OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

n Vestea 1. E bine. Am reusit. Oricum, nu mai aveam mult. Trebuia sa se-ntimple.
Ni s-a cerut un pic (mai mult) de efort ca sa reusim. Asta a fost pina la 1 ianuarie 2007, moment al sarbatorii – pe buna dreptate. De acum inainte ni se vor cere alte lucruri, pe buna dreptate. Caci noi am dorit integrarea in Europa, cum ni s-a spus in micile discursuri ale sarbatoririi. Ce ne vom cere noi noua de-acum inainte?
Daca punem toti mina nu se poate sa nu reusim. Ca de-atit e nevoie. Sa punem toti mina: ambigua formula, suna a slogan al unei campanii pro-coruptie, nu-i asa? in practica, insa, cum s-a vazut de-atitea ori, formula a fost mult mai exacta: a pus botul, si coborirea in regnul animalelor e o certificare mai exacta a unui instinct primar ce va avea curind un cimp mai larg de actiune.
Caci, in curind, o lume noua se va deschide in fata ochilor nostri incintati. Graalul il vom gasi. Prea s-a vorbit mult despre el, despre potirul plin. E scris in multe carti, mai vechi si mai noi, e desenat in hartile pe care le vede oricine. Nu se poate sa nu existe. Ca si Baudolino, personajul lui Umberto Eco, vom merge dupa el. Prin ploi si ger, prin arsita, mai si murim, mai si bolim, dar cit mai putem sufla, cit mai avem suflu, suflet(?), nu se poate sa nu reusim.

n Vestea 2. Asta a fost vestea buna. Vestea proasta este ca la noi ramin tot mai putini cei care stiu, pot sa citeasca aceste carti, aceste harti. Desi s-au deschis multe scoli noi, dascalii sint si ei multi, nu se stie cum – vorba unui italian –, alfabetizarea s-a cam oprit. in ciuda succeselor individuale, ale elitelor, mai tinere sau mai in virsta, reforma analfabetizarii e, totusi, in plin avint. Savantii nostri si altii, straini, constata fenomenul si il explica. E un progres vizibil, o binefacere: frumosul copilas al alfabetizarii europene arata – nu se stie cum (tot italianul ala) – ca un hermafrodit: jumatate da sa spuna „A“, alta jumatate da sa spuna „A, nu“. La primul control s-a vazut ca batrinul doctor n-a vazut bine middlesex-ul. Acum n-au ce-i mai face, problema ramine a copilasului: sa-si decida singur sexul si dupa aia lucrurile se-aranjeaza ele. Un cromozom zbanghiu a taiat-o-n alta parte, ca un sofer bucurestean, de capul lui. De muschii lui, mai nou. Delegarea functiilor capului spre muschi e clar un semn al postmodernitatii. Oricum, s-a mai intimplat.

Bun, deci muschii alfabetizarii s-au atrofiat, dar numarul zbanghiilor s-a marit. Stergem cuvintul „zbanghiu“1 ca nu e corect. Numarul celor „rasuciti“, stirpea lui Canuta, devine tot mai mare. Alfabetul e pentru ei o chestie relativa, relativismul fiind, cum bine ne spune amar Allan Bloom, noua magie in educatie. N-a spus-o chiar asa, dar il parafrazez2. Prin extensie, aceasta magie e peste tot, in societate, in politica, oriunde. Mai sint si astia normalii, dar si normalitatea e relativa, ca orice. Esti tu normal, da’ degeaba, ailalti te vad „rasucit“. Acum, analfabetizarea n-o poti lasa de capul ei, de muschii ei, adica. Trebuie musai s-o dezvoltam. Si, aici, imediat au aparut prin altoire noile forme institutionale care, odinioara, dar in alt fel, facusera gloria modernitatii europene, dupa marele proiect al Iluminismului. Pentru o natie tinara ca a noastra, e mana cereasca, adica ceva de bine, desi taranul cind zice mana intelege o nenorocire trimisa tot de Sus, da’ daca e cereasca, semnul negativ devine mintenas pozitiv. Caci despre mintea omului e vorba, minte pe care, vezi bine, Scoala ar trebui sa o pregateasca pentru o lume a cunoasterii. Si ce-ar fi de cunoscut ?

n Vestea 3. Poate faptul de a trai in libertate care este musai un principiu fondator al societatii democratice. Si o veste pe care nu a aflat-o toata lumea. Nu pe asta e bazat tot sistemul, aproape tot, al gindirii occidentale? Nu spune el, Tocqueville, ca educatia e esentiala pentru spiritul democratic? in America. Da, dar in acelasi timp, democratia naste, precum cromozomul mentionat, un diavol numit opinia publica. Bloom scrie ca „cerinta democratiei este ca fiecare om sa decida pentru el insusi“. Dar ca asta sa se intimple, atunci cind vorbim de grupuri umane, e nevoie de un sistem de reprezentare a deciziei. Si astfel, in micul nostru curs de analfabetizare, ajungem sa vorbim de politic, de alegeri democratice si de sansa ca unii sa-i reprezinte pe altii. Ei sint alesii. Nu nominal, ci pe liste. Nu conteaza procentajul, nu conteaza citi vor in mod real sa decida pentru ei insisi sau ele insele3. Regula jocului spune ca ei, alesii, se identifica cu binele comun, indiferent ca i-ai votat sau nu.

isi asuma, adica, responsabilitatea de a decide ce e bine pentru tine, in numele tau, si, pe un plan mai larg, pentru tara. Uuuups! Am zis tara, nu e bine, ce-am facut, ce-am zis, a vorbit gura fara cap. Asta e…
Cum se stie, in democratiile europene de azi alegerile dau cistigatori, de la presedinte, partide etc., persoane care reprezinta in tot mai mica masura electoratul in totalitate. E o imperfectiune a „jocului“ democratic ce creeaza falii in spatiul public. Alfabetul democratic, in lectura cea mai simpla, afirma ca asumarea reprezentarii in politica, mai ales prin actul de guvernare, presupune in mod esential nu numai binele electoratului propriu, ci si al celorlalti care nu (te-)au votat deloc. „Istorii“ repetate arata ca acesta este primul lucru uitat atunci cind ajungi la putere. Cu vorbele lui John Stuart Mill4, „Lupta dintre Libertate si Autoritate este cea mai izbitoare trasatura a acelor parti din istorie cu care ne-am familiarizat mai intii, in special in istoria Greciei, Romei si a Angliei“. Constructia spatiului de miscare libera intre Libertate si Autoritate devine tot mai dificila astazi si presupune, nu o data, modificari, adaptari, „rasuciri“ care distorsioneaza profund comportamentul civilizat. De fapt, structurile institutionale ale Autoritatii se lupta azi intre ele: pentru constructia libertatii pare sa nu se mai lupte nimeni. Ca si pe firul de iarba, poti calca pe om fara mari probleme.

n Vestea 4. De aceea, poate, proiectul european al Romaniei e ca o harta pe care conchistadori de ocazie infig cite un stegulet batut de vint, smuls adesea de vitregiile naturii, ale naturii umane. Constructia europeana a Romaniei seamana acum cu o casa ce incepe sa fie inaltata fara proiectarea cailor de acces in ea; usi, ferestre, incalzirea sint lasate pentru un alt timp. Ce ramine? Noi sedii, noi constructii ce se itesc cum o acnee juvenila pe-un obraz naiv? Ei, nici chiar asa! mai ramin decizii, ordonante, legi, hotariri gindite de multe ori canicular de minti infierbintate, ce repede fi-vor uitate sau contrazise. Ne sufocam sub ele. Lipsa de viziune privind constructia destinului national e o impotenta – temporara, sper –, dar si o carenta grava de educatie, de moralitate. Analfabetizarea politicului, barbaria rezolvarii relatiilor contractuale asumate dau nastere unor haiku-uri tot mai greu de inteles.

Sub toate acestea, republica, Romania, deveni de multi ani un spatiu unde se lafaie lucrurile publice importante precum sexul, impostura, agramatismul, neobrazarea. Clovni cultivati de televiziuni executa neostenit, cu savoare, spre satisfactia celor ce raspund la sondaje, numere de circ ce devine national. Circul national al analfabetilor, alt CNA. Noua lume a cunoasterii e spectaculoasa. Dar micii romani – nu marii romani! – sint cei care au achitat, si o vor face in continuare, factura zilnica a integrarii in Europa. Cit de corecta este aceasta? Ginditi-va ca zilnic, la bloc, cine vrea sa se spele cu apa calda, ii da drumul si asteapta pina cind apa e chiar calda (fierbinte): contoarul de apa calda marcheaza, insa, din chiar momentul in care ai dat drumul la apa „calda“. Platim, fireste, consumul zilnic, chiar daca tu pierzi, zilnic. Cistiga altcineva, tot zilnic (regia, de exemplu). E corect? Desigur, vor trebui schimbate instalatiile, conductele etc. Cindva. Tot astfel si cu o tara.

n Vestea 5. Tornada, ei, nu chiar, zefirul, alizeul deconspirarii creatorilor de sistem comunist si a colaboratorilor Securitatii, care pare sa fi capatat o comanda prezidentiala de tip fast-forward sau – cine stie? – de tip fast-food, desi s-a petrecut cu putin timp inainte de 1 ianuarie 2007 si, astfel, ar mai putea fi o sansa a corectitudinii si onestitatii, releva si altceva: atentia fata de procesarea mai multor miliarde de euro ce sint alocati Romaniei dupa aderare. Cine sint aceia care vor gestiona dificilul proces al absorbtiei acestor fonduri structurale in beneficiul Romaniei? intr-o emisiune TV, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu au accentuat inca o data ideea ca viitorul apropiat trebuie construit cu alte persoane decit acelea care au contribuit la proiectarea si punerea in practica a sistemului opresiv comunist.

Eligibilitatea morala reclamata adesea trebuie sa fie insotita de competenta: cu persoane infailibile moral, dar incompetente sau slab competente ori cu persoane competente, dar vulnerabile moral, aceasta constructie a viitorului apropiat si pe termen lung are putine sanse de reusita. A trai mai bine, a te misca liber depind clar, esential de rezultatul unui examen de constiinta la nivelul clasei politice si al spatiului public. Si nu numai. Altfel, analfabetizarea isi va continua marsul.
Trebuie sa recunoastem (daca trebuie!) ca noua ne reusesc foarte bine diagnosticele de dupa. Dupa ce boala s-a instalat si am ajuns ca niste flecuri (fleacuri). Oricum, e bine. Mai ales pentru formarea opiniei publice si curajul de a pune degetul pe rana. Partea proasta e ca, fireste, asta nu e suficient. Vestea 5 agita de citava vreme spiritele (fantomele, nu-i asa?), cu atit mai mult cu cit pe hirtie examenul european a fost luat: ramin de facut, insa, temele pentru acasa, homework, adica, efort acompaniat de eterna gifiiala de a nu rata termenele. Aici, instinctele carnivore le devanseaza mult pe cele vegetariene.

Multi vad integrarea ca o bucata de carne in care musai sa-ti infigi coltii (molari, premolari etc.) si s-o inghiti pe nemestecate. Aia au destul ca d-aia ne dau si noua. Filozofia pragmatica a lui „ce ne da?“ e in continuare triumfatoare in fata lui „ce dam noi?“.
intr-un eseu absolut remarcabil5, o „apocalipsa“ de tipul „inconvenientului“ de a te fi nascut (Cioran) si/sau de a fi roman (Patapievici – care observa insa si „avantajele si dezavantajele inconvenientului“, in conferinta Erudio din 26 octombrie 2006), Traian Ungureanu analizeaza consecintele si efectele in prezent ale instalarii comunismului in Romania. Iata citeva: „…un fenomen complex si primar care devoreaza, si astazi, viitorul societatii romanesti: prostia“; „Puterea comunismului romanesc si iradierea sa postuma tin, intr-o masura mare si nesesizata, de succesul recivilizarii negative si de esecul culturii sociale romanesti“; „Societatea romaneasca a intrat, din decembrie 1989, intr-o experienta extrema. Ea a ramas tot in afara propriei realitati si a acceptat o ipoteza iluzorie, in locul analizei concrete a propriei situatii istorice“.

Eseul lui Traian Ungureanu, care se inscrie, dupa mine, intr-o serie rara de meditatii asupra fugii de real, a absentei din prezent, simptom romanesc caracteristic al unei boli de tip istoric, revelata, in alt fel, de un Witold Gombrowicz, de pilda, pentru polonezi, sau Allan Bloom, pentru americani, poate fi citit si cu ochelari de cal, si cu lentila microscopului sau à rebours, cu miopia acomodanta a Ecaterinei, tarina rusilor, careia potemkiniada organizata ca un show ii asigura soporificul oricarei false democratii autoritare, dar si cu luciditatea cea de pe urma, o urma care poate scapa turma. Problema e, fireste, cu „ciinii ciobanesti“, cei care ataca omul pentru a apara animalul. Cit despre pastori, numai de bine, caci „la nunta mea, a cazut o stea…“. Ei inca stau mioritic proptiti intr-un ciomag. Cuvintul-ciomag a transformat, schimonosind-o, limba romana vorbita in spatiul confruntarii politice de azi, unde noii ciobani si samadai cinta afon nota barbara in simfonia europeana6.

n Vestea 6. Ni se vesteste un nou inceput. Ceea ce e de bun augur. Augurul, insotit de ceata cunoasterii privind ceea ce urmeaza, dar si de scepticismul sanatos care taie elanul, e inca prizonierul neincetatului razboi politic de gherila intern care, in loc de a produce o piine buna de mincat, fragmenteaza coca in taietei aruncati parlamentar, legislativ si prezidential de zidurile constructiei europene a Romaniei. „Lectiile“ marilor romani – care sint, in general, de ctitorire sau de aparare a unor idealuri fondatoare – par ca un vechi album lasat/uitat undeva, prafuit, patat, ireal ca orice portret de familie. Simturi, nelistate de medicina, precum cel al masurii sau bunul-simt, ne apar astazi ca fosile dintr-un ev apus. Dar urmarile unei nefaste istorii recente sint inca aici, tot astfel cum cimpurile de lupta din primul razboi mondial, unde au fost folosite gaze toxice si unde apoi s-au plantat paduri, mai otraveau dupa multi ani pe cite unul asezat ling-un copac. Recapitulam si „performam“ cu nesat erorile care – intr-o euforie a analfabetizarii – vor anemia iremediabil vointa, cita este, de a ne „destepta“ (v. Imnul de stat).
Unde este buna noastra vestire? Fireste, in fiecare dintre noi. Dar, cum se stie, e mai usor sa te analfabetizezi, sa devii barbar, decit sa stii cine esti si ce vrei sa faci. Constructia europeana a Romaniei nu este un panaceu al irealitatii noastre, potirul plin care ne va salva din delirul nostru, din febra lipsei noastre de corectitudine si integritate. E o promisiune. O veste venita pentru a ne trezi… din „somnul cel de moarte in care (ne-)adincira barbarii de tirani“. Care tirani?

–––––––––––––
1. „Zbanghiu“ (despre ochi): „sasiu“; (despre oameni): „neastimparat, zvapaiat, aiurit“, cf. tiganescul bango („rasucit, strimbat, schilodit“) – DEX, 1975.
2. Allan Bloom, Criza spiritului american, Editura Humanitas, 2006, p. 23. (Studentii americani „sint unificati doar in relativism si in credinta in egalitate. Iar acestea doua sint unite intr-o intentie morala. Relativitatea adevarului nu este o intelegere teoretica, ci un postulat moral, conditia unei societati libere, sau cel putin asa o percep ei. Ei toti au fost echipati mai devreme cu acest cadru, care reprezinta inlocuitorul modern al drepturilor inalienabile ce constituiau odinioara fundamentele americane traditionale pentru o societate libera“.)
3. Folosesc, totusi, distinctia de gen, in ciuda semnalelor tot mai clare care arata ca numarul barbatilor e in scadere si cel al femeilor in crestere si ca, dupa nelinistitoare documentare prezentate la televizor, s-ar putea sa nu mai fie nevoie de mascul pentru fecundare, caci stiinta o rezolva si pe-asta. Vezi si veto-ul presedintelui american in respectiva chestiune. Oricum, Dumnezeu n-are ce cauta aici, nu? – asta e treaba savantilor si a cercetatorilor care se bucura, precum cei care au descoperit fisiunea atomului, cind pot clona o musca, o oaie si altele. Oricum, chestiunea acuplarii la fiinta umana pare sa nu mai tina cont in primul rind de ideea de procreere, ci de gauri, caci, vorba unui prieten, daca gauri sint, totul e (ok). Daca anatomia umana n-ar prezenta aceste gauri, orificii, situatia ar fi pathetic de jalnica. Vom reveni, dupa o pauza publicitara! (in care pauza vedeti reclame la diverse produse realizate adesea pe un scenariu erotico-sexual!)
4. John Stuart Mill, Despre libertate, Editura Humanitas, ed. a 3-a, 2005, p. 45.

5. Traian Ungureanu, Despre Securitate. Romania, tara „ca si cum“, Humanitas, 2006, p. 38, 76, 126.
6. Va amintiti Imnul de stat al Romaniei, Desteapta-te, romane!: „Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte,/ in care te-adincira barbarii de tirani...“. Astazi, dincolo de aerul desuet, el evoca inca imaginea unei natii chemata la lupta. Simtiti ca traim asa ceva?