OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 1992, la Univesitatea din Iasi, am cunoscut un profesor de literatura de la Edinburgh care tinea niste conferinte despre poezia britanica si americana. „Cursurile“ nefiind prevazute si cu seminarii, l-am convins sa organizam noi unele, in cadru mai restrins, la terasa zisa „Zoiosu“ de pe strada Sarariei sau, cind era mai rece, in locanda „Peretii galbeni“, tot pe Sararie, dar mai la vale, spre Sorogari. Aici, impreuna cu poeti si critici ca O. Nimigean, Constantin Acosmei, Antonio Patras, Mihai Dumitrescu, I. Doroftei si altii depanam pe indelete impresii despre „cunostinte“ comune cum ar fi Glynn Maxwell, poetul „deja nou“ pe atunci pentru mediile academice din Marea Britanie, despre Robert Anthony Plant, poetul-muzician, muzicianul-poet, legenda vie a anilor ’60-’70, despre paradisul artistic si financiar al lui Donald Jugg etc. Odata, venind vorba despre universitatea unde preda si despre Scotia in general, ne spuse ca scotienii sint de fapt tot irlandezi, emigrati prin secolele III-IV catre provincia al carei nume stravechi este Alba, si ca printre britanici umbla butada ca irlandezii, dupa ce si-au suprapopulat insula, dupa ce au invadat Scotia, nemaiincapind nicaieri (si aici as adauga eu, nemaiavind loc nici pe rafturile cu autori clasici „englezi“), au avut noroc cu descoperirea Americii, pe care, imediat ce au aflat ca exista, au umplut-o ochi.

In lecturile de mai tirziu, am incercat sa umaresc validitatea unei „acuze“ atit de grave. Cit acaparasera, in fond, irlandezii din „America“ si cit sint americanii de constienti de o asemenea identitate secreta? Americanii au mai fost „suspectati“ sau „flatati“ ca de fapt, „in realitate“ sau „in fond“, sint „englezi“, „evrei“, „europeni“, ca reprezinta imperialismul politic-cultural al „occidentalului alb de sex masculin si heterosexual“, au incercat ei insisi sa se acuze/scuze/autoconvinga ca sint amerindieni, afroamericani, chicanos, ca sint un melting pot, ca sint in principal homosexuali si lesbiene, ca sint multiculturali, sau, impotriva acestui din urma concept, pentru un ginditor ca L. Wieseltier, ca identitatea/non-identitatea americana consta in diversitatea dinamica, mereu capabila sa nege si sa incorporeze cele mai incompatibile tendinte, energii, „masti“. Cultura americana accepta cu o suspecta intelegere toate aceste formule, carora le imprumuta substanta si suflu vital, pentru a le abandona, la momentul propice, cu aceeasi seninatate cu care le-a adoptat. E in asta o nestinsa forta juvenila, pusa pe sotii, pe mascari d’ale carnavalului de lume noua, dar si cinismul, donjuanismul steril si consumerismul unei societati prospere si seculare.

Richard Howard, un poet cu 10 ani mai in virsta decit Seamus Heaney – patriarhul in viata al poeziei irlandeze si, dupa unii, nu oarecari, al poeziei de limba engleza in general – publica in 1970 o carte de premiul Pulitzer, in care lungul poem Wildflowers incerca sa inchipuie intilnirea dintre Oscar Wilde si Walt Whitman, asa cum trebuie sa fi avut loc cu 100 de ani mai devreme. Intr-un dialog captivant si bogat in nuante, in care fluxul poetic incorporeaza fara disonante atit discursul formal si elegant, de rigoare metrica, al lui „Wilde“ cit si dictia colocviala, spontana dar ritmica si hieratica a lui „Whitman“. Numai ca, asa cum si era de asteptat, Whitman e departe de a-si recunoaste vreo identitate, fie ea si irlandeza, alta decit cea comunitara, americana, in acelasi timp revolutionara si sacra. Europeanul, britanicul si irlandezul Wilde e cel venit in pelerinaj in America, la marele poet, pe care il priveste ca pe un intelept si un profet. Noua si adevarata Biblie, pentru Oscar Wilde ar avea doua testamente, unul american si unul european: „Nu pot concepe vreo Biblie adevarata, alta/ decit a ta si-a lui Baudelaire, sa pregateasca lumea/ pentru un trup si-un suflet ce-s identice – da, Fire/ de iarba si Florile raului – botanica noastra cea sacra“.

Pe celalalt mal al Atlanticului, problema e poate si mai complicata. Deja pomenitul aici Seamus Heaney, despre care americani „grei“ ca neo-historistul S. Greenblatt sau conservatorul, canonic-canonizantul H. Bloom spun ca e cel mai important poet in limba engleza acum sau, respectiv, ca evolueaza intr-o gama si la o intensitate de negasit la alt poet de aceeasi expresie, e un fin observator al peisajului geografic si cultural american. Mai mult, „America“ e unul dintre personajele poeziei sale – discret, „secundar“, scump la vedere – dar e acolo. Pentru un cititor atent care parcuge tot ce a scris Heaney, e interesant de observat ca America e de fapt tot ce exista in afara Irlandei. Iar marele absent e, in realitate, Anglia. In istoria Dublinului, evocata de versuri taioase si rapide, nu exista decit celti si vikingi, muza poetica e „guturala“, deci celtica, iar peisajul taranesc, cu mlastina fertila digerind ramasite stravechi si oblojind tuberculi, e evocat cu tonul deopotriva arhaic, abisal si jucaus, colorat, pe care la noi l-a avut Arghezi in poezii ca Har sau in unele sublime „jucarioare“ din Flori de mucigai. Dar toate acestea sint oglindite de concertarile eufonice, in special aliterative, tipic anglo-saxone, pe care muza lui „guturala“ e creditata, cum am spus, a le stapini mai bine ca oricine.

America e inghitita de ritmul anglo-saxon si de ochiul celtic, fiind descrisa ca un desert infinit strabatut de poetul colonizator cultural, acum la volanul masinii si nu calare pe caii lui Fenimore Cooper, in timp ce Irlanda devine, in contrapunct, o preerie a carei imensitate nu mai e una orizontala, ci una a succesivelor straturi arheologice si cultural-lingvistice suprapuse. Dar ce America e in critica lui Seamus Heaney! Poetul a scris studii de mare acuitate si eleganta despre Sylvia Plath, despre Robert Lowell si despre W.H. Auden, pentru a aminti numai trei nume de referinta. Prestigiul lui Heaney ca poet e dublat de o reputatie de critic cu nimic mai prejos. Astfel, intr-un articol recent din revista Poetry, amvonul poeziei americane aflate in miscare, dar „orientate central“, deja consacrate, Chistian Wiman il aseaza pe poetul irlandez in galeria marilor poeti critici alaturi de doar doua alte nume: T.S. Eliot si John Dryden! Asa ca irlandezul a iesit foarte bine din analiza taioasa si finala a americanilor, dar cum a iesit America din critica literara a lui Heaney?

Luata in raspar, intoarsa pe dos, si asta in studii cu ton aplicat, chiar, pe alocuri, academic, sub care insa poetul da efectiv de pamint cu miturile culturale, cu fixatiile cele mai adinci, cu formulele care au devenit pietre de hotar in literatura americana. Un singur exemplu – studiul asupra lui Robert Lowell. Heaney incepe cu o clasificare pe care o preia de la Michael Longley (un alt mare poet irlandez contemporan) si conform careia poetii pot fi de doua soiuri: vulcanici sau sedimentari. Dupa modelul geologic (al peisajului insulei lui St. Patrick, de buna seama), primii au in structura magma si roca topita, avind, asadar, un stil eruptiv, spontan, peremptoriu, iar ceilalti, prin acumulari lente, aluvionare, scriu la „foc mic“, revenind si cintarind mult, utilizind efecte gradate. Ei bine, Robert Lowell e dat ca exemplu tipic de evolutie de la prima structura la a doua. Heaney isi vede de treaba lui si te convinge chiar cu scurte analize pe text ca lucrurile stau asa, pastrindu-si o seninatate cel putin suspecta, avind in vedere becurile aprinse pe care calca. Pentru autoritati in materie, ca David Perkins si Daniel Hoffman ori, la noi, Rodica Mihaila, lucrurile stau taman invers – Robert Lowell a marcat revolutia stilistica din anii ’50, inceputul anilor ’60, pe un traseu exact contrariu. Eliberindu-se de tirania Noilor Critici, care insemna tocmai rigoare, cultivare scrupuloasa a formei (fie ea si prezenta doar la nivel ritmic), control strins al expresiei si emotiei, Lowell a evoluat spre un ritm relaxat, spre ignorarea (plina de maiestrie, dar oricum ignorare) rigorilor formale, spre confesiune. Zis si facut – atit pentru criticii canonici mentionati, cit si pentru poetul irlandez. Acesta continua, insa, cu toata puterea, si cu suverana eleganta, sa dea cu bita in balta. Volumul Life Studies, prin care Lowell a „certificat“ nasterea poeziei confesive si, pentru critici, a semnat Biblia postmodernismului, e pentru Heaney, in „candoarea sa extrema [...] doar aparent intima si centrata pe subiectivitatea poetului“. Intre timp, diagnosticheaza el, cartea a ajuns „la fel de solida si de impunatoare ca un monument public, iar limba ei bine strunita e cea mai buna dovada ca nu face altceva decit sa dea glas unei certe dimensiuni sociale“.

Suna bine, isi zice cititorul american, ba chiar are si dreptate, iar argumentele sint subtile, valide si intotdeauna pe text, tot ce nu inteleg eu e de ce rezulta exact inversul lucrurilor pe care le stiu, lucuri la fel de bine verificate si argumentate. Seamus Heaney pare sa ii faca, insa, cu ochiul si sa-i dea de inteles: stai sa vezi, ca inca n-am terminat. Astfel ca, la final, tot asa ca printre altele, o trinteste pe cea mai gogonata – Robert Lowell nu e postmodern. Sic! Postmodernismul fiind un termen care pentru prima data a aparut intr-o cronica scrisa de un coleg de generatie la un volum al lui Lowell. Intr-un fel, deci, nu poti, cel putin ca „spectator“ american daca nu ca literat sau cititor de literatura in general, sa spui postmodernism si sa nu te gindesti (si) la Robert Lowell. si ce daca! Maestrul irlandez ne explica senin ca, spre diferenta de vocea poetica postmoderna a lui Derek Mahon, care „cunoaste prea multe pentru a mai putea sti ceva“, persona lirica a lui Lowell (intimplator oare cea dintr-un volum in care e botezata Ulysses?) si-a pastrat o anumita „bucurie euristica ultima“.

Paul Muldoon, compatriotul mai tinar al lui Seamus Heaney, e un alt irlandez „cel mai“ dintre englezi, adeseori prezentat ca fiind cel mai important poet din Marea Britanie si Irlanda ultimelor decenii. In secvente lungi, nervoase, nebunatice si rautacioase, Muldoon dovedeste ca a invatat lectia maestrului; si el arunca America in aer, dar ii cinta prohodul comic si parodic in propriile arpegii. Intr-un poem „exemplar“, Cu cit ai mai mult, cu-atit vrei mai mult, poetul face o calatorie suprarealista prin State. Intr-un ritm alert, apasii sint amestecati cu francezii, Hawthorne cu mitologia si, chiar, bucataria greceasca, rock-ul si hasisul cu St. Patrick, un poet ca Frank O’Hara e subtil si laborios ironizat fara macar sa-i fie pomenit numele (O’Hara e un nume irlandez, nu-i asa, numai ca posesorul lui s-a „pierdut“ in New York), iar Beatrice a lui Dante e surprinsa lafaindu-se exhibitionist pe closet si imbiindu-ne cu o portocala „botezata“ in vodca. Praful se-alege de America, dar, ni se face semn cu ochiul, e un praf alchimic, iar piatra filozofala e un talisman indian din quartz.

De prin ’90 am auzit ca Paul Muldoon preda literatura. Da, dar nu in Irlanda, si nu in Marea Britanie. Ci in America. Ce vor face oare studentii lui „adevarati“? Vor trece la catolicism si vor intra in IRA, vor face sapaturi in propriul inconstient pentru a gasi preeriile proprii, verticale si onirice, isi vor ucide profesorul dupa ce-l vor fi invatat pe de rost, desigur intr-un accent gutural? Bardul insusi, cam pletos si ochelarist, cu harfa lui mitraliera, le da o sugestie intr-o marturie a sa, atit de minunata, adresata poate irlandezilor risipiti in America, si, deci, cu siguranta, oamenilor risipiti in lume: „Unul dintre modurile prin care sintem cel mai mult noi insine este sa ne imaginam pe noi plecind in alte locuri. E important pentru majoritatea societatilor sa aiba notiunea a ceva ce se afla acolo, in afara, ceva de care apartinem cu totii, si sa stim ca de fapt casa nostra e in alta parte. [...] Caci exista o alta dimensiune, ceva in jurul nostru si dincolo de noi, ceva ce reprezinta mostenirea noastra“.