OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A face cunoştinţă cu un loc propriu unui scriitor te invită la o călătorie în opera lui, îmbogăţită de observaţii inspirate de simpla relaţie fie cu topografia unei case – ca în cazul lui Goethe, la Weimar –, fie de relaţia acestei case cu oraşul – precum în cazul lui Dostoievski, la Sankt Petersburg –, fie de mărturiile implicite ale unui spaţiu privat – ca în cazul lui Ibsen, la Oslo, al lui Strindberg, la Stockholm sau al lui Creangă la Iaşi. Te aşteaptă întotdeauna o revelaţie la colţul unei ferestre sau al unui pat, al unui birou sau al unei grădini. Le simţi de fiecare dată impactul, mai mult sau mai puţin – de pildă la Bonn, unde, în spatele geamului unui dulap, privesc stupefiat instrumentele de tortură folosite de Beethoven pentru a-şi atenua handicapul de surditate. Nu, nu e vorba de a te afunda în fetişismul monomaniac sau în servitudinea idolatră, ci de a admite că omul, şi mai ales artistul, structurează elementele unui autoportret pe parcursul alegerilor operate în concretul spaţiului său trăit. Ceea ce Bachelard generaliza în legătură cu spaţiul intervine aici în mod punctual şi trimite la opera care şi-a cîştigat autonomia, sigur, purtînd însă marca a ceea ce – cu ocazia vizitei – descoperim în concret, sesizîndu-i portanţa.

La Melikhovo, unde Cehov s-a refugiat, la jumătatea distanţei de Moscova, cum să nu te opreşti îndelung în faţa fotografiilor agăţate pe pereţii salonului? Descoperim acolo un concentrat de literatură rusă, Panteonul său personal, dominat de o fotografie centrală, mai mare decît celelalte, cea a lui Tolstoi. Cehov nu se gîndea pe sine şi nici nu se voia singur, ci trăia cu ochii îndreptaţi către confraţii săi. I-a iubit şi i-a judecat, dar nici nu i-a respins, nici nu i-a ocultat. A scris înscriindu-se într-o familie pe care i-a plăcut să o „răsfoiască“ în intimitatea retragerii sale. A fugit de cei care îl invadau în oraş, dar i-a dus aici, cu el, pe convivii săi tăcuţi, confraţii săi întru literatură.

A reunit aici şi opere de artă: un crochiu şi o acuarelă de Lévitan, prietenul său cel mai drag, cu care s-a certat şi s-a împăcat, un tablou al fratelui său care înfăţişează o tînără femeie îndurerată – tocmai primise o scrisoare de la un alt membru al familiei –, un altul cu o frumoasă adolescentă care iese din umbră..., legat şi el de destinul unui prieten. Tot ceea ce se vede poartă pecetea faptului biografic. Nu opere de artă adunate la întîmplare, ci frînturi de viaţă surprinse pe pînză! Cehov trăieşte printre apropiaţii săi. În fund, în ultima cameră, domină portretul său în postura unui erou neobişnuit de romantic, nelipsit din toate biografiile, portret semnat de fratele său.

Obiectele acestea aranjate cu grijă nu vorbesc ele oare numai cunoscătorului? Ca şi într-un muzeu de teatru, nimic nu este elocvent fără o cunoaştere prealabilă, fără o proiecţie cu punct de plecare în operă sau în artist. Fotografia jocului de loto pe care o fac corespunde amintirii aceluiaşi joc de loto şi a ecourilor sale funebre din actul al IV-lea al Pescăruşului, pe care Cehov l-a scris chiar aici. Transpunere a concretului şi a ficţiunii, a trăitului şi a imaginarului... Şi cum să nu-ţi aminteşti că Liubov Ranevskaia, întorcîndu-se de la Paris, în plină noapte, cere cafea, în această ţară în care chiar şi străzile poartă nume de ceai – da, la Moscova există strada Ceaiului! –, la fel ca şi Cehov, care prefera el însuşi cafeaua. Privind samovarul, puţin folosit, şi maşina de cafea, plasată aproape în poziţie centrală, dezechilibrul lor trimite la sosirea nocturnă a stăpînei, care se întoarce la livada de vişini! Fără să uităm a evoca toate acele obiecte ce ţin de mitologia cehoviană: hrănită de extraordinarul „legat“ fotografic care a fixat ceea ce putem zări aici pe mese şi pe birouri: pince-nez-ul, utilizat de la 37 de ani încolo, bastoanele şi pălăriile. Acest ecou produs de obiectele expuse se explică prin prezenţa lor în memoria vizitatorului care sînt: văd ceea ce ştiam. Iată ce stîrneşte emoţia! Ca atunci cînd reperez, în spatele unei uşi, faimoasa caschetă albă sau în altă parte, la Yalta, în locuinţa închiriată pentru şase luni, la „datcha“ Omer, paltonul şi pălăria neagră, care au ilustrat coperta atîtor volume. Prea puţin contează autenticitatea lor, căci e vorba, de fiecare dată, de „adevărate“ copii, pentru a parafraza formula unui artizan grec care vindea o icoană recentă... Obiectele acestea te ghidează, ele trimit la o lume cunoscută. Vizita, într-un anumit sens, determină resurecţia acelei lumi şi te antrenează în mijlocul ei: descoperim lucruri ce ne sînt familiare. Iată paradoxul unei seducţii vii şi „muzeale“!

În bibliotecă, într-o parte sînt aşezate cărţile de medicină, şi în cealaltă operele literare. În acelaşi corp de mobilă, dar în locuri separate. Fără amestec între ele. Îl regăsim aici pe Cehov, care a exersat cele două practici disociindu-le mereu cu grijă.

La Moscova, pe poarta casei sale, stă scris pe o placă de bronz: „A.P. Cehov, doctor“. Aici este numit „vraci“, vechi cuvînt rus, care confundă vindecătorul cu medicul. „Ambulatorium“-ul, şi anume cabinetul, ocupă o casă întreagă. Mai întîi sala de aşteptare, iar apoi camera în care primeşte bolnavii mă tulbură, fiindcă obiectele îmi sînt familiare, aceleaşi precum în cabinetul tatălui meu. Filiaţie medicală comună... Pe birou, uneltele de scris se învecinează cu o broşură despre holeră, care făcuse ravagii în Rusia, la vremea aceea, precum incendiile anul acesta. Cehov îşi trata bolnavii ţărani... şi mă întreb de unde vine afirmaţia după care nu se interesa decît de copii şi de cocote, cele două extreme ale fragilităţii umane!

În călătorii – povesteşte prietenul său Suvorin – nu-l atrăgeau decît clovnii şi cimitirele. Le regăsim în Livada cu vişini: pe Charlotta, iluzionista, şi pietrele tombale! Apropo de rezervele în privinţa spectacolului lui Stanislavski, cea mai mare specialistă în Cehov avansează – frumoasă intuiţie – o ipoteză: pentru Cehov, numai Chaplin ar fi putut să pună în scenă cum trebuie această ultimă operă, pe care a plasat-o, de la început, sub semnul... comicului. Un prieten consideră, dimpotrivă, că nemulţumirea lui ar veni din faptul că Stanislavski a îndrăznit să pună în lumină durerea pe care Cehov voia s-o ascundă. Punerea în scenă nu e oare tocmai aşa ceva – revelarea dimensiunii secrete a unui text?

Fotografii, fotografii... Cehov tînăr adolescent cu obrajii plini, mai apoi în plină putere, dar începînd să se subţieze după 1882. Tuberculoza îl roade pe dinăuntru şi îl înnobilează. Este bărbatul care a trăit mai bine de douăzeci de ani cu maladia în corp. Ca şi Grotowski – semn de putere enormă –, el a combătut-o şi i-a rezistat. Fratele său Nikolai a murit la 31 de ani.

Numeroase sînt disputele privind raporturile lui Cehov cu credinţa… era sau nu credincios? La Melikhovo, în timp ce în dormitorul tatălui se înalţă o icoană din argint masiv, care ocupă o bună parte din perete, în camera fiului, alături, nici un semn al credinţei. O mărturisire implicită, formulată de omul acesta atît de atent la tot ceea ce-l înconjura, Cehov.

Căsuţa – de o frumoasă arhitectură, totuşi – pe care şi-a construit-o la Melikhovo este retrasă şi pe peretele de la intrare se poate citi inscripţia: „Aici am scris Pescăruşul“. O bară de fier şi două încuietori o închid la modul agresiv... persistenţă a supraofertei comuniste a tuturor semnelor recluziunii.

 În curte, ca în vremea lui Cehov, sînt cai şi eleştee... un pasager sentiment de imobilitate.

Yalta – „un cimitir înflorit“, spunea el. A fost „muntele său vrăjit“, în care se îmbină fascinaţia şi respingerea. Relaţie ambivalentă cu locul de exil impus din raţiuni biologice. Venind aici, mi-am amintit de celălalt loc de exil, de cealaltă parte a Mării Negre, Tomis, în vremea romanilor, astăzi Constanţa. Ovidiu a fost exilat aici din raţiuni politice, şi el a resimţit cu şi mai multă putere nostalgia centrului, a Romei. Unul a visat şi, uneori, a putut regăsi capitala geografică şi afectivă, Moscova, celălalt n-a făcut decît să deplîngă interdicţia de a se întoarce la Roma... exilul se organizează în jurul dialecticii dureroase dintre centru şi margine.

La Yalta, plecînd, pare-se, de la planurile sale, Cehov a construit „Belaia datcha“, „datcha“ albă – casă opulentă, masivă, fără farmec, în care spiritul său nu pare să fie prezent, cu excepţia verandei care dă spre grădină. Locuinţa aceasta, astăzi aflată în restaurare, îmi e străină. Şi totuşi, aici a scris Livada de vişini. Apropo de redactarea ei îndelungată, o prietenă se arată excedată de strategiile şi insistenţa Teatrului de Artă. Maeştrii săi, Stanislavski şi Dantchenko, l-au relansat fără încetare şi – o spun unii – au erijat-o pe viitoarea lui soţie, Olga Knipper, în „Mata Hari“, însărcinată să-l activeze pe marele bolnav care era Cehov. Aici, ca odinioară Brecht, în faimosul poem despre Legenda lui Tao-tö king, scris de filozoful alungat în momentul plecării în exil, la cererea vameşului care l-a arestat şi i-a cerut să-şi aştearnă gîndurile, spun şi eu: „Şi lui trebuie să-i mulţumim!“. Fără încăpăţînarea Teatrului de Artă, Livada de vişini n-ar fi existat, iar pentru asta, „şi lui trebuie să-i mulţumim!“

Grădina debordează de vitalitate şi de verdeaţă... imagine care surprinde. Ne-am fi aşteptat mai degrabă la o grădină după modelul japonez, cu spaţii goale şi un desen savant, dar nu, e o grădină tropicală, unde Cehov – cel atît de parcimonios în scriitură – a adunat arbori şi plante, pe care le-a sădit chiar el, căci dorinţa lui suna aşa: „aici trebuie să crească ceva tot anul!“. Bolnavul care era se consola cu sănătatea naturii.

Ca şi la Melikhovo, şi aici există un pavilion rezervat bucătăriei şi bucătăresei, pe care a adus-o cu el, în ciuda vîrstei şi a neputinţei de a mai servi. Înţelegem astfel de ce, detestînd-o pe Nataşa, străina care pune mîna pe casa celor trei surori, o pune în postura de a o expulza de bătrîna Anfissa. Această „lady Macbeth“ domestică se livrează violent unui act pe care el însuşi a refuzat să-l facă.

Pe pereţi – fotografii. Frumuseţea lui Komissarjevskaia, femeia-copil, care a eşuat în Nina, captează privirea ce parcurge acest ansamblu de apropiaţi avîndu-l în centru pe Cehov. Într-o altă fotografie – puţin cunoscută – îl regăsim tînăr şi în putere în sînul familiei. Totul iradiază fericire, o ultimă strălucire, înainte de intrarea tînărului care era pe-atunci în zodia bolii. În timp ce mă plimb în faţa acestui areopag prins într-o frumoasă tapiserie, în spate cîntă o orchestră şi înţeleg atunci, mai mult ca niciodată, oroarea acestui strigăt furios al învingătorului, Lopahin: „Orchestră, mai tare...“.

Din nou încolţit de boală, şi-a oferit, la un preţ destul de piperat, casa din Burzuf. Totul surprinde aici, şi totuşi spaţiul l-a sedus şi, fără nici o tranzacţie, a plătit suma cerută. Căsuţa, adevărat cuib de vulturi, se află deasupra unui golf mărginit de stînci abrupte împotriva cărora se izbesc valurile Mării Negre. Acolo sus, în faţa unui peisaj de o frumuseţe sălbatică, nu s-a lansat în scrieri în acord cu natura din preajmă, ca Byron, în faţa golfului din Napole, ci – reacţie surprinzătoare! – a început să scrie Trei surori, o piesă care se învîrte obsesiv în jurul unui interior, al unei case. Pe care a terminat-o tot în faţa mării, la Nisa. El, tuberculosul devotat mării, o admiră, însă n-o iubeşte. Vrea să se întoarcă la... Moscova!

Într-o ultimă expoziţie, mă surprinde un clişeu. Pe peretele alb şi neted al unui hotel, e instalată o placă: „Aici a murit Cehov în iunie 1904“. E vorba de casa din Badenhweiler. Dar de ce oare nemţii, atît de minuţioşi cu datele şi orele, au uitat să indice ziua decesului?

Mi se spune că un universitar englez, Donald Rayfield, a scris o carte după modelul frecvent practicat în ultima vreme, al distrugerii mitului unui artist. Dar Cehov, căruia eu/noi am dori să-i semănăm, n-a fost un mit şi nu resimt nici cea mai mică dorinţă de a-l demola. Iată motivul pentru care nu voi citi această carte.

Epuizat, nu m-am dus – pentru a încheia periplul – la mormîntul său. Dar amintindu-mi că trupul său a fost adus într-un vagon de stridii, am cumpărat la Yalta o stridie, conservată în apă de mare, care închide între cochiliile ei o perlă.

Traducere din franceză de Adina Diniţoiu