Încet, încet, romanul contemporan s-a întors către povestea
simplă, vie, renunţînd la artificii şi la jocuri ale inteligenţei ori la
trucuri metaficţionale, care îl transformaseră, cu 20-25 de ani în urmă,
într-un gen specializat, destinat criticilor literari ori mai degrabă
poeticienilor. Scriitorii au înţeles între timp că, pentru a-şi recîştiga
cititorii, trebuie să redea romanului statutul său iniţial: acela de scriere
populară, bazată pe poveste.
Radu Aldulescu
, Ana Maria şi îngerii, Editura Cartea Românească, Iaşi, 2010, 372 p.
Aşa se face că, în ultima vreme, scriitorul nu
doar că bîntuie străzile cu un carnet în mînă, precum Balzac, dar chiar caută
poveşti reale, pe care să le reconstruiască epic. La doar două luni după ce am
citit excelentul roman al lui Cătălin Dorian Florescu, Zaira, şi am aflat, din
interviuri, din reportaje ori chiar de la autorul în cauză date precise despre
protagonista reală a romanului, ba am văzut şi poze care documentau o realitate
transpusă romanesc, iată că înfulec, cu un apetit pe care puţini scriitori de
azi mi-l mai provoacă, ultimul roman al lui Radu Aldulescu, Ana Maria şi
îngerii, care transpune şi el, după cum avertizează editorul Mădălina Ghiu, tot
o poveste reală. Despre ce este vorba? „O mamă îndurerată striga după ajutor.
Pentru prima dată, unui om trecut printr-o grea încercare îi venise ideea să
apeleze la puterea vindecătoare a literaturii.“
Viaţa şi textul
Prima reacţie pe care o ai pus în faţa unui astfel de
scenariu este una sceptică: cînd un scriitor îşi părăseşte şantierul şi acceptă
o astfel de provocare, ceva pare dubios. Totuşi, mi-am spus, nu e vorba de
orice scriitor lansat în vînarea succesului facil, ci de unul cu greutate, de
fapt, de unul dintre cei mai buni romancieri din ultimii (măcar) douăzeci de
ani. Pe Radu Aldulescu refuz să mi-l imaginez vînzîndu-şi talentul, chiar dacă
„afacerea“ ar putea fi profitabilă. Povestea în sine i se potriveşte cum nu se
poate mai bine: Ana Maria şi îngerii este un roman marca Radu Aldulescu 100%.
Mai mult decît atît, risc să afirm, majoritatea prozatorilor contemporani ar fi
ratat o asemenea poveste plină de dramatism, de melodramatism, de eşecuri şi de
tristeţi, pentru că e dificil de găsit tonul şi ritmul potrivite, care să
confere autenticitate unui destin atît de încercat cum e cel al personajului
acestei cărţi, Mariana Bejan. Tot ceea ce în viaţă este acut se diluează de
cele mai multe ori în povestire. Cu toţii am trăit sau măcar am auzit poveşti
cutremurătoare, cu toate acestea, slavă Domnului, puţini sînt scriitorii care
reuşesc să le facă să supravieţuiască efectului de mortificare al trecerii lor
în text. Dar Radu Aldulescu are nu doar ochi de prozator pur-sînge, care ştie ce
să decupeze din realitate, cînd să pluseze şi cînd să imprime intrigii un
contrapunct liric, ci mai posedă şi o calitate, de fapt, o marcă stilistică
inconfundabilă, care îl făcea, din start, cel mai potrivit romancier actual
pentru o astfel de poveste apăsătoare: empatia faţă de personaje, compasiunea
faţă de ele şi naturaleţea schimbării perspectivelor narative în aceeaşi frază.
De cele mai multe ori, ai impresia că naratorul prim al poveştii nu girează
naraţiunea, ci doar pune cap la cap diferitele puncte de vedere ale
personajelor, astfel încît, dintr-o sumă de subiectivităţi, rezultă o viziune
obiectivă. Una, altfel spus, autentică (observ, cum să nu, că am repetat acest
cuvînt de atîtea ori, dar e un semn bun, căci, pentru mine, literatura te convinge
să o iei în serios, dîndu-ţi impresia de autenticitate ori nu mai e
literatură).
Păcatul naivităţii
În pofida titlului, romanul reface biografia Marianei, încă
din copilărie (un capitol se intitulează explicit „Amintiri din grădina
raiului“), insistînd cînd este necesar asupra altor personaje: ba mama ei,
sudoriţa decorată de însuşi Ceauşescu, de o disciplină care, mutată în spaţiul
familial, devine rigidă, ba tatăl său, portarul de fotbal Savu, un boem cu
suflet mare, dar perdant şi risipitor, ba soţul Marianei, Remus, bărbatul
brutal, nestatornic, incapabil să se aşeze („golanul, curvarul, seducătorul,
corupătorul de ochelariste serioase, de bună-credinţă...“). E o lume pestriţă,
a proletarilor abrutizaţi nu doar de muncă şi de ambiţii comuniste, ci mai ales
de vicii, aflaţi cu doar o treaptă mai sus decît cei din Sonată pentru acordeon
ori Istoria eroilor unui ţinut de răcoare şi verdeaţă. În acest mediu dur,
lipsit de scrupule, nevinovata Mariana, cu talentul său muzical şi încrederea
naivă în oameni, este o victimă sigură. După ce o seduce, Remus o ia de soţie
şi o azvîrle într-un şir de încurcături financiare, din care ea nu mai poate
scăpa decît fugind riscant peste graniţă. Nu din motive politice, nici sociale,
ci pur şi simplu pentru a scăpa de puşcăria care sigur ar fi aşteptat-o.
Mariana este, de la bun început, o victimă lipsită de vinovăţie, o inocentă
care plăteşte doar pentru încăpăţînarea sa de a crede în oamenii de lîngă ea.
Este, de altfel, „defectul“ pentru care va plăti întreaga viaţă, pînă la ultima
lovitură pe care i-o dă Manfred, bărbatul-copil, tatăl adoptiv al Anei Maria,
impotentul care, după atîţia ani, îşi găseşte o amantă şi o lasă pe partenera
sa cu o datorie de peste 100.000 de euro la fiscul austriac. De altfel, către
finalul romanului, fiica sa observă perfect „logica“ acestui destin în care
necazurile, nenorocirile copleşesc momentele bune: „Mami a suferit mult la
viaţa ei, fiindcă a avut un suflet mare din care a vrut să împartă la toţi şi
toţi au găsit cu cale să-şi bată joc“.
Mariana trece prin experienţe care o doboară momentan, dar
din care găseşte de fiecare dată puterea de a se ridica. Ea are o anumită
demnitate pe care doar femeile, mamele mai precis, găsesc resurse de a o
menţine nealterată. Fie că îşi riscă viaţa trecînd graniţa în Ungaria şi în
Austria, fie că e umilită ori violată sălbatic într-un lagăr pentru exilaţi,
fie că e nevoită să doarmă prin vagoanele din gară ori pe sub poduri,
împărţindu-şi puţinul cu cerşetorii, fie că e umilită de diverşi patroni ori trebuie
să facă faţă unui program de muncă inuman (conform statutului de auslander), în
fine, fie că se degradează fizic, devenind obeză dintr-o femeie frumoasă,
atletică, fie că e batjocorită în propria casă de nişte hoţi români, cu care
urmează să se încuscrească, ori e lovită de propria fiică, deturnată de la
iubirea maternă de către profitorul Gabriel, Mariana face faţă cu demnitate
tuturor încercărilor, pe care le socoteşte un preţ corect pentru imensa
fericire de a-şi vedea unica fiică, pe Ana Maria, fericită, sănătoasă, cu o
viaţă mult mai bună decît a fost a ei. Mariana e o sacrificată şi acceptă fără
să clipească această condiţie. Nu se revoltă, nu se plînge, nu se descurajează,
nu cere socoteală nimănui, nu trişează, nu se ticăloşeşte. Are o putere de a
îndura demnă de o sfîntă.
Dar toate acestea sînt mărunţişuri faţă de marea tragedie
care o loveşte în final: moartea fiicei. Anticipez deznodămîntul? Nu e nimic,
autorul însuşi o face încă de la primele pagini, chiar înainte de naşterea
fetei. Mai întîi, de cîte ori o pomeneşte pe fiica Marianei, o numeşte pe „Ana
Maria, draga mamei“, ca într-un bocet, anunţînd astfel drama care va urma. Nu
ai cum să nu ghiceşti că tot ce i se întîmplă Marianei nu reprezintă decît
impasuri relative, comparativ cu ceea ce va urma. Iar ceea ce va urma nu are
cum să fie decît dispariţia prematură a fetei, anunţată repetat şi calculat de
autor în mai multe rînduri. Romanul nu este scris din perspectiva neutră a unui
narator omniscient, care are răbdarea să construiască intriga păstrînd
suspansul pînă la ultima pagină, ci din aceea a unuia care pune cap la cap
diverse perspective, care documentează o poveste apelînd la „martori“ diferiţi,
dar avînd bine întipărit în minte finalul dramatic. De fapt, totul este
povestit din perspectiva acestui final. Prin urmare, nu derularea faptelor, nu
tensiunea deznodămîntului dau forţă acestui roman, ci modul în care faptele
sînt justificate, adîncite epic. Radu Aldulescu ştie foarte bine că să fi mizat
exclusiv pe poveste ar fi însemnat să alunece într-o zonă riscantă, a
melodramei previzibile. Adevărul e că uneori viaţa creează situaţii atît de
„anormale“, atît de nedrepte încît, povestite la rece, cu obiectivitate, ele ar
părea neverosimile, ar suna oricum fals, ar friza senzaţionalul. Or, ceea ce
realitatea îşi permite cu asupra de măsură, literatura nu poate absorbi fără a
da naştere unei convenţii. Iar literatura lui Radu Aldulescu este oricum, doar
convenţională nu. Ea respinge ferm prefabricatele.
Ana Maria şi îngerii săi
Dincolo de drama permanentă a Marianei, trece în prim-plan,
în a doua parte a romanului, existenţa doar aparent mai îngăduitoare a fiicei.
Or fi faptele reale, dar scriitorul ştie să le construiască astfel încît ele să
aibă şi o logică epică. Cele două destine, al mamei şi al fiicei, par
construite în oglindă: nu doar că Ana Maria poartă numele pe dos al mamei, nu
doar că ea este rodul unei relaţii care i-a adus doar nenorociri Marianei, nu
doar că, la un moment dat, ea a intenţionat să avorteze, simţindu-se după aceea
vinovată şi răspunzătoare pentru boala fiicei, dar ambele personaje manifestă o
anumită independenţă, o tărie de caracter şi o verticalitate, care le fac să
primească totul cu fruntea sus. Ana Maria îşi poartă boala neiertătoare (Lupus)
cu maximă demnitate, aşa cum mama sa traversase toate încercările umilitoare la
care fusese supusă. În plus, fiica duce mai departe încrederea mamei în oameni,
capacitatea de a se dărui total, fără a mai lua aminte la consecinţe. Nu e omul
jumătăţilor de măsură: cînd dansează, o face fără rezerve, deşi boala i-ar fi
cerut un comportament rezervat (dar, fire vulcanică, Ana Maria nu îşi
cenzurează marile pasiuni), cînd se revoltă, o face pînă la capăt (aşa se
justifică ieşirea violentă din final împotriva propriei mame); în fine, cînd
iubeşte, sacrifică orice pentru cel care îi stîrneşte acest sentiment
răvăşitor. La urma urmelor, istoria se repetă, cu minime nuanţe: Gabriel,
iubitul Anei Maria este replica cu nimic mai fericită a lui Remus: grobian,
indiferent, cinic, egoist, el nu este îngerul păzitor pe care fata şi-l dorea,
care să o protejeze de Lupus, ci un profitor grosolan. De aceea, ultima replică
a romanului îi şi aparţine: dimineaţa, la telefon, Mariana recunoaşte
„exprimarea cretin-eliptică“ a iubitului fiicei sale: „Ciao, Mariana, Ana a
murit“. Este vestea, aşteptată de cititor, a unei tragedii, venită într-o formă
nu doar insensibilă, ci de o nepotrivire de efect.
Ceea ce face ca această poveste să nu devină previzibilă e
stilul complex, bine regizat, cu accente fericite, cu virajele bruşte de
perspectivă specifice autorului. Chiar dacă uneori plusează inadecvat (de
pildă, în scena dezvirginării Marianei, unde limbajul este cam debutonat, iar
reacţia fetei e cam promptă pentru o inocentă), Radu Aldulescu ştie să păstreze
echilibrul între duritatea unor scene şi lirismul profund care inundă benefic
paginile tensionate. Ana Maria crede în îngeri, ea chiar se îndrăgosteşte
vremelnic de Sebastian, adolescentul care fusese salvat de un înger, în
tentativa sa de a se sinucide aruncîndu-se de la etaj. Lupusul devine şi el un
înger păzitor, un prieten cu care învaţă să se obişnuiască, ţinut în frîu de
Gabriel, „îngerul ei de sex contrar“, care nu are un rol activ, ci doar un
efect curativ, prin iubirea pe care i-o inspiră. Ana Maria moare cînd
realizează că iubirea sa pentru Gabriel, cea care temporar îi alungase boala,
este un fiasco. Ce lasă în urmă? În primul rînd, o mamă neconsolată; de
neconsolat, de fapt.
Dar şi o poveste profundă, care a avut norocul să intre pe
mîna unui scriitor adevărat. Ana Maria şi îngerii este un roman care nu are cum
să te lase indiferent. Unul în care viaţa musteşte şi în care Ana Maria va trăi
de acum încolo. Pentru multă vreme, sînt convins.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters