„Am vrut să fac un film pozitiv, chiar dacă e dulce-amar, şi în continuare vreau să fac astfel de filme“

Dialog cu Andrei DĂSCĂLESCU

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Primul moment important din cariera lui Andrei Dăscălescu a fost colaborarea, ca asistent de montaj, la filmul lui Francis Ford Copolla, Youth without Youth, urmînd să cîştige succes internaţional cu lungmetrajul Constantin şi Elena, realizat în coproducţie cu Roberto Blatt, director al Chello Multicanal. Povestea bunicilor lui Andrei, care trăiesc într-un sat din Moldova, urmînd un stil tradiţional de viaţă, într-o armonie care ar putea stîrni invidia, a fost recompensată cu prestigiosul First Appearance Award la Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Amsterdam, în 2008, filmul făcînd, în continuare, înconjurul lumii, prin selecţia la numeroase festivaluri.

Cum s-a născut ideea proiectului Constantin şi Elena şi cine te-a sprijinit în realizarea lui?

Filmul s-a născut în 2006, cînd lucram pentru Francis Ford Copolla, ca asistent de montaj şi, cumpărîndu-mi o cameră video, în weekendurile libere de la job, mergeam la bunici şi îi filmam. Cred că am făcut asta de-a lungul a şase luni, de vreo patru-cinci ori, deci aveam deja prinse cîteva momente din anotimpuri diferite ale anului, şi cred că, de fapt, începusem puţin să mă gîndesc că poate ceea ce filmez eu ar merita văzut şi tratat ca un film, dar încă nu mă gîndeam în asemenea mod la el. Cînd am terminat lucrul pentru Copolla, am adus de la bunicii mei cîte o carpetă pentru Copolla şi Walter Murch şi am pus cap la cap un filmuleţ din ceea ce filmasem de-a lungul ultimelor luni, ca să le arăt de unde vine carpeta. Walter Murch a fost cel care a văzut şi mi-a scris că i-a plăcut foarte mult şi că ar trebui să mă gîndesc că am în mînă un film, nişte personaje adorabile şi că am „skills“ de cameraman – pe cele de montaj ar fi trebuit deja să le am, pentru că era ceea ce făcusem la filmul lui Copolla. Astfel, în 2007, am arătat mai multor oameni ceea ce făcusem şi, cam atunci, am realizat că, într-adevăr, există potenţial şi am început să tratez toată povestea asta ca pe un proiect de film, cu toate ingredientele sale: o coproducţie internaţională, buget, o ţintă precisă.

Cum ai ajuns să obţii sponsorizare de la un producător străin şi de ce nu ai reuşit să faci rost de acest sprijin financiar în România?

În România, ca independent, nu aveam nici o şansă să obţin sprijinul, pentru că sistemul de finanţare de la CNC punctează doar cu jumătate de puncte proiectul în sine, iar cealaltă jumătate este împărţită între experienţa regizorului – or, la documentar nici nu există conceptul de „debutant“, cum există la ficţiune-lungmetraj – şi experienţa producătorului. Asta ar fi însemnat că ar fi trebuit să am un producător. Am încercat să fac asta, am fost nu doar dezamăgit, dar am ajuns să am nişte datorii foarte mari, o grămadă de necazuri din cauza colaborării nereuşite cu producătorii români, aşa încît filmul a sfîrşit prin a fi producţia firmei mele, pe care am şi înfiinţat-o în acest scop. Am avut noroc de această companie spaniolă, al cărei şef s-a îndrăgostit de proiect şi, probabil, de mine ca cineast. Ar mai fi fost şi alte companii interesate, dar care s-au retras văzînd problemele pe care le am în România cu producţia. Practic, proiectul meu nu reprezenta nici o garanţie. Din fericire, spaniolul a rămas, iar la film, participările sînt egale: a mea, în muncă şi echipament, şi a lor, în banii de care am avut nevoie.

Regizor şi producător la doar 25 de ani. Este ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna să faci?

Nu, nu mi-am dorit deloc asta, înainte să fac filmul, dar, deşi a fost un drum foarte greu, sînt mîndru că filmul e producţia mea şi că am drepturile eu, şi nu altcineva, şi, cu cît provocarea e mai mare, cu atît şi satisfacţia e mai mare.

Cît timp ai lucrat la Constantin şi Elena?

Am filmat din 2006 şi, apoi, din 2007, cînd am ştiut că fac un film, am început să filmez mult mai mult şi mai organizat, pînă în vara lui 2008, şi am montat pînă în toamna lui 2008, cînd am avut premiera la Amsterdam.

Cînd au început „actorii“ să te ia în serios?

Nu m-au luat niciodată în serios. Momentul în care ei şi-au dat seama că eu chiar am făcut un film a fost atunci cînd documentarul a fost premiat la Amsterdam şi ei au văzut asta la ştiri, absolut întîmplător. Cred că a fost punctul în care au realizat că eu chiar am făcut ceva, nu că doar m-am jucat cu camera.

Care a fost reacţia lor în momentul în care şi-au dat seama că viaţa lor de zi cu zi a ajuns cunoscută internaţional?

Eu cred că ei în continuare nu înţeleg absolut deloc de ce filmul are succes. După ce au văzut filmul, au spus că ei nu înţeleg deloc de ce oamenii sînt interesaţi să vadă doi moşnegi urîţi. Dar bănuiesc că, în acelaşi timp, au o oarecare mîndrie, pentru că ei totuşi sînt un pic artişti, iar filmul acesta le aduce expunere, deci, în sinea lor, sînt mîndri că lumea le aude poeziile şi cîntecele şi le vede covoarele.

În ce măsură ai intervenit în scenele surprinse?

Am intervenit destul de puţin. Am intervenit, evident, în momentele în care, de exemplu, familia venită iese din casă, şi atunci i-am rugat-o să aştepte să ies eu cu camera mai întîi. Dar doar i-am rugat să aştepte, nu i-am rugat niciodată să facă într-un anume fel sau să meargă într-un anumit loc. Eu, practic, ce am făcut a fost să alerg cu camera după ei, pe cît posibil, şi să încerc să prind cît mai multe momente. Momentele sînt veritabile şi, pur şi simplu, am încercat să prind cît mai mult, pentru a avea de unde alege. Cred că cea mai mare intervenţie a fost faptul că am pus cutia de Pepsi în cadoul pe care bunicii mei îl primiseră. Nu-mi imaginam că o să iasă o secvenţă atît de reuşită, cred că e preferata publicului, oriunde am arăta filmul. Ei m-au văzut, la un moment dat, cu o cutie de Pepsi şi atunci mi-am dat seama că nu mai văzuseră aşa ceva, aşa că am ascuns-o şi, peste o vreme, cînd am găsit ocazia, ocazia fiind faptul că primiseră o sticlă de şampanie cadou, am strecurat şi doza de Pepsi.

Din reacţia publicului, s-ar spune că aspectul comic este cel predominant. Asta e a fost intenţia ta, de a scoate în evidenţă partea luminoasă din viaţa unor săteni, în care nu doar necazurile îşi fac loc?

Nu cred că e neapărat un rîs comic, ci un rîs dulce. Filmul meu e un film dulce-amar, şi faptul că lumea rîde destul de mult, poate mai mult decît te-ai aştepta, e pentru că s-a relaxat, s-a îndrăgostit de personaje, ceea ce dă un frîu mai liber sentimentelor. Cred că multă lume şi plînge în secvenţa de final, cu poezia despre flori, dar eu am vrut să fac un film pozitiv, chiar dacă e dulce-amar, şi în continuare vreau să fac astfel de filme. Cineva trebuie să-şi asume misiunea asta în cinematografia românească.

De multe ori, dialogul din film exprimă ideea trecerii inevitabile a timpului, pierderea tinereţii etc. Şi totuşi, Constantin şi Elena lasă impresia că timpul „are răbdare cu oamenii“. Ai ales, în acest sens, în mod intenţionat, o tehnică de filmare care suprimă foarte mult din dinamică?

Nu pot să zic că m-am gîndit la asta dinainte, pur şi simplu am observat, în timp ce filmam, că şi ceea ce filmasem în primele şase luni – scene care nu au intrat în documentar – era cam tot în acelaşi stil. Am descoperit că, la felul în care ei îşi trăiesc viaţa, foarte paşnic şi liniştit, şi încet, cam asta se potriveşte ca stil de filmare. Am văzut multe filme cu un subiect foarte bun, dar care sînt ratate tocmai pentru că nu corelează subiectul cu stilul sau atmosfera cu ritmul, şi eu cred că am reuşit să fac asta, a fost un instinct, nu a fost o decizie în urma unei analize sau ceva găsit în alte filme, despre care să zic că mi se potriveşte. A fost o magie între mine, cameră şi personaje.

Care e, în continuare, traseul internaţional al documentarului?

În acest moment, sînt confirmate alte 11 festivaluri, eu acum sînt într-un turneu, nici nu pot să-i zic miniturneu, e chiar turneu, am venit din Bucureşti la Bratislava, din Bratislava la Bruxelles, de aici la Buenos Aires, apoi la Wiesbaden, San Francisco, Tel Aviv, după care o să mă întorc acasă, şi apoi o să mă duc la Cracovia. Astea sînt festivalurile la care merg eu. Pe lîngă acestea, mai sînt cîteva la care o să participe filmul, la Edinburg, la Chişinău etc. Deşi filmul are aproape doi ani, se pare că încă merge bine şi cred că e genul de subiect care nu-şi pierde actualitatea, pentru că subiectul e chiar timpul.

Ce ne poţi spune despre planurile tale de viitor? Intenţionezi să continui cu filmul documentar?

Da, pentru că am învăţat foarte mult din greşelile mele, am reuşit să scot filmul la capăt, deşi nu mi-a fost deloc uşor, acum mi-ar fi probabil puţin mai uşor, am un palmares, am nişte uşi deschise, atenţia celor care au văzut filmul şi le-ar fi plăcut să contribuie sau a celor care l-au cumpărat şi l-au difuzat. Cred că pe film documentar îmi va fi uşor să fac următorul pas, doar că e foarte greu, pentru că succesul m-a luat pe nepregătite, iar aşteptările sînt foarte mari şi nu prea îmi permit să dau greş.

Recomanda articolul prin: