoric. A trimis o telegramă din Viena lui Gogu Rădulescu, ministrul Comerţului, care, şi atunci, şi mai tîrziu, avea să-şi cultive relaţii excelente cu lumea literaţilor şi a artiştilor. Telegrama era libelată astfel: „Sosim victorioşi prin vama Curtici. Sică Alexandrescu şi actorii Teatrului Naţional“. Un text simplu, laconic, dar care s-a dovedit mai mult decît eficient. Căci peste o noapte, la ora sorocită, cînd trenul intră în gara Curtici... ce să vezi? Să stai şi să nu crezi! Toţi vameşii sînt aliniaţi pe peron, ca pentru a da onorul, în vreme ce o fanfară intonează cu foc marşuri patriotice. Actorii coboară din tren, sînt întîmpinaţi cu flori şi gustări. Vameşii, dar şi numeroşi localnici, îi înconjoară, îi felicită, ca şi cînd s-ar întoarce dintr-o biruinţă pe cîmpul de luptă. Se dau autografe, se fac fotografii, se crează grupuri-grupuri în jurul cîte unuia sau a altuia care-şi deapănă impresiile. Atmosfera e atît de caldă şi de însufleţită încît membrii trupei trebuie chemaţi insistent ca să se urce din nou în tren. Totuşi, trebuie să plecăm – datoria înainte de toate! Ei bine, în vreme ce trenul se desprinde lent de peron, sub ovaţiile mulţimii, simpaticul Niki Atanasiu, neuitatul interpret al lui Caţavencu, se apleacă peste fereastră, cu bustul pe jumătate afară, şi strigă, în culmea entuziasmului, cu vocea sa stridentă, puţin răguşită: „Trăiască Vama Română!“. Sfîrşit magnific pentru o scenă de „pupat Piaţa Independenţei“!
–––––––––––––
Rectificare. În prima parte a
acestui text, publicat în numărul 200 (458) al Observatorului
cultural, descriindu-l pe vechiul meu prieten Niculae Gheran, am
inversat, dintr-o inerţie de condei pe care prefer să nu mi-o
psihanalizez, cuvîntul „tînăr“, justificat de
adevăr, prin cuvîntul „bătrîn“. L-am făcut astfel
pe Gheran mai vîrstnic decît mine, deşi în
realitate lucrurile stau pe dos – el e mai tînăr cu 5 ani.
Îl rog să mă scuze.
Dialog coordonat de un cristian
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters