OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ana BLANDIANA
poeme 1964-2004
Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, 384 p.

Unul dintre cele mai productive talente literare apartinind generatiei ’60, dar de care nu a intirziat sa se delimiteze printr-un proiect individual ce a facut din experienta livresca o experienta existentiala, Ana Blandiana a continuat, si dupa ’89, fervoarea scrisului, in ciuda unei mai vizibile implicari in viata publica. Cele cincisprezece volume publicate dupa revolutie sint o dovada in acest sens. Departe de a-si fi diminuat impactul asupra culturii romane prin trecerea timpului, Ana Blandiana se arata si astazi, indubitabil, drept unul dintre numele care au marcat un moment important din istoria noastra (literara), precum si o valoare, deja canonica, a literaturii romane. Cu atit mai mult cu cit, incepind din 2004, Editura Humanitas a inclus-o in seria de autor, urmind unor nume precum Mircea Eliade si Dan C. Mihailescu.

Pina in prezent, seria include sapte titluri, unele noi, altele – reformulari ale unor titluri mai vechi si care, considerate in ansamblu, recompun un destin literar proteic, incercat in poezie, proza si eseu. Alaturi de poeme noi, precum Refluxul sensurilor (2004), stau poemele unei intregi activitati literare: Poeme 1964-2004. Romanul-poem Sertarul cu aplauze (2004), dupa modelul marturisit al lui Gogol, adauga acestei serii o scriitura de granita, la interferenta dintre autobiografie si memorii, iar scrierile de proza Cele patru anotimpuri si Proiecte de trecut sint unite sub un singur titlu, Orasul topit si alte povestiri fantastice (2004). Cartile de eseuri A fi sau a privi (2005) si O silabisire a lumii (2006) reiau, impreuna cu unele piese noi, mai vechi aparitii editoriale. Ultima carte din aceasta serie de autor – Spaima de literatura (2006) – configureaza, printr-o colectie de articole din periodice si interviuri acordate intre 1980-2005, arta poetica a Anei Blandiana, dar, in acelasi timp, marturia unui destin literar care nu inceteaza sa se (re)scrie.

- Ana Blandiana face din proza pandant al poeziei
Cunoscuta mai ales in calitate de poeta, Ana Blandiana nu isi ascunde bucuria pe care o resimte ca prozatoare, cind are ocazia infuzarii textului poetic cu o doza mai mare de real imediat, incercind, prin mijloacele tehnice ale construirii de lumi fictionale, sa cerceteze mai „obiectiv“ starea de gratie pe care o resimte cind scrie poezie. Dupa propriile marturisiri, Ana Blandiana face din proza pandant al poeziei. in vreme ce poezia este sugestie si stare pura a unei metasenzatii, proza si eseurile judeca, dar cu instrumente diferite, aceleasi stari obsesive ale creatoarei. Aceste doua zone din urma merita un plus de atentie, ajutind la recompunerea unui segment, destul de extins, al acestui destin literar.
Reluind doua volume de povestiri fantastice – Proiecte de trecut (1982) si Cele patru anotimpuri (1977) –, Orasul topit si alte povestiri fantastice este un amestec de memorialistica, fictiune, fantastic si poetic, unde granita dintre text si metatext pare a fi trasata, in incercarea poetei de a largi limitele semnificatului, contind, pentru aceasta, pe spatiul fantastic, care e o „infatisare mai plina de semnificatii“ a realului. Nu e de mirare ca Ana Blandiana se simte cel mai bine cind articuleaza fraza lirica, de atmosfera onirica, de care vrea sa se elibereze cind o simte alunecind spre fraza feminin-arborescenta, prin vocea ludica a teoreticianului.

Proiectele de trecut sint o expansiune a senzorialului, din dorinta fortarii ariei semnificatului. Aceasta experienta nu e dusa la limita, pentru ca intervine cenzura luciditatii, marca distincta a intregii creatii a Anei Blandiana, care transforma fantasticul anormal intr-o permutare ludica a normalului natural, povestirea cazind, uneori, in poanta fantastica (Zburatoare de consum, O rana schematica). Alteori, spaima subiectivitatii marite monstruos tradeaza nevoia de obiectivitate, care, neputind fi atinsa, e inlocuita cu luciditatea. Aceasta o ajuta doar sa constate ca isi e siesi prizoniera, fiind fortata sa accepte explorarea subiectului pentru ca miezul obiectului e ascuns sub coaja opaca.
Luciditatea Anei Blandiana tine de nevoia stapinirii limitei semnificatului, nelasind-o sa alunece dincolo de logica unei constiinte structurante a creatoarei. Uneori fortata, aceasta luciditate forteaza alteori materia diegetica sa intre in structurile comprehensibile ale realului. Constient de implicarea sa in obiectul privit, ochiul privitorului se sileste sa nu fie surprins astfel de cititor si isi ia, neincetat, masuri de precautie. De aici, explicatia excesiva din aceste povestiri. Personajul se afla singur cu sine, iar lumea senzoriala in expansiune din aceste fictiuni tradeaza un spatiu oniric sub forma corporalitatii subiectului intoarse pe dinauntru.

Necesitatea luciditatii ii impune naratoarei sa isi aroge calitatea de martor (al istoriei), asa cum se intimpla in istorisirea, la mina a doua, a deportarii in Baragan. Din acest motiv, opteaza pentru mediere in relatia subiectului cu obiectul de cunoscut, fiindu-i familiara si i-medierea, care duce, ca la romantici, la suspendarea limitelor dintre subiect si obiect. Calitatea de martor inseamna ecranarea obiectului si vizualizarea sa de la distanta, uneori scenica, precum in Lectia de teatru, sau de la distanta estetica, precum contemplarea Parisului inundat de albastru, ca in pictura onirica a lui Chagall, din piesa Reportaj. Dar in straturile-palimpsest ale scriiturii se cuibareste imaginea-amintire, simbure autobiografic care anuleaza orice distanta si readuce eul fata in fata cu obsesiile – de cele mai multe ori – ale copilariei (Rochia de inger).

Preferind distanta estetica unei prea mari apropieri de obiect, Ana Blandiana creeaza insule de semnificant fara alt referent si sens decit propria lor existenta, ceea ce duce la unul dintre cele mai importante efecte ale prozei sale: picturalul estetic, vizibil, mai ales, in Anotimpurile. Aici, o voce aparent impersonala inregistreaza un cumul de senzatii intr-un timp si spatiu liminal, amintind de periplul lui Alfred J. Prufrock prin The Unreal City, care ascunde marele sens al existentei in spatele conventionalelor masti sociale.
Luciditatea devine un proiect existential pentru martora propriilor senzatii, notate cu ciclicitatea lor temporala, cristalizata intr-un cumul de imagini de vis, fara insa a se apropia de Max Blecher, contrar opiniilor lui G. Dimisianu si Nicolae Manolescu. Ana Blandiana vrea sa controleze logic si rational visul, Max Blecher, nu. Totusi, oprirea la pragul senzatiei ar putea camufla un compromis si o recunoastere tacita a imposibilitatii de a cunoaste obiectul real pe dinauntru. Fara a genera o drama epistemologica precum la Blecher, acest handicap e acoperit de bucuria trairii la suprafata obiectului.

Consecinta fireasca este redarea descriptiva a picturalului, precum si lipsa mirarii in fata miracolului. Nimic nu provoaca uimirea martorului: nici capela cu fluturi in care ninge, nici pictura care se desface in sensul invers crearii ei, intorcindu-se la culorile din tub (Orasul topit/Vara).
Dar, dincolo de straturile succesive care imbraca imaginile-reverie ale anotimpurilor, se ascunde o amintire din copilarie, reprezentata – ironic! – printr-o acuarela (livada de gutui). La rindul sau, miezul devine coaja si pictura descopera imaginea bibliotecii tatalui, o imagine obsesiva, cu o semnificatie similara universului rural al Vitebsk-ului pentru Chagall. Mai inainte de orice, povestirile fantastice ale Anei Blandiana sint tablouri care, fara sa il inspaiminte sau sa il subjuge pe lector, il cheama sa invete o estetica a privirii, estetica ce va fi explicitata in eseurile poetei.

Recitind piesele publicate la rubrica Antijurnal din Contemporanul si adunate, in 1970, in volumul Calitatea de martor, alaturi de cele din Atlas-ul Romaniei literare, reluate, in 1984, sub titlul Coridoare de oglinzi, Ana Blandiana le asaza, in 2005, sub un nou paratext, A fi sau a privi. Calitatea de martor al propriilor trairi ii convine cel mai mult, pentru ca ii permite sa priveasca, de la o distanta pe care o vrea critica, lumea existentului si lumea fictionala. Rolul de colportor determina amestecarea celor doua lumi, care isi imprumuta una alteia legile si logica permutarii acelorasi piese componente. Pe de-o parte, e martor al lumii launtrice, din care face un antijurnal. Pe de alta parte, ordinea realului dat ii supune ochiul estet unui sir nesfirsit de miracole, acceptate drept cel mai firesc lucru cu putinta. Martorul strabate coridoarele de oglinzi ale factualului si ale posibilului exclusiv retrospectiv, amintind de romantica emotion recollected in tranquility din care Wordsworth a facut arta poetica.

Daca poezia era locul starilor de gratie, cind subiectul liric e constient ca o alta voce il foloseste ca instrument, eseul incearca sa detecteze sursa acestor stari, dar fara a se apropia prea mult de obiectul lor, pe care il resimte coercitiv, vrind sa ii stirbeasca independenta. Vocea martorului tradeaza frustrare atunci cind contempla limitele propriei constiinte, dar, pentru a nu-si pierde luciditatea, se incapatineaza sa dea un sens – de multe ori etic sau moralizator – realului imediat si/sau celui livresc. Asta pentru ca ii e imposibil sa distinga intre trait si citit, cunoasterea sa fiind ecranata, in permanenta, de experienta lecturii.
Obsedata de trecerea timpului ireversibil, incearca sa il prefaca intr-un timp ciclic, mereu egal cu sine insusi. De la transformarea acestui timp intr-un tablou armonios nu mai e decit un pas, ceea ce duce si la rejudecarea artei scrisului: ea nu mai e o arta temporala, ci una spatiala. Martorul devine contemplator panoramic al tabloului propriei sale vieti, vazute ca autoportret invelit in straturi de palimpsest.

Lumea in care a privi este mai important decit a fi nu e straina de cunoasterea perfectiunii, pe care insa o respinge cu obstinatie intrucit, dupa ea, ramine doar caderea in gol. Asa ca prefera sa inghete timpul si sa caute incremenirea in spatiu si imagine, determinindu-i pe oameni sa se opreasca la o anumita virsta, stabilita dinainte de a se fi nascut. Privirea martorului, care nu trece de obiect, oprindu-se la suprafata, e cuprinsa de teama de neantul ascuns sub coaja. Nu o data, constiinta contemplativa – aproape baroca – rosteste sentinta Ecleziastului. A-sadar, armonia lumii si bucuria de a trai in cea mai frumoasa dintre lumile posibile nu e decit o suprafata a universului Anei Blandiana.
O silabisire a lumii prelungeste calitatea de martor prin aceea de calator in propria lume construita din real fictional si real istoric, un ins care nu apartine nici unei lumi si care, in consecinta, nu cunoaste nici o constringere din partea timpului. Volumul aduna piese publicate anterior in Orase de silabe (1987), Cea mai frumoasa dintre lumile posibile(1978) si Autoportret cu palimpsest(1986) si propune un joc generator de calatorii launtrice. Nu referentul preceda numele ce i se da, ci silaba – initial, fara inteles – isi creeaza referentul specific. Calatoria desfasurata, in timp, prin lumile posibile se reveleaza a fi trasarea hartii propriului corp.

Aviditatea notarii in scris a tot ceea ce inregistreaza vizual e o prelungire a spaimei de neantul din A fi sau a privi, calatorul avind credinta ca tot ceea ce e trait, fara a fi consemnat, cade in golul uitarii. Indiferent daca priveste cascada Niagara, tara celor o mie de lacuri, Italia renascentista sau Moscova celor o mie de turle, martorul se afla singur in fata minunilor artistice si arhitecturale, al caror unic stapin se viseaza. Solitudinea e cautata si doar arareori deplinsa. Cum e unicul stapin al acestei lumi-harta de senzatii, atunci trebuie sa fie o lume onirica.
Calatorul se complace – in mod constient si pe urmele lui Blaga – in a ramine la suprafata tainica a oraselor, pentru a nu distruge mirajul celei mai frumoase lumi posibile. Cita vreme nu stie ce ascunde corporalitatea armonioasa a orasului, isi poate imagina orice. Viclean, martorul se opreste aici.

- Literatura ca remediu si blestem
Dupa ce si-a cercetat geografia senzatiilor cu o candoare copilareasca si cu atentia inteleptului care le pune la indoiala fidelitatea fata de referentul lor real, Ana Blandiana se retrage in spatiul unde se simte cel mai bine: poezia. Fara a fi avut un program teoretic definit, Ana Blandiana reflecteaza asupra conditiilor stranii in care poezia i se ofera. Textele sale teoretice, publicate de-a lungul timpului, precum si 13 interviuri acordate intre 1980-2005 se constituie in doua sectiuni ale volumului Spaima de literatura (2006), intrebari, respectiv Raspunsuri.
De o discretie proverbiala, Ana Blandiana distinge intre vocatia sa de poet (interesanta folosirea masculinului!) si profesia de scriitor. Ca la Sylvia Plath, scrisul trece prin fazele unei deveniri intrauterine, iar poezia, mai presus de proza sau de eseu, e rezultat al luptei cu poetul din care poate iesi doar un invingator. Nasterea poeziei este, la Ana Blandiana, lupta lui Iacov cu ingerul, iar poetul, o creatie a cartilor citite, care il trimit, apoi, la scoala naturii, al carei alfabet se lasa cu greu invatat. Literatura e privita ca remediu si blestem, ca giulgiu si corset care o separa de lumea traita. Scriitorul, prizonier al obsesiilor sale, incearca, prin literatura, un exercitiu de exorcizare.

Articolele teoretice ale Anei Blandiana indica un inevitabil final al poeziei: tacerea pe care o impune victoria ingerului. Daca, pentru Blaga, orice carte e o boala invinsa, pentru Ana Blandiana, ea e semnul nasterii spaimei de literatura. Aceasta vine din sublimarea unei obsesii a creatorului, pe care a purtat-o indelung, incit a devenit parte a propriului corp. Paradoxul face ca, prin scris, ii vine si mintuirea, iar poezia, asezata in centrul lumii, are forta de a o regenera integral.
O alta imagine a Anei Blandiana recompun interviurile: o prezenta discreta, care are oroare de exhibitionism si care isi permite sa traiasca in spatiul scrisului, cunoaste, dupa ’89, o reconversie a privirii inspre istoria imediata. Contactul cu aceasta ii diminueaza optimismul anterior si ii modifica traiectoria literara, determinind-o sa faca din poezie atit mijloc de salvare a lumii, cit si de autoprotectie in fata nebuniei din jur. Implicarea, mai intensa, dupa ’89, in viata publica o readuce in fata unei obsesii mai vechi, de care parea ca se eliberase: timpul ireversibil si neiertator al istoriei, care roade, pe dinauntru, lumea armonios echilibrata, unde binele se confunda cu frumosul. Dar, dincolo de acest sentiment de dezamagire, ramine constiinta unui destin literar asumat si trait cu seninatate si maxima luciditate.