OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a stins in ziua de 5 martie la Paris, la o virsta de patriarh, pictorul Jules Perahim. Nascut la Bucuresti, la 24 mai 1914, artistul s-a afirmat foarte de timpuriu in cercurile avangardiste ale epocii. Avea doar 17 ani cind i s-a publicat o prima lucrare in revista Unu, condusa de Sasa Pana. Au urmat, la scurta vreme, prezentele sale, cu grafica, in revista Alge si in cele din jurul ei – expresii ale unui nonconformism radical, pe care l-a impartasit cu camarazi nu mai putin nesupusi conventiilor estetice si sociale, precum poetii Gherasim Luca si Paul Paun. in decembrie 1933, ii gasim semnatura, impreuna cu cea a prietenilor amintiti, sub importantul manifest al lui Geo Bogza, Poezia pe care vrem sa o facem, publicat in revista Viata imediata. Or, in acele propozitii insurgente, Perahim adera, in fond, la un mod de a scrie si de a trai literatura si arta cu o patima rara a implicarii, alimentata de un crez care era si al unei angajari sociale a creatiei. A te indeparta de „poezia de cabinet“, artificioasa si desprinsa de fiorul existential, de o poezie ce „moare de prea poezie“, inchisa in sine, era considerat si de tinarul plastician ca obligatoriu, ca si confruntarea cu actualitatea dramatica – metaforizata in acest manifest ca „sudoare si singe care curge pe obrazul celei mai recente istorii“.

In Franta, pictorul isi va regasi cu adevarat pensulele si culorile
in opera lui Jules Perahim, aceasta istorie a avut de timpuriu rasfringeri semnificative. Caci, dincolo de stranietatea si fiorul asa-zicind „metafizic“, ce marcheaza suprarealismul picturii sale inca de la inceputuri, marcile istoriei framintate a momentului sint, de asemenea, prezente. Exista acolo o reactie la „social“, la lumea celor dezmosteniti, vazuta cu un ochi in luminile caruia se asociaza gravitatea si ironia dureroasa. La fel ca toti tovarasii de idei, Perahim a fost, desigur, un om de stinga, prezent ca artist in paginile unor publicatii de marturisit angajament social. Antifascismul sau, proiectat pe fundalul unor vremuri de persecutii rasiale cunoscute, l-au si facut, in anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, sa se refugieze in Uniunea Sovietica, unde, purtat de evenimente pina in Caucaz, a trecut prin mai multe ipostaze de meserias improvizat. (incercase sa ajunga mai intii la Parisul anului 1938, spre care se indreptau si Gherasim Luca si Gellu Naum, insa, dupa un popas in mediile avangardiste de la Praga, nu i s-a mai permis sa mearga mai departe).
intoarcerea acasa, dupa razboi, l-a propulsat pe pozitii profesionale insemnate, sustinute de angajarile sale politice precedente – profesor de scenografie si de grafica la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica si la Institutul de Arta din Bucuresti, in fine, redactor-sef al revistei Arta plastica. N-a scapat neafectat de estetica „realismului socialist“ si de conformismele anilor ’50, insa ca artist plastic – ne spun biografii – s-a manifestat mai mult in domeniul artelor decorative si aplicate, incetind, practic, sa picteze vreme de un deceniu si fiind prezent mai ales ca grafician, adesea ilustrator de carte – de pilda al primei editii a Morometilor lui Marin Preda si al traducerii romanului Idiotul de Dostoievski. Desenele lui au portretizat scriitori precum Urmuz, Blecher, Bogza ori au fost inspirate de pagini din Villon, Paul Paun, Gherasim Luca, Mateiu I. Caragiale. Sint lucrari in care notele realiste sint concurate de viziunea fantezist-ironica, umoristica si caricaturala (un ciclu de Proverbe si zicatori, din 1957, o ilustreaza expresiv).

Stabilit, din 1969, in Franta, pictorul isi va regasi cu adevarat pensulele si culorile, mai intii, cum scrie sotia sa, Marina Vanci, in lucrari ce propun „forme dezagregate, intr-o atmosfera apasatoare, lasind sa se ghiceasca pesimismul artistului fata de istoria recenta“, apoi in altele, care fac loc unui univers al incintarii, unde se regasesc alaturi „animale extravagante, obiecte, plante sau minerale“ in proiectii fantastice. Experienta fundamentala, legata de calatoriile, in 1972 si 1975, in Africa, lasa urme adinci in noua sa creatie, marcata, cum au notat toti comentatorii sai, de un vitalism aparte, pe care decorativismul stucturii plastice e departe de a-l constringe. Unul dintre ei, Edouard Jaguer, autor al unui studiu important ce prefateaza elegantul album publicat in 1990, vorbeste de o „comunicare universala“, de „hibridarea tuturor formelor de viata“, de o „senzualitate generoasa, care comanda, in chip de suprema si comuna salvgardare, simbioza tuturor elementelor“. Atent polisate in detaliu, „personajele“ lui Perahim ramin deschise oricarei fantezii combinatorii, alcatuind un bestiar fabulos, la pragul dintre animalier si vegetal, dintre mecanic si viu, adesea de o stranie senzualitate, in concurenta cu raceala metalica. Se arata privirii un univers mereu insolit, socant si contrariant, invitind la comunicarea cu misterul fapturii, al peisajului situat sub luminozitati nelinistitoare ori promitind miracole si ceremoniale magice, si nu mai putin sugerind un soi de comedie universala, de bazar compozit, unde se intilnesc, „urmuzian“, mecanicul si viul.

Multe dintre lucrarile artistului, mai ales desenele sau colajele sale, propun asemenea intilniri de un comic ambiguu, ce prelungesc filonul sensibilitatii sale mai vechi pentru grotesc si caricatural, dar pastreaza asemenea sugestii la limita reveriei poetice, a unui soi de incantatie, a unei magii ce ne retrimite spre virstele candorii si ale jocului. Nu putine dintre aceste compozitii sint sustinute si de poezia titlurilor, pe care suprarealistii au stiut intotdeauna s-o exploateze minunat, intr-o deplina osmoza cu imaginea plastica sau in chip de comentariu reverberant ori sugerind o distantare ironica, un contrast si el expresiv.
Jules Perahim a continuat sa picteze si sa deseneze pina in ultimii ani, chiar si atunci cind, atins de o pareza, bratul sau drept a trebuit sa cedeze celui sting, cu care a reinvatat sa compuna viziuni nu mai putin tulburatoare, in acuarele, guase ori colaje.

Personal, am avut privilegiul sa ma intilnesc in mai multe rinduri cu marele artist si cu lucrarile sale, fiind o data si gazduit in atelierul sau parizian, inconjurat de universul lui in perpetua metamorfoza. Ramin experiente de neuitat, ecouri ale unei „minunari“ sub semnul careia au trait si au lucrat toti suprarealistii, o lume de miracole si de himere ale unei fantezii prodigioase, in care misterul devine familiar si totodata ramas pe alta lume, in palimpsestele realului si ale visarii, cu multe straturi impenetrabile.
intr-o opera de mare bogatie si varietate formala, inscrisa insa sub o pecete unica a personalitatii, imediat recognoscibila, maestrul Jules Perahim a desfasurat, in lunga sa viata, una dintre cele mai spectaculoase si tulburatoare viziuni artistice articulate in arta contemporana. insemnatatea ei a fost tot mai mult recunoscuta inca din anii petrecuti in Romania si, inca in si mai mare masura, dupa ce, intr-un spatiu largit, expozitiile sale au putut circula in citeva locuri de vaza ale Europei si ale lumii. Anii ce vor urma vor spori cu siguranta prestigiul acestei prezente. Ar fi cazul ca, intr-o zi nu foarte indepartata, Muzeul National de Arta al Romaniei sa se deschida si el pentru o expozitie retrospectiva, fie si tirziu recuperatoare.

Foarte recent, in numarul sau din decembrie 2007, revista Pleine Marge ii consacra lui Jules Perahim un „dosar“, schita de „parcurs“, ilustrata cu lucrari reprezentative, in prezentarea poetului Petr Král, a criticul de arta Francis Hofstein si a Marinei Vanci, carora li se adauga, cu un poem omagial, comentariul la cartea pictorului, O oglinda se plimba pe strada, poetii Dan Stanciu si Sebastian Reichmann. „Antropomorfismul ironic“ observat de cel dintii, alaturi de solidaritatea dintre „enigma“ si istorie, paradoxalele beneficii ale „stingaciei“ finale, semnalate de Francis Hofstein, „notele despre un parcurs“, retrasind sintetic o viata si opera prin contributia Marinei Vanci, contureaza un portret expresiv al celui ce lasa acum in locul sau o tulburatoare, mereu noua in enigmele si revelatiile ei, gradina a desfatarilor.