OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spectatorii de prin 1997-1998 ai Teatrului de Comedie isi aduc cu mare acuitate aminte de o montare a anului aceluia, cu piesa lui Edward Albee, Trei femei inalte; avea o distributie minunata: Iarina Demian, Andreea Bibiri, Maria Ploae, Tudor Chirila, iar regizorul era Vlad Massaci. De pe-atunci se voia „o fiinta discreta“ pe scena, dar a fost suficient de... vizibil pentru a fi nominalizat la Premiul de Debut al Galei UNITER si a-l primi pe cel similar al AICT-ului.
Dupa traseul printr-un repertoriu regizoral in care Gindirea lui Andreev se-ntilneste cu Romantiosii lui Edmond Rostand si Lectia ionesciana cu Trandafirii rosii ai lui Zahaira Barsan, dupa un an la Theater der Jungen Welt din Leipzig si cam doi ani de Teatru sport, la Centrul Cultural European, Vlad Massaci a montat la sfirsitul lui 2003 un text de o frapanta actualitate. Bash. O trilogie contemporana, de Neil LaBute, o succesiune de monologuri ale unor „oameni buni care fac lucruri rele“, pusa in scena, la Teatrul ACT, de Compania „Teatrul fara Frontiere“, ii reuneste pe regizorul Vlad Massaci, pe actorii Mihai Calin, Vlad Zamfirescu, Ioana Flora, Mihaela Sirbu, si pe scenograful Andu Dumitrescu.


Intrebarea e de o crunta banalitate: de ce-ai vrut sa faci Bash?

Cind i-am sunat pe actori sa le propun piesa, le-am spus: „Am un text pentru care mi-as taia mina dreapta sa-l montez si voi v-ati taia-o ca sa-l jucati.“ Spectacolul asta e produs cu bani putini, intr-un soi de apostolat. Noi toti am lucrat pe gratis, pentru placerea textului, fiindca ne-a secat la inima.
De cind am avut esecul acela – de care nici nu stiu daca sa mai vorbesc sau nu – cu Trandafirii rosii la Bulandra, mi-am promis sa nu mai montez decit piese care sa-mi placa la nebunie, nu comenzi. Ca sa-ti iasa un spectacol bun, trebuie sa ai un text minunat, actori foarte buni – adica aia pe care-i vrei tu –, un scenograf foarte bun – si cu astea trei n-are cum sa iasa prost (daca nu esti tu prost).


Caut texte care vorbesc despre noi

Tu oricum nu pui piese clasice, „grele“, montezi numai ciudatenii.

Caut texte care spun ceva, care vorbesc despre noi, astea-mi plac. Sint texte pe care le-am montat de care cumva nu sint multumit, ca spectacole, si pe care le-as mai pune-n scena o data, dac-as putea, fiindca intre timp m-am mai desteptat, am mai reflectat (la piesa lui Oliver Bukowski, La Dallas, de exemplu). Lumea a evoluat, spectatorul nu se mai crispeaza chiar asa cind aude vreo obscenitate pe scena, isi da seama ca e o modalitate de caracterizare a unui personaj: daca-i boschetar, cum vrei sa vorbeasca?

Si Bash?

Cind am citit eu prima oara piesa, eram in Germania, sotia mea era gravida si i-am citit primul monolog; iar ea mi-a spus ca daca montez textul asta ma paraseste. Am ales-o pentru ca, intr-un fel, e glasul vremurilor noastre, e o piesa care vorbeste despre colapsul general al valorilor morale. Pina sa citesc Bash nici nu mi-am dat seama cit de acuta e problema: traim intr-o lume in care nu mai exista nici o scara de valori si, mai ales, nici una a valorilor morale. Iar faptul ca personajele sint mormoni nu face decit sa sublinieze si mai mult lucrul asta, pentru ca mormonii se presupune ca sint...

...moralitatea intruchipata.

Da. Poti zice: „Care-i treaba? Daca-i cu mormoni, ce legatura are cu noi?“. De fapt, e vorba despre noi de doua ori mai mult. Ce mi-a mai placut mie e ca personajele nu mai sint eroi de teatru, par a fi spectatorii care vin la teatru, oamenii din clasa de mijloc pe care rar ii gasesti ca personaje. De obicei, vii la teatru ca sa vezi fiinte la limita existentei sau a subzistentei, sau regi, sau boschetari.

Marginali in toate sensurile.

Ei bine, nu. Acum vezi oameni la fel cu cei cu care te-ntilnesti pe strada, pe care-i cunosti sau iti sint prieteni. Pe mine asta ma frapeaza: citi au pornit de la un Trabant si-un apartament cu doua camere in Militari, iar acum sint milionari? Sau poate nu milionari, dar cistiga citeva mii de dolari pe luna. Daca miine ar trebui sa se-ntoarca la Trabantul lor si la apartamentul confort II, ce-ar fi in stare sa faca ca sa-si pastreze standardul de viata la care ajunsesera? Nu spun ca toti ar fi capabili sa-si omoare un copil, dar multi ar fi dispusi la lucruri foarte rele. Traim intr-o lume in care nimic nu mai conteaza in afara imaginii date de numarul de bancnote din buzunar.

De aceasta obsesie a imaginii se leaga trimiterile pe care toate personajele le fac la filme cunoscute?

Asta tine de faptul ca sint aculturale, isi trag toata seva lor spirituala de la televizor; nici macar nu se duc la cinema, se uita numai la televizor, desi o neaga. Negind insa, nu fac decit sa se descopere ca adevarati devoratori TV. Cred ca se intilnesc cele doua dimensiuni, colapsul culturii cu cel moral.


Personajelor lui LaBute le lipseste vocabularul

Impresia mea e ca, descoperind similitudini intre ei, in viata lor reala, si filme apeleaza la imagini standard care-i fac sa navigheze existential intr-un nesfirsit labirint al cliseelor.

Absolut. Nimeni nu mai are timp sa rumege cu propriul lui creier lumea in care traieste. Fiecare om ia de-a gata ceea ce i se ofera si da mai departe ce-a primit, sub forma adevarului unanim acceptabil. Personajele lui LaBute fac tot timpul referiri la filme pentru ca nu pot vorbi singure despre propriile sentimente, le lipseste vocabularul.

Aceeasi lume disperata, in deruta morala, e si-n Norocul ii ajuta pe cei indrazneti. Acolo insa regizoarea a ales sa fie foarte prezenta, ca atitudine etica, in spectacol. Pe cind tu esti absent in lumea de pe scena.

Absent la nivelul acela prim, care sare-n ochi. Cred c-am facut ceea ce trebuie sa faca intii si-ntii un regizor: sa lucreze cu actorii. Insa textul e atit de bun, ca n-am vrut sa-l bruiez, sa vin cu ceva pe deasupra crezindu-ma mai destept decit autorul. N-am putut sa tai nici macar o virgula de acolo, mi-a fost mila de fiecare cuvint in parte. In plus, tot eu, cu Mihaela Sirbu si cu Cristi Juncu, am si tradus textul, participarea mea afectiva fata de text e dubla.

Ai mai tradus o piesa a lui LaBute, The Shape of Things, care are cu Bash multe in comun ca tehnica dramatica. Crezi ca sufera LaBute de un exces de
narativitate?

LaBute are o tehnica pe care cred ca numai americanii o au: se exprima prin actiune, si de-aia textul asta e atit de teatral de fapt. Spun oamenii ca ce merge aici e un spectacol-lectura. Am avut eu damblaua sa nu fac deloc miscare in spectacolul asta, am zis sa facem si noi teatru-povestire, nici nu stiu daca exista. Daca nu, l-am inventat acum, s-ar potrivi numele asta, teatru-povestire, pentru spectacolul nostru. Mi-a venit damblaua sa pun oamenii sa nu faca altceva decit sa stea pe scaune si sa povesteasca, sa vedem cum rezista. Se pare ca rezista foarte bine, dar de ce? Pentru ca povestirile astea sint pline de actiune. Nici unul dintre personajele astea nu-si explica sentimentele, ele se exprima numai prin actiune.

Spuneai mai devereme ca le lipseste vocabularul propriilor trairi.

Da, iar in schimb (asta e o chestie tipic americaneasca), au o capacitate deosebita de a sesiza detaliile. De exemplu, in primul monolog, personajul lui Mihai Calin povesteste cum sotia lui l-a sustinut. Dar nu spune niciodata: „ce bine c-a fost alaturi de mine!“, povesteste numai cum l-a luat de mina si l-a tinut strins toata seara. Mi se pare ca nu exista nimic mai dramatic, mai teatral decit asta, sa te poti exprima prin actiune. De fapt, noi, regizorii, facem acelasi lucru, incercam sa gasim actiunea cu care sa „mobilam“ personajele, sa le caracterizam si asa mai departe. Or, ce rost avea sa ma mai apuc eu acum sa inventez actiunea cind ea era deja acolo?


Nu vreau sa ies in evidenta

Un text cu extratextul inclus.

Exact. N-am mai simtit deloc nevoia sa fac nu stiu ce artificii regizorale, sa ies cumva in evidenta. Nu vreau sa ies in evidenta. De fapt, eu nu mai sint de mult un regizor care sa-si propuna sa iasa-n fata cu orice pret, imi convine sa prezint pur si simplu o poveste. Mai ales in cazul acestui spectacol, al acestor monologuri, n-am ce aduce in plus fata de text si autor. E excelent Neil LaBute, as fi foarte bucuros dac-ar veni, ar vedea spectacolul si-ar spune: „E ok“. Ar fi suprema satisfactie. Sa fac proiectii? Aici ar fi fost redundant, textul exact prin asta traieste, prin imagini.

Insa imagini provocate in mintea spectatorului, nu oferite ochiului lui.

Asa e. Eu m-am ocupat multa vreme de improvizatie si de tehnica povestirii, prin Teatru sport (si sper s-o fac in continuare, fiindca-mi place foarte mult), si acolo am invatat niste principii ale povestirii; am fost uimit sa descopar ca ele chiar exista, in realitate, la acest autor. Tehnica crearii unei platforme, a unei situatii, a duce povestirea pina la un punct, apoi a te intoarce la platforma si a reintroduce elementele povestirii in platforma. Al treilea monolog, de pilda, are un fir de activare a povestirii care vine din acel cuvint pe care personajul nu si-l aminteste; iar tu stai si te tot intrebi care-o fi cuvintul.

Are si un stil foarte propriu de a introduce intr-un final cuvintul misterios, incit gasirea lui sa nu aduca satisfactia absoluta la care te asteptai.

Te prinde in cel mai concentrat moment. Iar secretul e ca nu despre cuvintul ala e vorba, el e ceva adiacent povestirii. Iar primul monolog e extraordinar de inteligent scris. Personajul incepe prin a spune ca i-a murit un copil; povesteste apoi altceva, revine, de data asta din alt unghi, aflam ce s-a intimplat si apoi, din nou, ce-a facut el de fapt. Asta e culmea generozitatii dramaturgice, sa capeti doua rasturnari de situatie in 40-50 de minute, cit dureaza monologul.

Textul te incolaceste ca un sarpe.

Si la fel e si personajul (nu in sensul biblic). E contorsionat. Asta era in realitate miza, si nu stiu dac-am atins-o, eu si actorii – ca ei sa se transforme pe parcurs in personaje de tragedie. Nu numai sa povesteasca ce-au facut, ci sa-si asume fapta. Sentimentul asta ca tragedia e un lucru departe de noi, pe care-l putem contempla dinafara, e fals.