OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Secolul 20 este o combinatie de factori din care rezulta un format special: revista apare periodic sub un colectiv de redactie omogen si stabil, are un cuprins tematic, atinge dimensiunile unui volum de obicei destul de consistent, ofera o combinatie inedita de texte si registre stilistice – de la comentarii sociale la impresii personale, de la teorie la literatura. Orice numar din Secolul 20 beneficiaza de unul sau mai multi redactori care ingrijesc editia in cauza, lucru firesc caci formula tematica a revistei presupune ochiul de coordonator al unui specialist. Apoi, ideea de bric-à-brac cultural, de structura neomogena si totusi coagulata, de combinatie de stiluri, specializari si interese, toate adunate sub un numitor comun, poarta cu sine un factor de risc ridicat. Asa ca un numar de Secolul 20 va fi intotdeauna o provocare pentru cititori si redactori deopotriva.


Provocarea

Si ce ar putea fi o provocare mai mare decit un numar dedicat Americii? Ingrijit de Andreea Deciu, Magda Teodorescu si, pare-se, Virgil Nemoianu (pagina a doua nu spune foarte clar in ce a constat „sprijinul amabil“ al celui din urma), America se bucura de colaborarea unor nume sonore precum acelasi Virgil Nemoianu, Solomon Marcus, Sanda Golopentia, Gheorghe Paun, Vadimir Tismaneanu si multi altii, de ilustratiile si umorul lui Dan Perjovschi, si in general de o conditie grafica extrem de reusita. In plus, posesorul numarului de fata va detine acum si o versiune in engleza a faimoasei Constitutii americane, publicata integral in volum.
America se deschide cu un foc continuu conservator, venit din partea unor autori „la ei acasa“ atit in America, cit si in Romania si deci susceptibili de a explica mai bine moravurile celei dintii cetatenilor celei din urma. Daca lucrul acesta nu se intimpla, motivul este metoda de a polemiza fara sa explice si de a critica vehement fara efortul empatiei.

Virgil Nemoianu, scriind despre America de azi si America initiala, deschide cu competenta-i cunoscuta un text fundamental pentru intelegerea spatiului social american, si anume celebra Despre democratie in America. O intreprindere cum nu se poate mai potrivita, mai ales ca articolul e plasat dupa textul Constitutiei si cuvintul introductiv semnat de James Rosapepe. Numai ca Nemoianu intrerupe abrupt proiectul sau tocquellian cu un fast forward in contemporaneitate, pe care o gaseste dezechilibrata, departata de idealul initial al democratiei reprezentative transformat, de catre epoca jacksoniana si mai apoi de New Deal, in surogatul democratiei plebiscitare. Culminarea logicii plebiscitului e de gasit in „legile“ impuse de noile doctrine ale corectitudinii politice. Scrie autorul: „Nimic mai bizar decit aceasta disparitie fara urme a individualismului american in fata conformismului unanimist.“ (p.16) Chiar sa fi disparut individualismul american, cum apocaliptic se titreaza in text? In fond, Tocqueville, citat in acest sens de Nemoianu si secondat de prestigioase scoli in sociologia si istoriografia americana, remarca coexistenta individualismului si a conformismului pe tarimurile de peste Atlantic.

Vladimir Tismaneanu alege ca subiect „O lume disparuta: «Familia» intelectualilor din New York“, unde prezinta citeva dintre figurile care au dominat viata culturala americana in anii ’30-’60. Ca pretext sint folosite doua volume aparute recent, Ex-Friends al lui Norman Podhoretz si The Twilight of the Intellectuals semnat de catre Hilton Kramer, ambele rememorind pe larg disputele aprige desfasurate, in acei ani zbuciumati, in jurul radicalismului de stinga. „Meritul central al intelectualilor new yorkezi“, scrie autorul, „este de a fi desfasurat o batalie continua impotriva celor care nutreau iluzii asupra totalitarismului comunist.“ (p. 26) Continuind un demers sustinut in multe dintre articolele sale publicate in presa culturala din Romania, Tismaneanu se concentreaza asupra naturii anticomuniste a liberalismului practicat de aceste figuri remarcabile ale intelectualitatii americane, tinindu-se insa departe – in Secolul 20 ca si in restul interventiilor sale – de aspecte controversate ale activitatii lor.

Nu se spune nimic despre pactul explicit sau tacit al unora dintre ei cu senatorul de trista amintire Joe McCarthy (Max Eastman sau, mai subtil, Sidney Hook), de conservatorismul lor anti-liberal de azi (Irving Kristol ori Podhoretz, care afirma de curind ca pornografia ar trebui cenzurata, chiar cu pretul unor capodopere precum Lolita, ele insele periculoase pentru bunele moravuri), de relatiile unora dintre ei cu o dreapta religioasa ce adesea cade in fundamentalism. Nici dizidentele din sinul acestui grup de intelectuali new yorkezi (Irving Howe, in special) nu sint mentionate ca atare. Tismaneanu pare atras insa de „incisivitatea criticii“ pe care Podhoretz si Kramer o indreapta impotriva unor „optiuni care, in chipuri dintre cele mai inselatoare, s-au reincarnat in noile mitologii ale «corectitudinii politice» si ale relativismului etic postmodern.“ (p. 27)

Relativismul si corectitudinea politica vizate de Nemoianu si Tismaneanu sint si una dintre tintele articolului lui Peter Gross, de a carui expertiza in domeniul jurnalisticii publicul roman s-a putut bucura in citeva dintre periodicele noastre culturale. Gross porneste prin a discuta cele doua tendinte intre care s-a purtat, prin anii ’20, lupta pentru devenirea presei americane: prima, apartinind filozofului si publicistului Walter Lippmann, insista asupra unei prese neutre, obiective, concentrate asupra transmiterii unei informatii corecte, responsabile, purificate de distorsiuni si partizanate; ce-a de-a doua, care avea in frunte pe John Dewey, vedea presa ca pe una dintre insitutiile centrale ale democratiei participative, o institutie a carei menire e aceea de a sluji ca forum conversational ori mediu deliberativ pentru exercitarea virtutilor cetatenesti.

Dupa Gross, destinul presei americane ar fi fost influentat decisiv de viziunea dintii (cea „profesionalista“), dar se afla in momentul de fata in pericol de a fi deturnat de o viziune relativista, „prea putin toleranta fata de standardele si valurile universale“ (p. 35) si fatis partizana. Cine e de vina pentru recente incalcari ale deontologiei profesionale? „sEtlita sociala care contribuie la relativizarea culturii americane, la incetatenirea unor standarde si valori culturale lipsite de substanta“ si care „se plingset acum ca mass media au pierdut din respectul pentru adevar.“ (p. 37) Noul jurnalism civic sau comunitar, care s-ar opune standardelor obiective incurajind o „cacofonie de opinii si polemici ale unor cetateni individuali“ (p. 39), ar fi mai curind anti-profesionist, diametral opus jurnalismului practicat pina nu cu multa vreme in urma in Statele Unite. Despre o eventuala compatibilitate a celor doua idealuri de jurnalism, nici vorba: Gross pare sa nu ia serios in consideratie ipoteza simpla ca viziunea lui Lippmann si cea a lui Dewey sint mai degraba complementare decit antagonice.
America e totusi astfel alcatuita incit, desi semnalul de alarma e tras primul si cauza e analizata doar mai apoi, analiza din urma nu lipseste.

Lui Peter Gross ii raspunde cumva implicit, si foarte pe scurt, Sheilah Kast Rosapepe, amintind ca uneori profesionalizarea excesiva in mass media merge impotriva responsabilitatii fata de public si a respectului fata de normele fundamentale ale meseriei. Anti-relativismelor lui Nemoianu si Tismaneanu li se replica – tot implicit – cu un text semnat de Kevin Cope care, fara sa aiba mult mai multa simpatie pentru curentele relativiste, are ceva mai multa perspectiva. Departe de a vedea ceva „bizar“ in corectitudinea politica, Cope detecteaza mai degraba „o continua oscilare intre stereotipuri ale pacatoseniei si stereotipuri ale mintuirii, o oscilatie amintind de biografia spirituala puritana.“ (p. 48) Adica un milenarism familiar culturii americane de la originile sale. Vine apoi rindul controversatului Henry Louis Gates Jr., care discuta critic semnificatia multiculturalismului tinindu-se departe de aplombul stingii radicale, cu care autorul afro-american nu rezoneaza. El observa, de pilda, ca zeul incriminator al unor discipoli PC e tolerat si tolerabil tocmai fiindca „noi stim ca avem de-a face, in mare parte, cu un pretext – ca stralucita demascare… nu va schimba nici macar modul in care sincriminatult isi trateaza secretara, ca sa nu mai vorbim de faptul ca nu va izbuti sa doboare casa societatii patriarhale.“ (p. 71) Asa ca daca stinga postmoderna „latra fara sa muste“, conservatorii distopici sint la fel de ineficienti in lupta lor cu ceea ce e, spune implicit Gates, o gogorita.

Firul dezbaterii din jurul noilor curente ideologice si al lumii academice se rupe aici pentru a lasa loc Americii literare, reprezentata de traduceri din David Smith (Monica Pillat si Sabina Draga), John Barth (Magda Teodorescu), un eseu despre literatura sudului, impresii artistice apartinind lui Wayne Booth, o istorie a teatrului american (Christopher J. Wheatley), un studiu cu fior deconstructionist despre America si Europa lui Updike (Roxana Pana-Oltean). In fine, Ion Manolescu se ocupa de unul dintre subiectele pe care le cultiva in ultima vreme – literatura SF in varianta sa cyberpunk. Iata un colaj de „sensibilitate americana“, reluat spre finele volumului de Andrei Brezianu, Monica Pillat, Alex. Leo Serban si Augustin Ioan intr-o sectiune diferita (Descoperind America).


Provocarea, Part II

Dar nici nu aflam bine ca America mai e si altceva decit postmodernism si departamente de stinga ca ne intoarcem, gratie unei sectiuni despre Campusul american, la lupul revolutionar, capra (berbecul?) conservator si varza minoritara. Monica Spiridon impartaseste pe scurt, sub un titlu imprumutat de la un celebru eseu al lui John Searle, cite ceva despre experientele Domniei sale in universitatile americane, unde a avut sansa sa lucreze alaturi de faimosul filozof tocmai amintit. Si tot Monica Spiridon traduce un articol al aceluiasi Searle – Exista o criza a invatamintului universitar? –, insertie de scepticism analitic. Desi discutabil in destule dintre asertiunile sale – de pilda ideea ca realismul metafizic „nu e o simpla teza... scit chiar conditia esentiala a existentei oricarei teze general inteligibile“ (203) – Searle are meritul de a pune pe tapet nu doar neajunsurile practice si incoerentele teoretice ale stingii, ci si ipocrizia unora dintre aparatorii educatiei traditionale. Care educatie traditionala a devenit mai curind o papusa neinsufletita pe care conservatorii o agita fara sa-si dea silinta sa o si resusciteze.

Campus este titlul sec dat contributiei Sandei Golopentia, a carei observatie centrala este ca „a fi intelectual comporta sin Americat o parte de risc si insingurare“ mai mare decit in culturile europene (p. 224). Munca de breasla presupune o legitimare dupa criterii profesionale ferme si o „diviziune stricta a atributiilor“. Distanta fata de societate e asumata de universitari, iar intermedierea cade in sarcina administratorilor, de obicei membri de vaza ai lumii extra-academice. Golopentia explica prin intermediul acestor particularitati preferinta americana, in deceniile trecute, pentru filozofia analitica in detrimentul existentialismului sau fenomenologiei; apoi cea pentru structuralism; si motivele pentru care post-structuralismul, cu al sau profil intelectual specific european, a prins mai degraba in departamentele „vulnerabile“ de limbi moderne.

Grupajul e incheiat de Cosana Nicolae, care in Canon si anti-canon consemneaza pozitii si opinii afisate in dezbaterea americana cu privire la canoanele literare. Tonul calm si expunerea impersonala sint o idee fericita pentru a pune punct unui subiect care a demarat, in Secolul 20, cu acuze vehemente
Numarul de Secol 20 discutat aici mai are destule de oferit: de la grupajul de impresii personale amintit mai devreme („Descoperind America“), la un absolut fermecator interviu cu Virgil Nemoianu – care, lume, lume, voteaza cu Republicanii! – si, pour la bonne bouche, un set de scrieri (Solomon Marcus, Aurora Liiceanu, Constantin Toiu, Gabriela Adamesteanu, Gheorghe Paun, Sorin Vieru si Paul Virillo) despre „viteza“. Din lipsa nu de timp ci de spatiu ma vad silit sa le las deocamdata deoparte.


Detalii

Produsul final ar fi putut beneficia de o lectura mai atenta a continutului, adesea populat de mici imprecizii si scapari. Se vorbeste, de pilda, despre „individualismul unui John Dewey“ (p. 8), care numai individualist nu a fost in sensul atribuit de obicei acestui concept. O nota explicativa de la p. 49 defineste „Mayflower“ ca „numele unui vas maritim cu care, la inceputul secolului al XVII-lea, parintii fondatori ai Americii au ajuns de la Plymouth in Noua Anglie“. Termenul de „Parinti Fondatori“ (Founding Fathers) denota insa nu prima colonie permanenta intemeiata pe teritoriul american, ci pe autorii Constitutiei de aproape doua secole mai tirziu. „John Barlows“ (p. 194) este de fapt John (Perry) Barlow. In fine, „criticii americani“ despre care se aduce aminte la p. 228 – in speta, Arthur Schlesinger Jr. si Danie Boorstin – nu sint de fel critici, ci faimosi istorici etc.

Toate acestea ramin insa detalii, in timp ce punerea pe picioare a unei culegeri de texte dedicate Americii e un efort anevoios si de lunga durata. Parcurs cu destul succes de redactorii revistei, ai numarului si de colaboratorii lor.