OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Singurul mod de a fi poet este să fii tu însuţi. În momentul în care poetul încearcă să fie asemenea celorlalţi, să placă altora, să impresioneze, poezia sa îşi pierde din valoare. Autenticitatea poeziei constă în descoperirea radicală a mizeriei condiţiei umane, a slăbiciunii noastre înnăscute, a scufundării noastre în adîncimile propriei noastre condiţii, a morţii de zi cu zi. Opera poetului are valoare doar în măsura în care descoperă că experienţa sa de viaţă se află în slujba evidenţierii condiţiei noastre fragile. Poezia nu este decît strigătul modulat al omului în lungul său drum către tăcere. Reprezintă manifestarea nepu­tinţei omului de a se menţine în liniştea primordială a lucrurilor. De aceea, Ana Blandiana ne vorbeşte despre poezia care se adresează tăcerii: poezia autentică se naşte în tăcere, destin la care trebuie să se şi întoarcă, dacă vrea să se salveze de falsitate. Cuvintele rostite trebuie să trimită la cele nerostite, care sînt adevăratele cuvinte. Poezia trebuie să fie la fel de naturală ca şi respiraţia, căci este suflarea care trăieşte şi care dă viaţă. Secretul poeziei constă în însuşi faptul de a nu avea secrete. În poezie, totul se desfăşoară sub privirile noastre şi ceea ce ne înfăţişează drept răspuns final este ceea ce am pierdut la începutul călătoriei noastre, ceea ce posedăm deja. Nu învăţăm, ne aducem aminte. O amintire care nu este numai cea a idealismului platonic, ci şi a primelor experienţe care constituie bazele pe care le înghesuim în ungherele traiectoriei noastre vitale. Sîntem teribil de incompetenţi în gestionarea primordialului. Uităm şi, ca urmare a acestei uitări, trebuie întotdeauna să „dez-învăţăm“ greşelile pe care le acumulăm şi pe care le numim experienţe.

Aceste afirmaţii trimit la o poetică mai degrabă orientală decît occidentală, o poetică a dizolvării, a restituirii unităţii pierdute, provocată de ruptura abisală dintre conştiinţă şi abstractizare. Cred că Ana Blandiana păstrează un sentiment vădit de nostalgie a unităţii primordiale, concepută nu ca un peisaj, nici ca o formă de ecologie, ci mai degrabă ca primordialitate lăuntrică a omului. Este vorba de aceeaşi unitate pe care o întîlnim la Hölderlin sau Novalis – conştiinţa faptului că limba funcţionează ca o formă de aproximare a unui fond comun, care aparţine speciei prin simpla existenţă a acesteia.

În poezia Legături scrie:

„Totul este eu însumi.

Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene,

Ajutaţi-mă să găsesc un animal

Care să nu geamă cu glasul meu.“

De aici se naşte ideea fundamentală necesară pentru a înţelege opera Anei Blandiana, care se opune mitului poetului cultivat de poezia romantică. Acesta proclamă superioritatea celui care scrie: poetul caută ceea ce este comun, nu ceea ce este excepţional. De aceea Ana Blandiana afirmă că toţi marii poeţi seamănă între ei. Aceştia străbat aceleaşi meleaguri, parcurg acelaşi teritoriu pe care noi toţi îl parcurgem. Poetul care caută diferenţa nu este cel cu adevărat original, deoarece originalul vine de la ori­gine, de la început, de la ceea ce este comun tuturor. Poetul nu este omul cel mai evoluat, ci, dimpotrivă, cel mai primitiv, cel mai uman, cel pentru care pierderea, distanţarea, sînt mai puţin pronunţate. De aceea Blandiana poate spune „Totul este eu însumi“.

Nu trebuie să căutăm pe culmi precum poeţii prometeici, ci în străfundurile noastre necunoscute. De aceea, pentru autoare actul poetic este mai degrabă un act de recu­noaştere decît de cunoaştere. „Poezia – scrie ea – nu trebuie să dea senzaţia cunoaşterii, ci a recunoaşterii“1.

Acest tip de idealism vitalist şi nu raţionalist. Cred că este unul dintre elementele identitare ale poetei. Cunoaşterea poetică reprezintă o recunoaştere, în măsura în care se apropie nu de un adevăr abstract, ci de o tăcere vitală. O astfel de tăcere este resimţită atunci cînd inefabilul exterior se întrepătrunde cu ceea ce omul întîlneşte în interiorul propriei sale fiinţe: asumarea acestei condiţii presupune situaţia în care omul „priveşte“ fără prejudecăţi un adevăr ce nu începe odată cu conştiinţa, dar care este resimţit în pîntece şi care îl face să se cutremure – adevărul întregii fiinţe, adevărul întreg care cuprinde toate dimensiunile şi care se arată sub forma unei epifanii. În cele din urmă, acest adevăr presupune linişte, beatitudine, o stare de armonie între exterior şi interior, între om şi lume, o stare de repaus în care cuvîntul nu mai este necesar pentru că poezia nu mai are nimic de spus, nu mai trebuie să exprime nici o diferenţă. „Adevărul“ poeziei se găseşte în tăcere, în singurătate, în recluziune, atunci cînd toate conflictele au încetat să existe.

„Poezia nu este o înşiruire de întîmplări, ci o inşiruire de viziuni“2. Actul poetic este un act vizionar, o formă de recunoaştere, o fulgerare care înfăţişează dubla condiţie a lumii: adevărul şi falsitatea. Ceea ce ne apare acum ca o revelaţie, ca o redescoperire, îşi retrage fulguraţia înspre întunericul de pînă atunci. Epifania alungă minciuna şi ridică vălul.

Prin actul epifanic descoperim adevărul propriu, incapacitatea radicală şi incompetenţa noastră omenească. În poezia Nordul putem citi:

„Nu trişăm din ticăloşie,

Ci din nepricepere.

Aburiţi, nu mai ştim

Cine sîntem şi cum. “

(Cosecha de ángeles).

Pentru ca în poemul Pînza autoarea să scrie:

„Învinsă astfel: un cuvînt eu însumi,

Al cărui sens nu mi-l aduc aminte. “

(Cosecha de ángeles).

Ne aflăm în faţa unei estetici pe care nu ezit să o denumesc „Poetica Umilinţei“. Poezia Anei Blandiana se îndepărtează de artificiu şi subminează orgoliul raţionalist pe care Occidentul îl consideră drept bunul lui cel mai de preţ. În această „Poetică a umi­lin­ţei“, poezia funcţionează ca un jurnal în care se notează neajutorarea existenţială a fiinţei, dorinţa sa nemărginită de iubire şi fericire şi condamnarea sa la neîmplinire. Adevărurile sale nu se vor absolute, ci obţinute prin luptă; nu sînt atît de importante răspunsurile cît sînt drumurile, traiectoriile vitale în care omul se confruntă cu situaţii din care poate trage învăţăminte. Cred că poezia, opera Anei Blandiana, reprezintă o încercare de a ne ajuta să renunţăm la postura trufaşă de maeştri şi de a adopta din nou postura, mai autentică, de ucenici imperfecţi ai vieţii, care privesc cu mai multă sau mai puţină atenţie ceea ce viaţa ne învaţă despre propria noastră fiinţă.

Poezia ca necesitate

„Poezia – scrie Ana Blandiana – nu este atît un mod de a supravieţui, cît unul de a muri, un fel de a muri fără încetare, secundă de secundă, pînă cînd nu mai poţi înceta vreodată să mori. Nemurirea nu este decît o moarte care nu se mai termină“3.

Poezia Anei Blandiana este scrisă de un creator care nu se lasă ademenit de veleităţile unei „poezii goale“, de formalismul estetic care străbate cercurile lumii în speranţa de a recupera adevărurile fundamentale care au fost uitate. Cu o simplitate totală, Ana Blandiana îmbrăţişează actul poetic cu un „Facă-se...“ care elimină iluzia controlului poetic. Această iluzie porneşte de la conştiinţa că omul este cel care domină poezia şi nu poezia cea care pune stăpînire pe om, pentru că poezia nu este diferită de el, ci alcătuieşte această încrucişare de drumuri în care omul îşi aduce aminte – un déjà vu. Din cînd în cînd, Ana Blandiana vorbeşte despre „vieţile sale anterioare“, despre cum cunoaşterea pe care o posedă nu provine dintr-o percepere raţională a obiectului, ci din recuperarea emoţională a acestuia. Orgolio­sului poet care spune non serviam i se opune poetul lui „facă-se, întrupează-se în mine poezia“ – puterea care mă foloseşte, cea care mă umple de iubire pentru a-mi transmite entuziasmul, bucuria produsă de posesiunea mistică a cuvîntului ce mă împinge către pacea tăcerii.

De aceea am marcat două momente în creaţia poetică a Anei Blandiana: poezia şi cartea. Poezia nu cere premeditare, se impune asupra poetului ca o necesitate, ca un sentiment care pune stăpînire pe el. Cartea, în schimb, cere o stare sufletească opusă. Presupune decizia conştientă de a pune laolaltă aceste momente pentru a stabili secvenţe, categorii, legături... Este o muncă intelectuală de alt ordin: necesită, aşa cum ne arată Ana Blandiana, o anumită pace spirituală, o linişte pentru a putea analiza şi valorifica acele mo­mente anterioare. Este o distincţie similară cu cea pe care Ana Blandiana o face între poezie şi proză: „poezia ia fiinţă în mine; eu, în schimb, creez proza“. De aceea Ana Blandiana este poet, prin faptul că a acceptat acest destin pe care nu l-a cerut, care se întrupează prin ea, devenind prozatoare în virtutea unei obli­gaţii morale manifestate ca sentiment de respon­sabilitate faţă de lucrurile care îi afectează pe ceilalţi (precum libertatea). Poezia con­duce la singurătate; proza, la societate, la polis, la chestiunile care ne privesc pe noi toţi.

Uimirea pe care urma paşilor săi în zăpadă i-o provoacă protagonistei, convingerea că nu este martora unor simple urme, ci a unei forme de scriitură, ne vorbeşte despre aceste procese de creaţie. Poetul creează o operă a cărei semnificaţie se impune mai presus de propria voinţă de a deţine controlul asupra propriei creaţii. Distincţia între „argumentare“ sau „explicaţie“ şi „intensitate“ reprezintă cheia acestui pasaj. Lipsa expli­ca­ţiei nu anulează intensitatea emoţională a scriiturii. Această trăsătură a poeziei scrise de Ana Blandiana nu are legătură cu un formalism sterp care renunţă la sens, ci cu credinţa într-un adevăr care depăşeşte limitele înţelegerii poetului. „Tălpile savante“ scriu fără ca protagonista să fie conştientă de rezultatul trecerii sale prin zăpadă. Atunci cînd îşi întoarce privirea, descoperă cu uimire că a scris pe zăpada albă – ca şi cum ar fi scris pe o pagină – un text al cărui sens îi scapă. Nu are nici cea mai mică îndoială că se află în faţa unui text ermetic. Ana Blandiana mărturiseşte spre sfîrşitul paragrafului: „nu cred să fi existat de la începutul lumii un autor mai intimidat şi mai neputincios în faţa propriei sale opere“. Acest sentiment de intimidare şi de neputinţă faţă de propria creaţie – faţă de propria înţelepciune pe care opera o manifestă – este una din trăsăturile cele mai caracteristice ale acestei „poetici a umilinţei“.

Literatura despre tăcere

Oamenii au pierdut capacitatea de a se mira. Poetul recuperează această capacitate prin reacţia faţă de ceea ce viaţa îi destăinuie sau îi ascunde. Ana Blandiana a insistat asupra faptului că poezia sa se bazează mai degrabă pe capacitatea de a sugera, decît pe aceea de a declara. Astfel, versurile Anei Blan­diana se înscriu în tradiţia lui Mallarmé – ideea unei poezii ce se bazează pe un continuu joc de sugestii, ce trezesc în cititor dorinţa de a descoperi ceea ce poetul a ascuns. Dar poezia Anei Blandiana depăşeşte limitele simbolismului mallarméan, care pleca de la principiul netrebniciei realităţii, mişcările estetice şi decadentiste afirmând mereu superioritatea artei faţă de natură. Poezia ei posedă un element diferenţiator faţă de simbolismul lui Mallarmé. Dacă pentru poetul francez realitatea era nedemnă de a fi reprezentată în artă – nu din întâmplare simbolismul coincide din punct de vedere istoric cu naturalismul cel mai crud – poetica Anei Blandiana, bazată tot pe arta sugestiei, se sprijină, în schimb, pe dragostea faţă de natură. În poezia ei natura este înrădăcinată în mister şi simplitate. Natura reprezintă spaţiul primordial al originilor, la care putem accede doar cu ajutorul unei gîndiri care se construieşte pe un element magic. Aşa cum observă Blandiana, ar trebui să aruncăm o privire „care, cu cît pătrunde mai mult în profunzimi, devine mai misterioasă nu doar în sensul secretului, ci într-un sens mai vechi al unei ceremonii sacre şi de revelaţie“6. Cred că această înţelepciune la care se referă Ana Blandiana este chiar aceea a recunoaşterii misterului, a relaţiei omului cu necunoscutul, cu sacrul. Raţiunea respinge, ascunde, întunecă toate acele lucruri pe care nu le înţelege. În schimb, a participa la această ceremonie sacră reprezintă libertatea de a putea comunica cu necunoscutul şi de a asuma faptul că noi constituim o parte integrantă a misterului.

O parte importantă din toate acestea se îndreaptă către fantastic. În opera Anei Blandiana şi în cîteva dintre povestirile care alcătuiesc Proiecte de trecut, acest element capătă o semnificaţie specială prin intermediul visului. Fantasticul îşi asumă ceea ce îndoiala carteziană respingea drept iluzoriu şi înşelător. De ce realitatea n-ar putea fi un vis care ni se arată ca o dorinţă de a ne trezi, precum în nuvela „Cel visat“? Care este stratul ultim în care somnul dispare şi rămîne trează doar fiinţa? Realitatea şi fantasticul nu sînt concepte absolute, ci relative. Un vis este fantastic în măsura în care un alt vis ni se înfăţişează drept realitate. Dar dacă ambele sînt vise şi doar unul este „puţin mai real decît celălalt“? Ca adulţi, dormim pentru a ne odihni. Copiii – sau poeţii – îşi doresc să se aştearnă noaptea pentru a-şi continua visul, acest vis în care ne-ar fi plăcut să trăim.

Mă îndoiesc că proza Anei Blandiana poate fi înţeleasă dacă este încadrată în categoria fantasticului. Cred că putem face acest lucru numai dacă definim în mod precis modul ei de a înţelege fantasticul, adică de a înţelege relaţia cu realitatea însăşi.

Pentru a înţelege pe deplin povestirile Anei Blandiana, ar trebui să observăm că omul a creat în jurul său, puţin cîte puţin, o lume care se îndepărtează de propria sa natură. Nu există o lume fantastică şi o lume reală, ci un domeniu al oniricului atît de profund, atît de persistent, încît rivalizează cu existentul. Din cauza acestei trăiri în interiorul visului, cunoaşterea ia forma unor amintiri revelatoare, a unor epifanii, a unor evenimente ce ni s-au întîmplat într-un alt timp, într-un vis din care nu ne aducem aminte să ne fi trezit vreodată. Multe dintre lucrurile care ne vin în minte s-ar putea petrece cu greu în realitate. Şi totuşi, ele au loc. De aceea Ana Blandiana se apără spunînd întotdeauna „eu doar povestesc ceea ce se întîmplă“. Există ceva mai incredibil decît istoria pe care o prezintă în Proiecte de tre­cut? Poate exista ceva mai ireal? Îi sugeram Anei Blandiana că Luis Buñuel ar fi fost regizorul ideal pentru a turna un film despre Proiecte de trecut. Cineastul care a putut să recreeze o închisoare fără gratii în Îngerul ex­terminator ar fi înţeles exact cum poate exista o insulă care să nu fie înconjurată de ape sau cum poţi deveni invizibil pentru persoanele din faţa ta în urma unei hotărîri guvernamentale.

Dacă pentru Ana Blandiana poezia se prezintă ca un fel de dictare, atunci realitatea i se înfăţişează ca un fel de surrealism sau de suprarealitate prin existenţa improbabilului sau a imposibilului. Iar acest tip de situaţie apar­ţine prozei, a cărei esenţă este mai lu­mească. Dacă poezia se naşte din uimirea faţă de lume şi se îndreaptă către adevărul tăcerii, proza se naşte din uimirea în faţa absurdului pe care, noi oamenii, sîntem capabili să-l creăm împrejurul nostru prin incapacitatea şi prin încrîncenarea cu care persistăm în propriile greşeli. De aceea, numai umilinţa reprezintă calea. Înţelepciunea celui umil rezidă în faptul că îşi cunoaşte imperfecţiunea şi, prin urmare, în conştiinţa îndreptării: astfel se deschide lumii învăţînd. Neghiobia celui orgolios constă în faptul că îşi imaginează că ştie totul. Astfel ia naştere ridicolul ca exemplu al aroganţei noastre.

Această colecţie de povestiri este un dar pentru noi toţi. Este o dovadă care depăşeşte măiestria scrisului. În epoca în care trăim literatura a devenit o simplă formă de amuzament. Unii scriu pentru a-i distra pe alţii. Trebuie să fie foarte greu să scrii pentru persoane care doresc doar să se amuze astfel.

În poezia „Fără să ştie“, Ana Blandiana scrie:

„Evident că nu semăn

Cu nici unul dintre aceşti torcători de cuvinte

Care îşi croşetează costume şi cariere,

Glorii, orgolii,

Deşi mă mişc printre ei

Şi ei îmi privesc cuvintele ca pe nişte pulovere,

«Ce bine eşti îmbrăcată!» îmi spun,

«Ce bine iţi vine poemul»,

Fără să ştie

Că poemele nu sînt haina mea

Ci scheletul

Extras dureros

Şi aşezat deasupra cărnii ca o carapace,

Cu lecţia ţestoaselor care astfel supra­vieţuiesc

Lungi şi nefericite

Secole.“

(Cosecha de ángeles, p. 148)

Ana Blandiana a repetat adesea: poezia nu avansează niciodată în linie dreaptă. Poate să fie atît de simplă, încît cuvintele să devină transparente, dar nu poate călători nemediat, în linie dreaptă, fără vehiculul reprezentat de metaforă – ceea ce vrem să vedem şi ceea ce ne povestesc cuvintele se află înăuntru, şi nu în afară. Cuvîntul este cel care iluminează, dar nu este cel iluminat.

Spre deosebire de poemele sale, nuvelele Anei Blandiana sînt destinate celor care vor să se trezească dintr-una din secvenţele visului pentru ca, în stare de trezie, să pătrundă în alte vise, ţinînd în mîinile lor povestirile autoarei. În fiecare ipostază a visului, literatura de calitate este cea care ne învaţă ceva despre viaţă şi despre noi înşine. Pro­iecte de trecut este o operă din care putem învăţa cu aceeaşi modestie şi bucurie cu care autoarea descoperă lucrurile mari şi mici ale vieţii, privind în locul nostru, simţind în locul nostru pînă cînd va veni ziua în care vom fi învăţat să recunoaştem această tăcere profundă, pînă cînd vom fi învăţat s-o alcătuim în jurul nostru şi ne vom putea înţelege fără ajutorul cuvintelor, doar prin lumina din privire şi din zîmbet.

Pînă atunci, cititorii spanioli îi pot numai invidia pe cititorii români, aşteptînd publicarea unei noi cărţi a Anei Blandiana, o carte ce ne va ajuta să devenim puţin mai înţelepţi, mai umili, mai buni în drumul nostru solitar către tăcerea ultimă.

––––––––––––

1. Ana Blandiana, „Poezia între tăcere şi păcat“, Spaima de literatură, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 148; Ana Blandiana, Cosecha de Án­ge­les. Antología poética bilingüe. Traducere de Rafael Pisot şi Juan Vicente Piqueras. Colección Cosmopoética. Lucena: Córdoba, Juan de Mairena, 2007, p. 163.

2. „Poezia între tăcere şi păcat“, p. 143; Co­secha de ángeles, p. 159.

3. „Poezia între tăcere şi păcat“, pp. 144-145; Cosecha de ángeles, p.159.

4. Ana Blandiana, Proyectos de pasado, Cáceres, Periférica, 2008, p. 167; Ana Blandiana, Pro­iecte de trecut, Bucureşti, Cartea Românească, 1982, pp. 109-110.

5. „Entrevista con Ana Blandiana“, Espéculo, 2008. http://www.ucm.es/info/especulo/numero40/ anablen.html.

6. „Entrevista con Ana Blandiana“, Espéculo, 2008. http://www.ucm.es/info/especulo/numero40/ anablen.html

––––––––––––

Joaquín María Aguirre Romero este profesor de literatură comparată la Universitatea Complutense din Madrid în cadrul Departamentului de Jurnalism. Este editor şi fondator al revistei Espéculo. Revista de Estudios Literarios, publicaţie digitală creată în 1995, una dintre cele mai importante publicaţii hispanistice on-line. Critic literar, a studiat opera poetei Tina Suárez Rojas. Este coordonatorul ediţiei operei lui Henri Ibsen, Emperador y galileo (Encuentro, 2006). Articolele sale au apărut în reviste din Spania, Mexic, Columbia şi Argentina. Ca scriitor, a publicat un volum de nuvele intitulat Paisprezece nuvele naufragiate (2006). Conduce ateliere de creaţie. Numeroase dintre nuvelele sale au apărut în reviste din Mexic şi SUA.

Acest articol a fost scris cu prilejul lansării cărţii Anei Blandiana – Proiecte de trecut

Traducere de Mihaela Ciobanu şi Viorica Pâtea