OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Draga Caius,

inca de la inceput te anunt ca eu nu voi evolua, in dialogul nostru epistolar pe care l-ai inaugurat in numarul trecut, la acelasi nivel de complexitate intelectuala ca tine. Nu numai ca nu ma simt in stare sa fac asta, dar cred ca si tema noastra o justifica. Raportul Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste este si un demers stiintific, dar este si multe altele: un demers politic, un eveniment social important etc. in plus, doar o anumita latura a documentului presupune un nivel teoretic foarte complex. in opinia mea, lucrurile mai elementare din Raport si despre Raport sint si cele mai importante, si mai ales asupra lor ma voi concentra.
Asa cum sesizezi foarte bine, nemultumirile mele principale legate de Raport sint, pe de o parte, faptul ca vorbim de un act ritualic, superficial, care are toate sansele sa fi fost ultima ocazie ca societatea romaneasca sa ajunga la o clarificare fata de comunism; avem nu numai un act maniheist, care exonereaza aproape total societatea larga de vina perpetuarii comunismului, dar si unul care reproduce, in tonul si sensul analizei, atitudinea de victima, respectiv cliseele primitive ale discursului anticomunist al tranzitiei de la noi.

Or parerea mea aici e foarte clara: cred ca sint foarte multi romani (printre care si eu) care nu mai vor sa fie victime ale comunismului si acum, dupa 17 ani de la caderea lui. in acest sens, si in masura in care Raportul adopta perspectiva autovictimizarii (nu am sustinut ca ea este hegemonica, dar cred ca se poate spune ca ea predomina), aceasta pozitie oficiala a statului roman, care teoretic ne reprezinta pe toti, poate fi considerata de-a dreptul ofensatoare, chiar daca, evident, involuntar. Desigur, sint constient ca imensa majoritate a romanilor am fost victime doar intr-un sens diluat si ca trebuie sa avem tot respectul pentru suferinta marilor victime ale regimului comunist: cei care au fost ucisi, inchisi, agresati fizic si psihic, deposedati de proprietati, hartuiti. Cred insa ca tonul de lamentatie vindicativa din multe pasaje ale Raportului nu ajuta la recunoasterea suferintei lor, dimpotriva. Singura atitudine potrivita ar fi presupus in mod necesar, dupa mine, un ton rece si demn.

Lamentarea pe tema suferintei incercate e o reactie normala din partea victimei propriu-zise (chiar daca, dupa cum stii foarte bine, cei mai remarcabili opozanti si/sau victime ale comunismului au evitat in general un ton lamentativ in evocarea vietii lor). insa adoptarea acestui tip de ton de catre cineva care se substituie posturii de victima a altcuiva, chiar cu cele mai bune intentii, mi se pare indecent. Atunci cind autorii Raportului nu doar descriu suferintele produse de comunism si le judeca din punct de vedere al unui sistem de valori democratice, dar se si lamenteaza pe tema lor sau adopta un ton revansard (un ton al neputintei, de fapt, dupa parerea mea), atunci ei isi depasesc mandatul de reprezentare a poporului roman intr-un mod foarte nefericit. Fie ca e vorba de suferinta soft a victimelor soft majoritare, fie ca e vorba de suferinta acuta a celor care au facut obiectul direct al represiunii.

in cuprinsul Raportului intilnim relativ des termeni lamentativi/vindicativi precum „odios“, „calau“, „capetenie a Securitatii“, exprimari hiperpatetice de genul „Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roaga, din cerul lor, sa nu le uitam“ etc., etc. inteleg ca tu le iei mai mult in aspectul lor de rateuri stilistice evidente. Pentru mine, in schimb, ele sint relevante exact pentru perspectiva ideologica/atitudinala de fond a Raportului, care e, cred, una inflamata tocmai pentru ca e demagogica si formala (nu spun ca aceasta perspectiva infuzeaza tot textul Raportului, dar se suprapune peste si, facind asta, deformeaza pasaje de investigatie istorica valabila). Hai sa ne punem o intrebare simpla: cui si la ce poate folosi un astfel de ton? Oare nu cumva mai degraba la discreditarea condamnarii comunismului decit la potentarea ei?

Ideologie vs societate
Asa cum sesizezi foarte bine (chiar in plus fata de mine, lucruri pe care as fi vrut sa le spun dar se pare ca nu am reusit sa le formulez), mi se pare perdanta perspectiva accentuat ideologica a Raportului, care conduce tot la o legitimare simbolica a comunismului. Eu formulasem mai simplist acest fapt elementar, anume ca tocmai anticomunistii din Romania sint cei care mentin in viata comunismul; o data intr-o maniera derizorie, insuflind viata cu orice pret intr-un comunism ideologic de paie pe care sa-l poata calca in picioare curajos, la orice ora din zi si din noapte, apoi intr-o maniera cu adevarat catastrofica, respectiv ignorind realitati profunde ale comunismului (ceea ce decurge necesar din obsesia pentru ideologie).

Multe dintre aceste realitati nu au legatura cu ideologia comunista, dar sint totusi parte a istoriei dictaturii comuniste, in masura in care aceasta a dat forme specifice unor tare cronice ale societatii romanesti (existente si inainte de comunism, dar si dupa): subdezvoltarea, lipsa egalitatii de principiu dintre cetateni, tendinta spre autarhie, tendinta naturala a statului de a discrimina intre cetateni, insistenta in a intreprinde modernizari de fatada ale societatii, elitismul (ca sa-i oripilez definitiv pe anticomunistii compulsivi: da, exista un elitism comunist, nu in sensul de valoare umana a elitelor de partid sau al recunoasterii lor populare, recunoastere pe care elitele naturale dintr-o societate normala trebuie sa o aiba, ci in sensul unul gap enorm intre cei care conduc societatea si cei care sint condusi, in sensul unor „elite“ care conduc de la mare distanta si in mod arbitrar o societate aplatizata, in sensul unei relatii sociale care amesteca supunerea relativ neconditionata fata de „virfuri“, de o parte, cu condescendenta si voluntarismul, in acest caz unul cu cele mai rele consecinte, de cealalta parte).

Aceste realitati, cum spuneam, chiar daca prea putin legate de ideologia comunista, fac parte integranta din regimul comunist si din felul in care a inteles el sa conduca societatea; fac parte, intr-un mod suficient de tragic, din istoria Romaniei comuniste. Cred ca Raportul, pe linga condamnarea ideologiei comuniste, a Partidului si a Securitatii, ar fi trebuit sa acorde mult mai multa atentie acestor aspecte esentiale ale comunismului romanesc. Din pacate, perspectiva lui extrem ideologica il face sa le ignore aproape complet, ceea ce e cu atit mai regretabil cu cit intelegerea acestor realitati e vitala pentru depasirea comunismului, in sensul de imaginare a unei societati care sa difere in structura ei profunda de societatea comunista. Un tip de societate care, ma tem insa, nu va deveni realitate prea curind.

Desigur, ai perfecta dreptate sa pui problema posibilitatilor reale existente din start pentru activitatea Comisiei. Sint de acord cu tine ca aceste posibilitati erau si sint limitate: si pentru ca un proces real de intelegere/asumare a trecutului comunist la nivel social e dificil si indelungat (dar Raportul putea sa dea, macar, un semnal puternic in acest sens), si pentru ca, asa cum spui, o buna parte dintre limitari se refera chiar la capacitatea intelighentiei locale in a evalua trecutul, atit in termeni intelectuali cit si morali (dar exact asta spuneam si eu).
Nu contest faptul ca tema principala a Raportului trebuiau sa fie aparatul represiv si ideologia comunista. Sigur, era vorba despre dictatura comunista, asta e clar. Dar dictatura comunista nu se suprapune deloc cu ideologia comunista; de aici, carentele in analiza aspectelor despre care vorbeam mai sus. Ce vreau sa spun e ca analiza ideologiei si aparatului in sine, fara a fi gresite in sine, asa cum apar ele in Raport, pot deveni gresite sau macar nefericite din cauza ansamblului in care sint inserate sau a felului in care sint expuse. Apoi, este tonul despre care de asemenea am amintit si care imprima un caracter foarte specific acestei analize.

Sigur ca trebuia, cum spui, sa fie expus „miezul fierbinte, de natura ideologica“ si fanatismul esential ale sistemului comunist, de asemenea expusa latura lui simbolica. insa opinia mea, care, desigur, poate fi gresita, este ca ideologia si caracterul fanatic ale comunistilor romani explica doar partial si mai ales doar pentru o anumita perioada dictatura comunista din Romania si tipul de societate pe care ea a creat-o. Sa nu uitam ca Romania a evoluat din ce in ce mai clar de la un deceniu la altul spre autarhism, ruralism si discriminare in termeni care erau inacceptabili chiar pentru doctrina si practica regimului. Exista intregi segmente ale istoriei societatii romanesti de atunci, dar si ale istoriei dictaturii comuniste, imposibil de explicat prin ideologie, prin fanatism sau prin caracterul malefic al ideilor, practicilor sau reprezentantilor comunismului. Nu am spus ca analiza dictaturii comuniste trebuia sa ignore ideologia si aparatul de partid; ar fi, evident, absurd. Am spus ca aceasta analiza, ignorind acea parte esentiala a istoriei comunismului romanesc la care ma refeream mai sus, este una puternic deformata.

„Modelul totalitar“ al analizei
Tu oferi mai multe explicatii pentru optiunea Raportului in favoarea unei perspective clasice de analiza, axata pe ideologie: o data e vorba de imaturitatea acestor cercetari la noi. Sint de acord, dar, cum amintesti chiar tu, unele premise totusi exista, iar un text sintetic, cum ar fi trebuit sa fie Raportul, trebuia sa prezinte mai mult ideea ca atare, nu neaparat o cercetare desfasurata. Apoi, ar fi vorba de faptul ca Vladimir Tismaneanu insusi nu ar fi optat definitiv in cadrul dihotomiei de interpretare „sistem de putere vs cimp de evolutii sociale“. Este o decizie (sau indecizie) personala fireasca, dar nu cred ca ea ar trebui sa explice optiunea unui intreg colectiv care se presupune ca reprezinta statul roman.
Apoi oferi insa un argument cu care nu sint de acord, anume ca aceasta lipsa a perspectivei dinspre societate in analiza comunismului este suplinita, daca nu cumva citesc eu o sugestie pe care in realitate nu ai facut-o, de aplecarea speciala a lui Vladimir Tismaneanu pentru biografia si traseele individuale, private si publice, ale comunistilor (si care, spuneai, ar constitui chiar un avantaj important pentru pozitia de sef al acestei Comisii). insa daca fascinatia lui Vladimir Tismaneanu (cred ca nu e exagerat sa o calificam astfel) pentru oamenii concreti care erau comunistii poate sa aduca un plus de intelegere real al valorilor si mentalitatilor care au determinat comunismul romanesc sa functioneze in felul sinistru in care a facut-o, nu cred ca asta are de-a face prea mult cu analiza cimpului vietii sociale, in termeni de institutii, practici, etc.; perspectiva de interpretare ramine aceea axata pe ideologie/sistem de putere.

Asa cum spui, in introducerea Raportului se ofera, e adevarat, un model teoretic si o trecere in revista a stadiului cercetarii comunismului. La p. 24, de exemplu, este amintit faptul ca exista deja de mult timp o directie de cercetare a comunismului care critica „«modelul totalitar» de perceptie a societatii comuniste, care presupunea dependenta totala a vietii locale fata de centru, precum si omnipotenta organelor de partid si de stat, evidentiind in schimb practicile de dominatie si de dispersie si negociere a puterii la diferite nivele locale si regionale“. Din pacate, aceasta directie de cercetare nu e reprezentata aproape deloc in Raport, care ramine pe „modelul totalitar“ de perceptie.
Strategia Comisiei de a miza fundamental si de a se concentra aproape exclusiv pe demonstrarea caracterului „ilegitim si criminal“ este, spui tu, corecta, pentru ca ar fi fost contraproductiv ca efortul sa fie risipit in mai multe directii; nu era menirea Raportului „sa ne schimbe modul de a intelege experienta istorica a comunismului“. Aici din nou nu sint de acord, chiar daca in principiu inteleg argumentul pragmatic al valorificarii maxime a unor resurse precare.

Teza caracterului „ilegitim si criminal“ al comunismului romanesc si al celui generic este larg acceptata de comunitatea intelectuala. E foarte bine ca si la nivel simbolic ea este clar afirmata de statul roman prin intermediul Raportului, dar e o lupta deja cistigata, dupa parerea mea. La nivelul unei majoritati a cetatenilor romani, de asemenea, comunismul este considerat ilegitim sau criminal sau, in orice caz, ceva foarte „rau“; din pacate, aceasta opinie populara este mai mult formala, destul de conformista si conjuncturala in opinia mea, adica lipsita de fundament la nivelul optiunii clare pentru un set de valori si idei diferit.
Nu cred insa ca istoria represiunii, indeobste bine cunoscuta (la diverse niveluri de amanunt, desigur, in functie de nivelul de interes), sau analiza ideologiei si aparatului de partid va fi de natura sa ofere acest fundament; in mod sigur, simpla afirmare formala a caracterului „ilegitim si criminal“ al regimului comunist nu o va face, iar cele 665 de pagini ale lui nu aduc decit putine alte teze care ar putea avea un impact popular. in schimb, poate ca paradigma confruntarii reale cu trecutul comunist la nivel social ar fi oferit, macar in perspectiva, un fundament mai consistent pentru o pozitionare fata de comunism care sa nu fie doar ritualica.

Istorie, idee si atitudine
De fapt, pina la urma, care este modelul teoretic urmat in conceperea documentului? Raportul opteaza pentru o istorie factuala de mare detaliu, insa cu putine elemente de interpretare in afara condamnarii comunismului, facuta, pe de o parte, in termenii unei analize care urmeaza criteriile politologiei clasice (ceea ce e in regula, in principiu, desi ramine omisiunea grava a perspectivei „sociale“), pe de alta parte in cheia tonului inflamat despre care am vorbit (ceea ce nu e deloc in regula). Opinia mea, in schimb, era aceea ca autorii Raportului ar fi trebuit sa aiba curajul de a oferi o interpretare a comunismului romanesc si, in consecinta, o pozitie mai nuantata fata de el decit simpla condamnare in acesti termeni. Asta cred ca trebuia sa fie ideea fundamentala a unui document de pozitie fata de un regim opresiv din trecut, pe linga condamnarea lui formala.

in nici un caz, insa, sa faca istoria lui de detaliu. Care este rostul acestei istorii? Un document de pozitie al statului roman pe o tema de interes vital trebuia sa fie, absolut obligatoriu (aici, in opinia mea, cel mai elementar bun-simt nu admitea alte optiuni), unul sintetic, respectiv accesibil publicului potential interesat de aceasta tema. De altfel, reamintesc faptul ca proiectul initial era cel al unui text de 100 de pagini plus anexe, ceea ce era absolut rezonabil. Cercetarea stiintifica putea fi continuata nu doar in anexe, ci in proiecte ulterioare etc., dar textul de baza trebuia neaparat sa fie accesibil spatiului public, ceea ce, evident, nu are cum fi in formula actuala de 665 de pagini de investigatie istorica laborioasa. Aceasta formula, ca si tonul de care vorbeam, mi se pare un simptom clar al autismului intelectual si solipsismului moral care au guvernat acest demers de condamnare a comunismului.

Cind spun ca interpretarea si pozitia ar fi trebuit sa predomine, nu spun, insa, ca istoria ar fi trebuit sa lipseasca, ci doar ca ea ar fi trebuit sa vina pe coloana vertebrala creata de acestea. Evident ca trebuia facuta istoria regimului comunist si a institutiilor sale, a represiunii si rezistentei etc., dar in acestea trebuia sa predomine ideea, nu detaliul. Optiunea pentru detaliul factual care produce acest Raport de 665 de pagini mi se pare, mai degraba, o modalitate de a masca, constient sau subconstient, absenta ideii. Evident ca, asa cum sugerezi si tu, Comisia nu putea sa isi asume o cercetare stiintifica vasta (desi, intr-un fel, se ambitioneaza sa ofere ceva de acest tip); era o comisie care trebuia sa imbine o ratiune intelectuala si una „politica“ (politica in sens larg, in sensul de „publica“).

Dar daca Raportul ar fi trebuit sa tina seama de o ratiune publica in modul in care era conceput, membrii Comisiei, in schimb, ar fi trebuit sa reziste presiunii politice propriu-zise. E evident ca un document de acest nivel de complexitate avea nevoie de o perioada de realizare mai lunga de opt luni. Graba finalizarii lui cred ca e posibil sa explice, pe linga modelul teoretic asumat, si o inadecvare importanta a Raportului, mai exact istoria politica a regimului, respectiv a partidului. Daca alte capitole au o dimensiune sintetica clara, acesta mi se pare inadecvat chiar si pentru obiectivul unei istorii detaliate a comunismului romanesc. Faptul se explica simplu, pentru ca acest capitol este, in mare, un puzzle alcatuit din secvente preluate identic din Stalinism pentru eternitate. Or tipul de cercetare si de text care sint normale intr-o carte de politologie de peste 400 de pagini creeaza intr-un document de acest tip un efect halucinant de inadecvare.

Ne interesa, oare, intr-un document de pozitie al statului roman despre comunism, sa aflam chiar fiecare detaliu despre liderii comunisti, despre luptele lor de culise si despre vietile lor personale? Era oare necesar sa aflam dintr-un astfel de document, fie si dintr-o nota a lui, ca Pantelei Bodnarenko si Ana Toma „au adoptat doi copii, Radu, care a murit la inceputul anilor 1980, si Ioana, arhitecta, care a emigrat in Israel. Se pare ca, la inceputul anilor 1950, Ana Toma a avut relatii strinse cu Dej si nu a ezitat sa-l informeze despre orice lucru semnificativ din viata Anei Pauker (pentru a o convinge pe Pauker de loialitatea sa, era gata sa-i calce rochiile). in anii 1970, Ana Toma inca mai pastra fotografia cu autograf a lui Dej in sufragerie, acolo unde statea alcoolicul Pantiusa ascultind Radio Europa Libera“ (p. 44)?
Cit de departe poate sa mearga acest document cu derizoriul? Era oare necesar sa aflam (observatia ii apartine lui Valerian Stan) ca „sMiront Constantinescu a avut o viata de familie dureroasa. La inceputul anilor 1950, fiul sau, Horia, a murit de apendicita, iar sotia sa, Sulamita Bloch-Constantinescu, o veche militanta comunista, a fost omorita in 1968 de propria sa fiica. in sfirsit, un alt fiu, numit tot Horia, a murit inghetat in timpul unei excursii in Muntii Bucegi“ (p. 82)? Acestea sint, desigur, cazuri extreme, dar cred ca ele sint semnificative pentru inadecvarea capitolului despre PCR, care se pierde in zeci de mii de detalii irelevante, in dauna unei priviri sintetice asupra aparatului de stat comunist.

Alte „negationisme“...
Poate ca nu am explicat suficient de clar pozitia mea pina acum. Asa cum nu contest in nici un fel prioritatea Raportului de a declara regimul comunist „ilegitim si criminal“, tot asa sint complet de acord cu nemultumirea ta ca, de fapt, judecarea responsabililor comunisti nu este suficient de aspra, inclusiv in sens propriu-zis juridic; faptul ca mi-as fi dorit (si) o perspectiva dinspre societate nu era, in nici un fel, un soi de viclenie care sa conduca la diluarea responsabilitatii liderilor comunisti (deoarece, asa cum spui si tu, sint foarte constient ca critici de felul asta sint citite intr-o cheie conspirationista sau, mai rau, negationista…). La nivel juridic, as sustine oricind reglementari oricit de dure impotriva tuturor celor implicati in represiune, intr-o forma sau alta. Asta, insa, cu niste conditii. in primul rind, cu conditia respectarii cadrului legal si constitutional existent, pentru ca asa e normal, sa respectam legile nu doar atunci cind ne convine (respectiv, sa ne asumam costurile implicate de traiul intr-o societate, o proba a maturitatii civice pe care ma tem ca si multi membri ai elitelor intelectuale romanesti ar pica-o stralucit), apoi pentru ca altfel e contraproductiv (exista deja sentinte CEDO impotriva unor astfel de reglementari din alte tari fost comuniste). in al doilea rind, cu conditia ca aceste reglementari sa fie justificate public, mai exact sa aiba si un sprijin popular semnificativ, pentru ca altfel ele recad tot in demagogie.

Asta la nivel juridic. La nivel moral, insa, toti cei (aici nu te includ si pe tine, care ai avut curajul de a contesta regimul comunist inainte, nu dupa 1989) care au asistat pasiv la evolutia lui inspre barbarie ar trebui sa isi puna problema lor insisi inainte sau cel putin concomitent cu a pune problema vinovatiei responsabililor comunisti. Este singura forma acceptabila de atitudine morala, in opinia mea. Raportul rateaza, insa, cu brio aceasta perspectiva, si in continutul analizei, si prin tonul de suficienta morala rebarbativa care razbate din multe pasaje ale lui.
Responsabilitatea pentru instalarea si perpetuarea comunismului nu se imparte, insa, exclusiv intre virfurile puterii si marea masa tacuta. Este uimitoare (sau nu?) lipsa unui capitol separat despre colaborationism si complicitate intr-un document de condamnare a comunismului, despre Militie si Armata ca anexe ale sistemului represiv, despre magistratura, despre segmentele si procedurile din sistemul de educatie care au servit procesul de indoctrinare, despre complicitatile halucinante din cultura; pasaje pe aceste teme apar in mai multe locuri, dar sint absolut insuficiente (exceptie partiala face analiza pe educatie; si aici, insa, trebuia mers mult mai departe). Este oare suficient sa condamnam ideologia, Partidul si Securitatea?
Pina la urma, intrebarea mea e urmatoarea: sustine acest Raport o aprofundare a intelegerii comunismului si a asumarii trecutului, sau doar monteaza un spectacol destul de conformist in acest sens?
Pentru mine e doar o intrebare retorica, dar astept cu interes sa citesc urmatoarea ta interventie...