OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu mare intirziere si stimulat de scrisoarea lui Mihai Olos (al carui talent, nu numai scriitoricesc, nu l-am pus niciodata la indoiala), am hotarit sa schimb registrul evocarii regretatului si singularului meu prieten Andrei, incercind sa-l mut din zona tonalitatilor grav-stiintifice pe le-am atins cu alt prilej (vezi SCIA, 1995), intr-un teritoriu al perceptiei fantasmatice, de fapt al visarii, unde totul este permis si nepedepsit. Imi este cu atit mai grea aceasta mise en abime, intrucit, vorbind despre Andrei, ar trebui sa spun ceva si despre mine.
Totul ne despartea (mediul formativ, lecturile, nucleele de interes dintr-o pasiune – totusi comuna – istoria artei, modul de viata cu tabieturile anexa, relatiile, ca si multe altele), dar iata ca, miraculos, aproape pe nesimtite, am inceput sa discutam – sute, poate mii de ore, nesfirsite – despre aceleasi obsesii literare, vizuale, muzicale sau, mai simplu spus existentiale, ca sa nu le denumesc filozofice. Ne preocupau aceleasi subiecte, pe care le abordam din unghiuri si perspective diferite, date de elementele, nuantele, care ne preformau ineluctabil viziunea.

Cum as putea uita, de pilda, felul subtil-insinuant in care Andrei imi atragea atentia asupra metamorfozelor succesive, de la triumfal la derizoriu si grotesc, in Simfonia I a lui Mahler, menita sa fie expresia muzicala desavirsita a deconstruirii unui Imperiu, de care amindoi eram legati structural prin fire invizible.
A fost – este – cel mai inzestrat critic de arta (folosesc conventional acest concept rebarbativ, intrucit Andrei nu critica de fapt nimic) ca dotare literara al generatiei sale si nu numai. Comentariul exegetic devenea pentru el un pretext pentru desfasurarea unui discurs paralel, nutrit de multiple referinte culturale, unele surprinzatoare, dar intotdeauna relevante, care puneau intr-o lumina neasteptata subiectul vizitat de spiritul sau nelinistit.

Insomniac si nevrotic, avea un cult al dialogului colocvial prelungit cu prietenii, care de multe ori nu erau pe masura sensibilitatii si intelectului sau, ambele modelate cu totul aparte. Reusea totusi, prin frecventarea unor asemenea mauvaises esprits, sa inteleaga foarte mult despre natura umana, ceea ce il ajuta considerabil in hermeneutica si propedeutica utilizate pentru talmacirea operei de arta. Cheia sistemului sau interpretativ se afla in „pipairea“ intuitiva, poetica a temei, prima impresie dovedindu-se apoi trainica si apta de a fi supusa probelor comparatistice, stilistice, formale, extrem de exigente, puse in ecuatie de Andrei.
Nu a scris niciodata neutru, non-participativ, de circumstanta, oricit de minor ar fi propriu-zis, obiectul interesului sau de moment. Fiecare artist este pentru el un caz, o entitate ce se cere decodificata, inteleasa, redusa la fibra ei adevarata. Textele sale despre altii dezvaluie, nu intimplator, foarte mult despre sine, sau despre un sine ideal, spre care nazuia. A fost unul dintre cei – putini – care vedeau arta romaneasca nu intr-o enclava autarhic izolata, ci dimpotriva intr-un adecvat context european si universal, desigur, cu note specifice, de o particulara pregnanta, mereu puse in evidenta, cu stralucire, de Andrei.

Nu era un spirit doctrinar, uscat, teoretizant, ci pornea de la o realitate proprie artei, de la substanta ei imanenta, in masura sa determine limbajul si directiile de acrosaj ale criticii. O critica de intimpinare, uneori entuziasta, alteori acida, dar si de precisa si riguroasa situare stilistica si exponentiala.
Iata ca, fata de intentiile anuntate ale modestelor noastre rinduri, ce se vor ginduri, dedicate lui Andrei, se strecoara o nedorita turnura analitica.
Sa incercam sa revenim deci, la tipul de umanitate, plamadit din esente rare pe care il reprezenta Andrei, o umanitate greu de definit, deconcertanta si imprevizibila, retractila, conservativa si in acelasi timp mobila si versatila, deschisa spre informatiile cele mai diverse, asimilate si adaptate de o matrice „stihiala“, absorbanta si cred, predestinata.

A fost atras de avangarda istorica, pe care o privea totusi din spatele meterezelor traditiei, unde se simtea in siguranta, dovada fiind timpuria sa orientare, in paralel, si spre meandrele studierii „noii obiectivitati“ sau a „noului clasicism“, ce purtau pecetea unui echilibru visat, acesta fiind celalalt pol al temperamentului sau dual, permanent sfisiat intre strigat si stil.

A cautat corespondentele (in descendenta lui Baudelaire, idol si etalon suprem al constructiilor sale concentrice, desfasurate in jurul unor subiecte reiterate) posibile intre literatura si plastica, operind cu disocieri rafinate si frapante, aplicate unor scriitori si artisti din perimetrul culturii rominesti moderne. Iata doar citeva din „provocarile“ fertile pe care si le lansa singur, fara a le neglija nici pe cele intrezarite, ramase intr-un tragic „torso“, cum ar fi chestiunea spinoasa a portretului si a autoportretului, ca alegorie emblematica a artistului si a perpetuei sale (auto)interogatii. Aceste preocupari se situau in continuarea celor amplu dezbatute in eseul despre Corneliu Michailescu, focalizat pe „toposul“ simbolic al papusii si in genere al artificiosului in imaginea plastica. Un cerc problematic despre care discutam adesea, in contradictoriu, sarind de la una la alta, el impanind dialogul cu detalii de un farmec pitoresc, pornind de la autobiografia lui Kokoschka si relatia lui cu Alma Mahler.

A trait o mare parte a vietii intr-o societate ostila, cu care era intr-un conflict profund, aparindu-se printr-o boema lucid asumata, banuiesc doar o aparenta, ca atitea altele legate de Andrei…
Revine acum printre noi, masiv si inviorator, cu aceasta carte cuprinzind cam tot ceea ce a scris in domeniul vizualitatii.
Silueta lui nefiresc de inalta, ce se indeparta din ce in ce mai mult, in ultimii ani, pierzindu-se in ceata, incepe parca din nou sa se contureze.

________
Prefata la Andrei PINTILIE, Ochiul in ureche, Editie ingrijita de Ileana Pintilie; Prefata si bibliografie de Gheorghe Vida; evocare de Mihai Olos, Editura Meridiane,Bucuresti, 2002. Volumul cuprinde o importanta selectie din scrierile despre arta romaneasca moderna si contemporana ale regretatului critic si istoric de arta Andrei Pintilie (1950-1994).