Ana Blandiana
Proyectos de pasado
Viorica Patea şi Fernando Sánchez Miret
Editura Periférica, Madrid, 2008
Pentru cine a fost martor atunci cînd
Ana Blandiana hipnotiza o sală întreagă în cadrul
seriei de recitaluri de la Cordoba, cu ocazia prezentării unei
antologii poetice bilingve din propria operă (Cosecha de ángeles/La
cules îngeri), în cadrul festivalului internaţional de
poezie Cosmopoetica 2007, apropiata lansare oficială a cărţii
Proiecte de trecut, tradusă cu mult talent de Viorica Pâtea şi
Fernando Sánchez Miret, este un motiv de reală bucurie.
Proyectos de pasado a apărut la o
editură recent înfiinţată, care îşi are sediul în
frumosul şi liniştitul oraş Cáceres şi care, în
scurt timp, graţie muncii neobosite a directorului Julián
Rodríguez, a devenit o editură selectă şi de avangardă
(www.editorialperiferica.com). Proiecte de trecut s-a bucurat de un
impact mediatic extraordinar prin diverse recenzii şi cronici
semnate de critici literari de marcă în suplimente şi reviste
literare de prim rang – ABC Cultural, El País, Público,
Tiempo, Contextos, Letras Libres, Esquire y Tendencias – şi, nu în
ultimul rînd, printr-o analiză detaliată a cărţii în
cadrul unor emisiuni de radio şi de televiziune (Cadena Cope – „La
Linterna“), Cadena SER y Popular TV („La Baraja“). Pe 27
noiembrie, va avea loc lansarea de carte la Ámbito Cultural El
Corte Inglés din madrid, unul dintre forurile culturale
spaniole cele mai importante.
„Proiecte de trecut – observa
editorul – este una dintre acele cărţi totale, care cuprinde nu
numai toată literatura (în cazul de faţă, cea română),
ci şi o întreagă epocă. O epocă teribilă, despre care
aceste povestiri dau mărturie, poveşti despre deportări şi lagăre
de concentrare. Această operă conţine adevăruri atît de
puternice, încît ne emoţionează şi, totodată, ne
obligă să medităm. Ana Blandiana este, pentru jumătate din
Europa, o autoare extrem de apreciată şi credem că, foarte curînd,
va deveni un nume cunoscut şi în Spania“ (Tiempo, 18 aprilie
2008). Asemenea Annei Ahmatova sau lui Václav Havel, Ana
Blandiana simbolizează, de fapt, conştiinţa şi mărturia timpului
său, opoziţia emblematică faţă de un regim advers şi lupta
împotriva cenzurii, fiind, în acelaşi timp, şi o voce
cu pronunţate inflexiuni metafizice şi intimiste, care ne îndeamnă
să reflectăm asupra creaţiei artistice şi a condiţiei umane,
asupra inocenţei, căderii, morţii şi supravieţuirii (cu o
accentuată dimensiune supratemporală), asupra dragostei ca
aspiraţie către absolut şi transcendent şi, nu în ultimul
rînd, asupra responsabilităţii în faţa terorii
istoriei şi asupra nevoii de a lăsa o mărturie a celor trăite.
Scrise la persoana întîi,
cele unsprezece povestiri care alcătuiesc volumul (al doilea de
proză fantastică) amintesc, datorită imaginaţiei vizionare a
autoarei, de tonul de confesiune şi de evocarea realistă
caracteristică mai degrabă unui documentar (cîte dintre
aceste istorisiri n-ar putea fi ecranizate?) sau unui jurnal decît
unei opere de ficţiune. Este, de fapt, o cronică (plină de
elemente onirice şi suprarealiste) a vieţii cotidiene din timpul
regimului totalitar care s-a prelungit timp de aproape o jumătate de
secol. Dar, aşa cum semnalează Viorica Pâtea în prefaţa
intitulată „Limbajul realist din nuvela fantastică“, „ficţiunea
sa se înscrie în tradiţia fantastică a lui Poe, E.T.A.
Hoffman şi Kafka şi continuă tendinţele cele mai moderne ale lui
Borges, Cortázar sau Eliade“. Ne aflăm, prin urmare, în
faţa unor poveşti care „destramă codul verosimilului“,
înfăţişînd o realitate „încărcată cu semne
misterioase şi indescifrabile“, dar şi cu „amintiri de
neînţeles ale unei vieţi care nu a existat“.
Despre caracterul ei de cronică se
pronunţă, în egală măsură, criticul şi scriitorul Miguel
Sánchez-Ostiz, în ABC Cultural (12 aprilie 2008), care
remarcă „indiscutabila lor frumuseţe formală“ şi faptul că
povestirile Anei Blandiana „fluctuează între fantastic, o
formă de naraţiune cu puternice rădăcini româneşti şi
cronica sau pledoaria celui care îşi exercită dreptul la
memorie, dorinţa ca trecerea timpului să nu şteargă suferinţa
victimelor acestui regim totalitar“. Astfel, optînd pentru o
formă aluzivă şi indirectă şi mizînd pe un principiu clar
poetic („Poezia nu este o succesiune de trăiri, ci o succesiune de
viziuni“, ne spune autoarea), Ana Blandiana reuşeşte să
radiografieze societatea şi să ofere o informaţie bogată despre
viaţa din România printr-o carte de ficţiune în care,
după cum subliniază J. Ernesto Ayala-Dip, realitatea cea mai
dezolantă este transpusă în registru fantastic: „Această
punte între două lumi cu legi diferite, acest tunel
cortázarian, în care totul începe într-un
decor şi se termină în altul, această oglindă a lui Lewis
Caroll, dobîndeşte la scriitoarea română dimensiunea
unei literaturi de demascare ideologică“ (Letras Libres,
septembrie 2008).
„Pînă la ce punct sîntem
pregătiţi să asimilăm izbucnirea extraordinarului în viaţa
noastră de zi cu zi?“, se întreabă A. Jiménez Morato
în Público (5 aprilie 2008). „Apariţia fantasticului
în aceste texte răstoarnă stereotipurile cu care sîntem
obişnuiţi: deschide o breşă neliniştitoare în logica de
tip cauzal şi apare ca o rază de speranţă, ca o şansă pentru
ceva mai bun. Şi asta poate pentru că realitatea apăsătoare a
dictaturii, care o urmărea pe autoare, inversa termenii obişnuiţi.“
Este vorba despre acelaşi regim care, iniţial, a cenzurat cartea,
apărută abia in 1982, atunci cînd recunoaşterea
internaţională datorată premiului Herder a făcut ca publicarea ei
să nu mai poată fi oprită.
În timp ce Ana Blandiana oferă
publicului spaniol proza sa fantastică, România începe
să-şi părăsească condiţia de terra incognita; lista
scriitorilor români publicaţi în Spania creşte
(datorită, într-o mare măsură, Institutului Cultural Român
şi programelor sale de finanţare pentru traducerea autorilor
români, la care deja au apelat cu succes cîteva edituri
spaniole), iar în momentul de faţă rămînem uimiţi în
faţa unei realităţi care, pînă nu demult, ni s-ar fi părut
utopică: reprezentarea în spaţiul iberic a unei largi game de
exponenţi ai literaturii române, care îmbină clasicul
(în curînd va apărea traducerea operei lui Mateiu
Caragiale, Craii de Curtea-Veche) cu contemporanul, începe să
prindă contur. Este de dorit ca, apelînd la comparaţia, atît
de uzitată şi chiar expirată, cu o locomotivă, literatura să
atragă după ea şi alte genuri la fel de incitante, cum ar fi
istoria şi memorialistica, domenii în care literele româneşti
au dat naştere la adevărate bijuterii. Cu Proyectos de pasado –
„oare cum am reuşit să rămînem atîta timp fără
literatura Anei Blandiana? Nu ştiam nimic despre ea pînă
acum, dar deja dorim să-i citim următoarea carte…“, exclamă A.
Jiménez Morato –, literatura română îşi
continuă debarcarea, tîrzie, dar sigură, în Peninsula
Iberică, şi de data asta o face prin intermediul unui volum de o
indiscutabilă valoare, care a trezit entuziasmul în rîndul
criticilor şi interesul unui public atras pînă acum de alte
literaturi.
––––––––––
Rafael Pisot este profesor la
Institutul Cervantes din Bucureşti.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters