OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sorin Alexandrescu
Mircea Eliade, dinspre Portugalia
Editura Humanitas,
Bucuresti, 2006, 308 p.

Anul, de fapt anii Eliade – 2006 fiind un memento al mortii prolificului savant si scriitor, iar 2007 marcind o distanta rotunda de momentul nasterii lui – prilejuiesc, cum era de asteptat, o serie de aparitii si de discutii cu scop clarificator in jurul omului si al operei. Cartea lui Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia (Editura Humanitas, 2006) este una dintre ele, insa nu una oarecare. Ca nepot in linie dreapta al celui evocat, exegetul – aflat in plina recidiva, ca sa zic asa – se situeaza, inainte chiar de a glasui, intr-un orizont al previzibilitatii partizanale.

Ea nu trebuie insa inteleasa ca abdicare de la inteligenta si de la tehnica investigativa critica, desi nu exclude nici priza subiectiva. Excelent cunoscator al epocii interbelice, evocata intr-o viziune coagulata in Paradoxul roman (1998), Sorin Alexandrescu s-a situat de la inceput printre cei interesati de valorificarea mostenirii eliadesti. Volumul Privind inapoi, modernitatea (1999) cuprindea o sectiune – a doua – dedicata integral lui Mircea Eliade, unde studiile si interviurile evocatoare alcatuiau impreuna o marturie cu valoare de program personal. Povestind intilnirea directa cu Mircea Eliade, nepotul lamureste: „brusc, din intuneric, apare un domn care se prezinta Mircea Eliade. [...] Pot sa spun ca n-am scos nici un cuvint si ne-am imbratisat pe tacute, adica intr-un fel de gest absolut spontan, de recunoastere. Am avut pentru o secunda ideea ca exista o voce a singelui ss.m., O.P.t, pentru ca nici nu stiam cum arata, ca sa fiu sincer“. De aici incolo, pozitia de pe care investigheaza Sorin Alexandrescu fenomenul devine cit se poate de limpede si oarecum unica in literatura noastra. Desigur, nu ignor demersurile Profirei Sadoveanu la adresa tatalui ei, nici pe cele ale Puiei Rebreanu, si nu imi scapa nici volumele Agathei Grigorescu-Bacovia referitoare la ilustrul ei sot. Dar exegetul lui Eliade ramine mereu, chiar si in solidaritatile lui genealogice, carturarul de vasta formatie bine-cunoscut.

Tocmai de aceea, pariul lecturii cartii despre episodul portughez din biografia lui Mircea Eliade imi apare ca fiind altul decit s-ar crede. Nu este de asteptat ca Sorin Alexandrescu sa se resemneze cu simpla recunoastere a pozitiei incomode in epoca a unchiului, situare de-acum notorie si bine stabilita (tot Editura Humanitas ofera, „la pachet“, in doua volume, si documentele menite sa fixeze cu toata claritatea aceasta diagnoza). Interesant ramine modul in care carturarul de astazi, campion al democratiei asa-zicind burgheze, gaseste cai de acces si intelegere catre optiunile de extrema dreapta ale tinarului Eliade, fara a le impartasi.
Ca un bun profesionist, Sorin Alexandrescu este perfect constient de conditionarile blazonului sau de urmas de singe al lui Eliade. Tocmai pentru a le tempera, probabil instinctiv, prefatatorul, transformat pe parcursul demersului sau in monograf, parcurge la pas, cu o abundenta de citate, textele portugheze. Este, la urma urmei, un mod de a controla, din aproape in aproape, tentatia concluziilor mai generale; sau de a le evita pe acestea, pur si simplu. Desigur, nimeni nu se poate amagi ca nepotul nu intelege cadrul mai amplu al tectonicii biografiei eliadesti pe segmentul ei lusitan.

Asa incit se poate spune ca volumul lui Sorin Alexandrescu vorbeste despre toate celelalte lucruri care intereseaza dupa ce s-a formulat cu toata limpezimea ca Eliade a fost reprezentantul diplomatic al unei tari fasciste intr-o alta tara totalitara, fara a intra in mari dezacorduri cu sine. Mircea Eliade era in corespondenta cu Lucian Blaga si se vizitase cu el pe vremea cind Blaga activa in cadrul ambasadei romane din Elvetia. Trecerea autorului Poemelor luminii prin capitala lusitana ar fi putut, eventual, juca un rol, fie si doar justificativ, daca nu de-a dreptul un rol de model imediat, de urmat in sistemul referintelor lui Eliade. Mult timp discutat cu prudenta din cauza destinului sau postbelic ingrat, episodul lusitan al poetului-filozof ardelean dezvaluie el insusi un reprezentant diplomatic al dictaturii regale in aceeasi tara aflata sub dictatura salazariana. intr-o epoca in care protejatul lui Sextil Puscariu servea carlismul cu o simpatie nedisimulata nici macar ulterior, in anii grei ai comunismului (cum se vede din paginile dedicate lui Carol al II-lea in Luntrea lui Caron), iar Liviu Rebreanu scria pagini entuziaste despre Mussolini, decizia lui Eliade pare bine anturata si escortata de aparentele unei anume „normalitati“ romanesti care nu era altceva decit o ipostaza a virajului catre totalitarism a unei bune parti a Europei.

Altminteri, o alta discutie la care poate incita insusi faptul aparitiei intr-un an comemorativ tocmai a cartilor relevante pentru prezenta portugheza a lui Eliade, la vreme de razboi, este nu atit versatilitatea intelectualului, ferm in optiunile lui si consecvent in tot restul vietii – coerenta salutara in abstracto –, subiect discutat si ras-discutat, cit rapiditatea schimbarilor contextelor istorice si ironia lor intrinseca. Devenit diplomat in slujba unui regim brun, dar trimis intr-o mare monarhie cu traditie democratica, asa cum era Marea Britanie, Eliade ar fi putut parea inca de pe atunci, pentru cineva din tara, un intelectual pus pe capatuiala in diplomatie, si chiar unul ce se conforma ideologiei aflate la putere pentru a evada din teritoriul dominat de aceasta. Odata expulzat din Insula, ca urmare a intrarii Romaniei in razboi de partea Axei, Eliade ajunge in Portugalia, unde se grabeste sa isi puna condeiul in slujba propagandei salazariste. intre explicatia prin disciplina asumarii temeinice a indatoririlor profesionale si cea a unui interes datorat propriilor convingeri as inclina mai degraba spre a doua, desi coexistenta lor nu trebuie exclusa.

Explicind si reconstituind cu acribie in marginea textelor eliadesti, cartea lui Sorin Alexandrescu ramine o stradanie cu o morala ambigua. Ea incearca sa salveze dintr-un naufragiu ceea ce se poate salva, „o cezura profunda si irevocabila“ in viata eroului, fara ca bilantul sa indreptateasca pina la urma eforturile. Va mai dura probabil un timp pina cind si la noi se va intelege ca anumite adevaruri trebuie acceptate ca atare, fara retusuri si farduri. Ca Eliade in Portugalia a ramas functionarul superior al unui stat fascist, trimis intr-o tara aflata sub dictatura, unde a manifestat entuziasm pentru detinatorul puterii, este un astfel de adevar.