OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sint titluri care iti ramin sapate adinc in memorie chiar daca nu vorbesc despre gaini care nasc pui vii ori premieri-motociclisti cu ambitii de Gagarin si ligamente incrucisate fragile. Cum pot 59.054.087 de oameni sa fie atit de PROSTI? Subtitlu: Dezastrul electoral american. Pe toata pagina, fotografia presedintelui Statelor Unite. Cu litere mici, linga urechea stinga: FARA CREIER – Bush iarasi la conducere. E o coperta de ziar aparuta in noiembrie 2004, dupa ce George Walker Bush cistigase al doilea mandat la Casa Alba. Acum cititi, desigur, un articol despre alegerile de luna trecuta pentru Congresul American, in care republicanii lui Bush au pierdut controlul in ambele camere. Au cistigat democratii familiei Clinton.

- Insulte fara precedent in Daily Mirror
Va descriu o pagina de ziar veche de doi ani pentru ca e un document programatic si epocal. Citeva cuvinte si o fotografie rezuma pentru posteritate epoca noastra. Anii in care s-a facut alegerea: sfirsitul tiraniei pe Pamint. Sau nu. De-o parte, cei care au vrut. De cealalta, cei care au decis ca nu e cazul. Ziarul n-a fost publicat in Iran, Coreea de Nord, Siria. Nici macar in Franta. Ci in Marea Britanie, principalul aliat al Americii.

Insulte fara precedent in presa occidentala! Acum doi ani, tabloidul de mare tiraj Daily Mirror n-a facut decit sa exprime pe sleau sentimentele unui intreg curent politic euro-atlantic. Si sa rezume programul de actiune. Obiectiv: binele omenirii. Baza teoretica: sursa raului e America, dar sint prea multi americani prosti, care nu inteleg. Strategie: prin invaluire. Mai demult, isi ziceau „stinga“. Mai nou, prefera „liberali“. Sau, si mai bine, „progresisti“.
Aparent, dupa „dezastrul“ din 2004, in noiembrie anul acesta au facut un mare pas inainte. Dreapta a pierdut, stinga a cistigat. Militarismul a primit o lovitura de moarte, iar tabara pacii un clar mandat popular. in primul rind, retragerea din Irak. Cu cit mai repede, cu atit mai bine. Asa a fost interpretata de multi schimbarea politica din America. Si e posibil sa se intimple. Ca vrem ori nu, soarta lumii depinde de America.

- Situatia din 1974: democratii intrerup finantarea pentru Vietnamul de Sud
Noiembrie 2006 poate fi inceputul unei mutatii tectonice, de magnitudine comparabila cu cea din noiembrie 1974. Atunci, dupa sase ani de administratie republicana la Casa Alba, Congresul a trecut sub controlul democratilor. Imediat, noul legislativ a taiat finantarea pentru Vietnamul de Sud. in 1972, comunistii nord-vietnamezi semnasera la Paris un acord de pace. Fusese un obiectiv crucial pentru presedintele Nixon si pentru artizanul politicii lui externe, Henry Kissinger. Militar, Statele Unite nu pierdusera confruntarea. Fara exceptie, soldatii americani cistigasera toate bataliile date. Cu un pret urias: peste 50 de mii de morti. Acordul de pace permitea retragerea trupelor si indeplinirea obiectivului politic: stavilirea expansiunii comuniste, dupa modelul Coreei. La citeva luni dupa ce democratii au taiat fondurile pentru Indochina, acordul de pace a fost calcat in picioare. Comunistii nord-vietnamezi au invadat sudul. Rezistenta s-a prabusit. Cambodgia a cazut prada dementei asasine a lui Pol Pot. Congresul a refuzat sa aprobe orice noi actiuni armate. in consecinta, America a pierdut primul razboi din istoria ei. L-a pierdut politic, nu militar. Acasa, nu peste mari si tari. Ramine o rana deschisa. Dupa Vietnam, elita politica americana a acceptat in sfirsit „realitatea“: comunismul nu poate fi oprit. Statele Unite sint o putere care apune. Washingtonul nu are dreptul moral sa blocheze o evolutie istorica, fireasca. Poate doar sa evite holocaustul nuclear. Sa dea sovieticilor ajutor masiv – alimentar, financiar, tehnologic – spre a cistiga timp pentru „convergenta“ capitalism-comunism (teza lui John Kenneth Galbraith) care urma sa produca o minunata social-democratie planetara.

- S-a ales praful de visul lui Leonid
Pina in 1980, comunismul se raspindise vertiginos in lumea a treia, gratie interventiei masive a soldatilor sovietici, cubanezi si est-germani. incalcind cu nesimtire tratatele de dezarmare incheiate, URSS era pe cale sa devina prima putere militara a lumii. Prin acordul de la Helsinki, Statele Unite recunoscusera „dreptul“ sovieticilor de a controla Europa de Est. „Doctrina Brejnev“ triumfa: expansiune prin intimidarea Americii si cu ajutorul direct al Americii. Griu, bani, tehnologie. in plus, politica fiscala „social-democrata“ a Washingtonului si embargourile petroliere ale OPEC (represalii pentru sprijinul dat Israelului) adusesera economia americana in genunchi: rata dobinzilor 21%, inflatie 12%. Leonid Ilici Brejnev jubila. inca oleaca si gata cu cea mai mare putere economica si militara din istorie. Uitase un singur detaliu: America e, in primul rind, cea mai puternica democratie a lumii. Ghinion. Au ales ca presedinte un actor ignorant, senil si republican. Si s-a ales praful de visul lui Leonid.

- „Guvernul nu e solutia. Guvernul e problema“
Etichetarile sint adesea problematice. De pilda: democratii (stinga) vor pace, republicanii (dreapta) vor razboi; coabitarea e imposibila. Nu neaparat. Dreapta americana e „conservatoare“: crede ca dezvoltarea societatii se bazeaza pe binomul libertate-responsabilitate individuala, deci pe interventia minima a statului. Stinga e „progresista“ – crede ca, dimpotriva, statul trebuie sa intervina metodic in vietile indivizilor, spre a-i modela, indrumindu-i spre progres. in general, stinga americana e pentru laicizarea deplina a societatii, avorturi, interzicerea dreptului de port-arma, naturalizarea imigrantilor ilegali (12 milioane), legalizarea casatoriilor homosexuale si a drogurilor. in functie de stat si de circumscriptia electorala, candidatul trebuie sa tina seama de aceste probleme-cheie. Asa ca democratii si republicanii fac uneori schimb de teme.
Sint insa doua chestiuni care le domina pe toate: securitatea natiunii si fiscalitatea. Electoratul american e mai mult conservator. in ce priveste fiscalitatea, vrea impozite reduse (sau macar ca guvenul sa nu risipeasca banii). Cu securitatea tarii, aici, nu exista discutie. America trebuie aparata cu orice pret. Termenul de comparatie este – si va ramine multa vreme – Ronald Reagan. in anii ’70 gindirea de stinga devenise atit de raspindita in universitatile americane si in mass-media, incit ajunsese norma politica, indiferent de partid. Pe plan intern – impozite cit casa, birocratie aberanta, risipa bugetara scandaloasa prin tot felul de „inginerii sociale“. Pe plan extern – „coabitare“ cu comunismul.

in 1980, Reagan a venit la putere cu doua mesaje. in economie: „Guvernul nu e solutia. Guvernul E PROBLEMA“. in politica externa: „Noi cistigam. Ei pierd“. Omul facea politica din anii ’40. Mai intii, ca presedinte al Breslei Actorilor, luptind cu infiltrarea comunista la Hollywood. Apoi, ca guvernator al Californiei (doua mandate) si candidat – fara succes – in alegerile prezidentiale din 1976. Credea ca Dumnezeu ne-a facut ca sa fim liberi. A fost primul presedinte american care a fixat ca obiectiv infringerea comunismului, nu stavilirea lui. Mai intii, a redresat economia reducind masiv impozitele, dupa un calcul simplu. Mai multi bani in buzunarele oamenilor stimuleaza cererea/se creeaza mai multe locuri de munca/apar mai multi platitori de impozite. incasarile la buget nu scad, ci cresc. A redus birocratia si risipa. A taiat masiv ajutoarele si transferul de tehnologie pentru blocul sovietic. A finantat opozitia anti-comunista din Polonia. A oprit avansul comunismului in Nicaragua, Grenada si Afganistan. A demarat un masiv program de dezvoltare militara, cu care economia sovietica n-a putut tine pasul. A facut toate acestea cu un Congres controlat de democrati, care i-a fost potrivnic. La citeva luni dupa ce-a parasit Casa Alba, a cazut Zidul Berlinului.

- De ce, totusi, au pierdut republicanii?
George Walker Bush si-a preluat primul mandat in ianuarie 2001. Economia era in recesiune: „balonul de sapun“ al firmelor de Internet, care alimentase „miracolul“ din perioada Clinton, se sparsese. Se cheltuise si „dividendul pacii“ – reducerea cu aproape 40 la suta a bugetului armatei si, desigur, a capacitatii militare a tarii. Democratul Clinton a refuzat sa intervina impotriva terorismului islamic. A considerat ca problema cere actiuni de politie, nu militare.

Si a venit septembrie 2001. Salt peste cinci ani. America Presedintelui fara creier n-a mai fost atacata. Afganistanul nu mai e condus de talibani, Saddam Hussein asteapta data executiei. Al Qaida isi concentreaza eforturile in Irak, acolo e frontul principal. Bush a redus si el impozitele. Economia a iesit din recesiune, a absorbit socul cheltuielilor de razboi, somajul e de 4,3% (media in UE e de 8%), puterea de cumparare a populatiei a crescut cu 10%.
Si, totusi, republicanii au pierdut Congresul. Nemultumirile publicului? Irakul si coruptia. Republicanii din Congres si-au incalcat promisiunile: disciplina fiscala si moralitate. Multi au fost implicati in scandaluri de coruptie: bani contra favoruri. Bani publici, desigur. Apoi, au venit scandaluri sexuale, inclusiv acuzatii de pedofilie. in aceste conditii, campania declansata de mass-media impotriva razboiului a avut impact maxim. Pare greu de crezut, dar peste 90 la suta dintre personalitatile presei americane (ziare si televiziune) se declara de stinga. Progresisti, na. De la bun inceput, presa americana a hotarit ca razboiul nu poate fi cistigat. Dupa modelul Vietnam. in campania pentru Congres, 77% din relatarile si comentariile de televiziune le-au fost defavorabile republicanilor. Interesant e ca democratii au luat mandate de la republicani cu candidati care au prezentat platforme conservatoare. Mesajul n-a fost „retragere din Irak“.

Problema e ca liderii partidului au un discurs diferit. Vor anularea reducerilor fiscale introduse de Bush si plecarea imediata din Irak. Erau tineri in 1974 si vor sa innoade firul rupt de Reagan – coabitarea e din nou la moda. Propun solutii diplomatice, prin implicarea Iranului si a Siriei – exact cele doua tari care sustin violenta din Irak. Propun „ajutoare economice si financiare“. Nu vorbesc deloc de victorie. Dimpotriva, vorbesc de anchetarea presedintelui Bush, pentru ca ar fi mintit natiunea cu privire la motivele interventiei din Irak. Uitind ca ei, ca lideri ai minoritatii din Congres, au vazut aceleasi informatii ca si presedintele si au votat pentru razboi. Deocamdata, sint doar speculatii.
Noul Congres isi intra in piine in ianuarie si atunci se va vedea. Retragere si abandonarea aliatilor, ca in Indochina? Sau: „Noi cistigam. Ei pierd“? Comentatorii de stinga spun ca unele declaratii incendiare din timpul campaniei nu conteaza. Democratii sint patrioti autentici, vor aplica politici responsabile. Cum vor colabora, insa, cu seful Executivului – care poate bloca legile prin veto – dupa ce l-au acuzat ca e „incompetent“ si „instabil mintal“? Cu zimbetul pe buze, desigur.

Comentatorii de dreapta (minoritari, dar activi) se tem, insa, ca democratii-conservatori, care au cistigat Congresul pentru partid, au fost doar perdeaua de fum prin care alegatorii au fost invaluiti. Si se va aplica agenda liderilor. Taierea fondurilor de razboi, hartuirea presedintelui in anchete ca revansa pentru anchetarea lui Bill Clinton de catre republicani. Bush a avertizat din start ca razboiul va fi lung. Unii experti se tem ca ar putea dura o generatie. Iar amenintarea e mult mai mare decit pe timpul lui Reagan. Fanaticii islamici nu se tem de un razboi nuclear, dimpotriva, vor sa-l declanseze. Caci ei iubesc cu pasiune moartea. Moralul trupelor americane e ridicat; sint profesionisti, vad care e dusmanul, nu vor sa lupte cu el acasa, ci sa termine lucrarea. Iar cu tot pesimismul revarsat de presa, publicul american nu vrea un nou Vietnam. Si-a pierdut, insa, rabdarea.
Acum doi ani, George Bush a fixat eliminarea tiraniei din lume drept obiectivul central al politicii externe americane. Elitele progresiste au ris – la fel ca pe vremea lui Reagan. Numai ca Bush isi termina mandatul. in urmatorii doi ani vom sti pe mina cui va incapea soarta Americii. Implicit, a intregii lumi.