OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca as vrea sa glumesc, as spune ca scandalul literar iscat la Iasi lunile trecute a ajuns pina in aici, in America. Revenind la un ton mai serios (si, desigur, limitat la spatiul romanesc), nu cred ca exagerez cind spun ca el este cel putin simptomatic pentru fractura ce se petrece incetul cu incetul intre Uniunea Scriitorilor din Bucuresti – intepenita in orgolii batrinicioase si manevre administrative suspecte, ba chiar tot mai departe de lumea literara vie – si scriitorii mai mult sau mai putin tineri care se straduiesc sa sparga structura de monolit, modelul „strins uniti in jurul presedintelui“ caracterizind si acum o institutie oscilind intre rinocerizare si dinozaurizare. Sau, cu alte cuvinte, lupta intre cei care se tem ca schimbarea le-ar putea afecta (poate chiar grav) locurile caldute pe care le-au capatat, nu intotdeauna pe merit, prin asociatii scriitoricesti ori prin edituri si reviste finantate de minister, si cei care ar prefera un spatiu literar dinamic, unde sa incapa cit mai multi si unde sa apara, poate, si ideea de concurenta. Asa cum am prezentat lucrurile, s-ar parea ca alegerea mea e clara si ca m-am aliat deja unei tabere – ceea ce e cit se poate de adevarat. Nu am facut-o doar fiindca sint convins de nevoia de schimbare radicala a unei masinarii invechite, ci si cu speranta ca vreodata fondurile alocate culturii vor fi cheltuite cu mai multa chibzuinta, vor ajunge la creatorii valorosi – indiferent de tabara careia ii apartin – si ca, in cele din urma, din toata aceasta (ma tem, improbabila) transformare ar cistiga atit cultura romana, cit si atit de ignoratul cititor din tara. Eu continuu sa cred ca, inainte de a acuza lipsa de interes a cititorilor romani fata de literatura nationala contemporana, ar trebui sa aruncam un ochi si in ograda scriitoriceasca si sa vedem ce si cum se publica pe banii Uniunii Scriitorilor.

S-ar putea sa constatam cu surprindere ca cititorul roman (atita cit a mai ramas din el) e o faptura naucitor de rabdatoare, din moment ce nu tisneste afara din librarii, ingrozit de „balariile“ care mucezesc in rafturile afectate literaturii contemporane, din pricina unui sistem semifeudal cu „boieri“ ai lumii literare si cu „paria“ ignorati sau de-a dreptul injurati scriitoriceste. Mai reamintesc ca – fara a ma pretinde cu totul obiectiv – sint si am fost cel putin dezinteresat de eventualele avantaje literare si neliterare implicate in toata istoria. Care ar fi oare, avantajele unui pirlit de scriitor? O slujbulice de redactor platita „de la stat“, posibilitatea de a tipari oricind cartile personale si pe cele ale prietenilor, un scaun de onoare la numeroasele mese de protocol si agape literare, burse, premii literare si jurizari in familie. In cei doi ani si jumatate petrecuti la Iasi m-am apropiat de grupul din jurul revistei Timpul, in ciuda faptului ca avantajele concrete erau inexistente. Iar la ora actuala puii prajiti pe care ii vind la doi pasi de casa lui Bill Gates nu au – din fericire pentru ei – nici o legatura cu lumea literara romaneasca.
Una dintre putinele carti in romaneste pe care le-am carat dupa mine in America este romanul pe care il vad cel mai aproape de perfectiune in intreaga literatura a secolului al XX-lea: capodopera lui Mihail Bulgakov – Maestrul si Margareta. Recitindu-l de zeci de ori, desigur ca incep sa-i cunosc toate coltisoarele, toate personajele si replicile, nivelele de interpretare si lumile pe care le pune in miscare. Mai mult, ca orice carte destul de complexa ca sa capete un usor caracter de Biblie laica pentru admiratorul ei neconditionat, Maestrul si Margareta imi ofera de destule ori modele de comportament si decupaje sociale recognoscibile in lumea reala. Iar de aici pina la judecarea in cod bulgakovian a lumii literare din Iasi nu trebuie sa fac decit un pas, cu ajutorul ironiei netarmurite din vorbele unor personaje ale cartii:

„– Ia te uita! Pai asta-i Casa Scriitorilor! Stii, Behemoth, am auzit multe lucruri frumoase despre casa asta. Iti atrag atentia, dragul meu, asupra ei. E o placere sa te gindesti ca sub acest acoperis se adapostesc si se coc o groaza de talente!
– Precum ananasii in sera, zise Behemoth [...]
– ...Numai daca asupra acestor gingase plante de sera nu va navali vreun microorganism, daca nu le va surpa de la radacina, daca ele nu vor putrezi! Si asta se intimpla cu ananasii! Vai-vai-vai, cit de des se intimpla!“1
Cei care cunosc – fie si aproximativ – cultura romana stiu ca un reper istorico-topografic major il reprezinta Casa Pogor din Iasi, spatiu de care se leaga nasterea spiritului Junimii si, practic, inceputurile unei miscari care a transformat radical literatura romana. Iar, fiindca acolo se adunau, citeau si polemizau Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Creanga et co. a transformat Casa Pogor intr-un topos cu multiple semnificatii culturale. De unde si apropierea cu Casa Griboedov mai sus pomenita, despre care „...un palavragiu povestea ca la etaj, in sala rotunda cu coloane, vestitul scriitor ar fi citit acestei matusi sunei matusi – n.n.t, tolanita pe sofa, fragmente din Prea multa minte strica. Desi, naiba stie, i-o fi citit poate, dar asta n-are importanta!“2
Asta cam asa e: or fi citit sau or fi polemizat in Casa Pogor scriitorii deveniti clasici, dar asta n-are importanta, adica nu mai mult decit una istorica. Ceea ce se intimpla insa de o vreme buna in viata scriitoriceasca de la Iasi priveste prezentul si – oricit ar parea de patetic – viitorul activitatii culturale din acea parte a tarii, in conditiile in care (dupa stiinta mea) Asociatia Scriitorilor din Iasi este cea mai plina de membri si membre, desigur dupa cea din Bucuresti. Iar cind cineva se refera la actuala „Casa Pogor“, subintelege Asociatia Scriitorilor din Iasi, revista Convorbiri literare, Editura Timpul si un numar zdravan de manifestari culturale din cele mai diverse: lansari de carte, comemorari, intilniri cu scriitori, zile festive etc. Astfel, in ciuda vechii talangi cu care se mai inchid intilnirile de la Casa Pogor si a reiterarii vechiului avertisment „Intra cine vrea, ramine cine poate“, in ciuda aparitiei neabatute a istoricei reviste Convorbiri literare si a multor alte publicatii, ba chiar dincolo de numarul mare de scriitori care se nasc si se coc precum ananasii in sera cam darapanata a Asociatiei Scriitorilor, dupa o oarecare perioada petrecuta in mediul cultural iesean incepi sa te intrebi daca intr-adevar are vreo importanta ca Griboedov a citit acolo..., pardon, ca acolo polemizau, citeau si publicau Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Creanga si mai ales ce legatura are aici istoria cu viata literara contemporana.

Primul contact a fost unul nu prea placut, dat fiind ca se dorea (o forma impersonala in spatele careia nu stiu nici acum exact cine se ascunsese) ca emisiunea sa fie preluata de cineva din grupul de la revista Convorbiri literare. Explicatia care s-a dat – simpla, stupida si falsa – era aceea ca emisiunea purta acelasi nume! Explicatia reala am inteles-o un pic mai tirziu, cind mi-am dat seama cite din mijloacele de difuzare a literaturii si a literatilor depindeau de nucleul tare al Asociatiei Scriitorilor din Iasi: revistele Convorbiri literare, Poezia si Cronica la Iasi (pe linga cele din alte orase din istorica Moldova), citeva edituri, cenaclul Junimea... Or mai fi fost si altele. Cu o emisiune saptaminala pe Radio Iasi, imperiul mediatic amintit s-ar fi consolidat. Spre norocul meu, redactorul-sef al redactiei culturale tinea la pastrarea unei doze cit mai zdravene de echidistanta si, in masura in care era posibil, de profesionalism jurnalistic, preferind un necunoscut abia picat in orasul bahluvial, un ins mai putin prins in confruntarile de orgolii din zona.

Nu mi-au trebuit mai mult de trei luni ca sa pricep cum stau lucrurile si sa incep sa ma plictisesc ingrozitor. In tot timpul asta am fost la localul de linga Casa Pogor de zeci de ori, la zeci de lansari de carte, care mai de care mai pompoasa si mai gaunoasa. Am invatat cine erau scriitorii care „trebuia“ sa apara din cind in cind in emisiune (ca sa nu supar pe nimeni). Am inteles ca o carte lansata e cu atit mai mediocra, cu cit masa de protocol de dupa amorteala generala anterioara e mai imbelsugata. In fine, am ajuns la concluzia ca vechea zicere junimista capatase intre timp o noua semnificatie: „Intra cine vrea, ramine cine poate sa rabde“ sau, mai rau, „Scapa cine poate“. Eu, fiindca, stiti, datoria... eu nu puteam. Iar daca par rautacios, sa-mi fie cu iertare. Insa, in ciuda respectului pe care il am pentru scriitori in general, nu am putut sa nu simt atmosfera de camin cultural si de cumatrie generala din zona. Ca sa fiu mai clar, tot ce se intimpla acolo reprezenta miscarea literara de bon ton a tirgului, loc de intilnire al „lumii bune“, un spatiu incarcat de un farmec vetust, nu lipsit de caraghioslic. Acolo, mai mult decit oriunde altundeva, gaseai ilustrarea vie a „formelor fara fond“: discutii gaunoase si cu pretentii, amici de scriitori deveniti scriitori gratie amicitiei, cucoane admirative si multa, multa monotonie. Acelasi lucru se regasea (si, cred, se mai regaseste) in revistele sus-amintite – cu exceptia, desigur, a cucoanelor admirative. Si, din pacate, asta este atmosfera pe care am intilnit-o si la destule manifestari la care am fost, in Iasi sau in alte parti, de la mediatizatele si costisitoarele Zile Eminescu pina la diferitele alte zile, consacrate aproape saptaminal cite unui scriitor si devenite un fel de slujbe religioase, un canon necesar. Dar, cu o oarecare doza de iezuitism (cum spunea prietenul Nimigean), am reusit sa supravietuiesc ostilitatii de inceput si sa fiu tolerat, ca orice rau necesar care „te da pe post“.

Abia dupa vreo sapte-opt luni, cind ma impacasem cu situatia, am cunoscut – cu surprindere – si grupul „advers“. Spun „cu surprindere“ pentru ca despre el se vorbea atit de putin in cercul de la Junimea, incit cu greu puteai afla ca exista. Ei nu erau de bon ton, nu erau in gratiile Asociatiei, nu erau agreati si nici – Doamne fereste! – finantati. De altfel, revista Timpul a (re)aparut in decembrie 2000 fara nici o finantare de la vreo institutie de stat sau locala, iar redactorii ei n-au avut nici un fel de beneficii materiale de pe urma muncii lor. Tot spre surprinderea mea, grupul advers (despre care o sa vorbesc putin mai incolo) nu numai ca era mai bine informat despre ceea ce se intimpla in literatura romana sau de aiurea, dar a parut gata sa ma accepte fara prea multe rezerve, mai ales ca citisera cite ceva din textele mele. In grupul „generalilor“ (vorba lui Bulgakov) nu prea mai citea nimeni mare lucru; toti pareau sa stie, de la o instanta superioara, ce-i aia esenta literaturii. Asa am ajuns redactor la Timpul si, automat, intr-o pozitie delicata, straduindu-ma sa-mi mentin obiectivitatea in pozitia de realizator al unei emisiuni dedicate tuturor scriitorilor din zona.

Cam asa ar arata, cred, traseul unui ins care ia contact, pornind aproape de la zero, cu viata culturala ieseana. Pe de o parte exista un grup de „veterani“ – dintre care unii s-au afirmat si in perioada proletcultista – care detine reviste, edituri, fonduri si puterea de a le administra. In jurul lor graviteaza tineri scriitori, poeti, eseisti acceptati in cercurile puterii oficiale, care beneficiaza de unele avantaje (publicare, premii literare etc.) atita timp cit se conformeaza liniei directoare a grupului. Pe de alta parte exista un grup foarte eterogen de scriitori cam de toate virstele (multi – dar nu toti –tineri) care se straduiesc sa-si faca loc in lumea literara si care sint ignorati cu superioritate, dar si cu oarecare teama. Stiu ca suna putin melodramatic, aproape dickensian, dar cititorul isi va da seama ca am ingrosat pe ici, pe colo, contururile. Nu prea mult insa. Iata de ce:
a) Daca vorbim de valoarea literara a scriitorilor de la Junimea (sau Casa Pogor, sau din revista Convorbiri literare), cu greu o sa gasim un echilibru intre numele relevante si inevitabilii creatori marunti. Revista Asociatiei Scriitorilor, in ciuda finantarii neintrerupte si a unei stabilitati de invidiat (recunosc), nu poate scapa de aerul prafuit, de provincie incremenita in timp.

Colaboratorii de prestigiu cu care se lauda sint de obicei oameni de cultura care publica mult si peste tot in tara, fie pentru ca au nevoie de un spatiu cit mai larg de manifestare (preaplinul unui scriitor trebuie revarsat in pagina tiparita, acesta fiind si rostul scriitorului), fie pentru ca nu pot refuza niciodata o rugaminte amicala. De altfel, in conditiile din Romania, faptul ca ai unde sa publici e, in sine, o binecuvintare. Desigur, si la Convorbiri literare exista oameni de valoare – sa-l numesc doar pe Emil Iordache, singurul care m-a atacat direct din pricina aparitiei mele ca redactor radio in locul vreunui „tinar valoros de la Convorbiri literare“, dar si singurul care m-a impresionat prin eruditie, vioiciune a spiritului si coerenta discursiva (de unde si neintrerupta mea mirare in fata alegerii atit de decise a unei tabere atit de contrastante). Pe ansamblu insa, e suficient sa citesti citeva dintre versurile publicate, volum dupa volum, de nenumarati poeti din acest cerc si cam din aceeasi generatie (insi intre 45 si 60 de ani) ca sa te izbeasca atmosfera de modernism vetust si totusi inca nedigerat intru totul. Nu stiu daca inseamna sau nu ceva faptul ca putini dintre amicii literari din Asociatie sint prozatori, iar cei mai multi umplu pagini cu versuri albe rasfirate cu zgircenie, desi e clar ca – asa cum spunea o data chiar E. Iordache – e mai usor sa scrii sase rinduri cu aparente de profunzime decit sa tragi ca boul la jugul prozei. Ca poeti buni exista destui prin Iasi, e mai presus de orice indoiala. Dar la fel de evident ii va fi oricui cit de cit informat ca cercul mandarinilor Asociatiei Scriitorilor ieseni e plin de insi care scriu cu parcimonie, mai mult ca sa-si justifice prezenta in cercul „alesilor“.

Poemele lor umplu, ce-i drept, paginile tuturor revistelor din tara, dar asta nu inseamna nici ca sint bune, nici ca ar reprezenta nivelul literaturii noastre de azi, ci pur si simplu ca redactorii revistelor si sefii editurilor respective apartin aceleiasi generatii. De cele mai multe ori sint cu totii buni amici, iar amicitia, nene Iancule, este mai importanta decit grija pentru cititor sau pentru banii alocati din buget. Si asa trec la punctul
b), adica la avantajele sociale si materiale. In mare parte, lucrurile au fost prezentate in rindurile de mai sus. Incetul cu incetul, Asociatia Scriitorilor din Iasi se transforma intr-un fel de Asociatie a Scriitorilor Amici de la Iasi (de unde – se vede – protestul celor 30 sau 40, la care evident ca ma raliez). Faptul ca acolo s-a creat un nucleu de scriitori cu prea putina relevanta in lumea literara (cu rare exceptii, majoritatea sint si vor ramine – ma tem – glorii locale) nu este in sine atit de suparator, mai ales ca acestia s-au dovedit intotdeauna gazde extrem de primitoare cu oaspetii de la Bucuresti si, cel putin ca maestrii de ceremonii, fac o treaba foarte buna. Suparatoare este combinatia intre intoleranta fata de cei din afara grupului lor si puterea discretionara pe care si-o mentin. Intr-un fel, ei perpetueaza practici feudale intr-o zona in care astfel de obiceiuri sint inca la ordinea zilei, transformind Asociatia Scriitorilor, revistele, fondurile si toate cele aferente ei in propriul lor fief. Cei care vor sa se infrupte din masa (uneori nu chiar atit de saraca) a scriitorului cu patalama trebuie sa depuna juramintul de vasalitate neconditionata in fata seniorilor si apoi, daca sint in stare, sa indure festivismul gaunos in care se complac acestia. Urmeaza publicarea, spatiu de manevra in reviste, premii literare, iar cu timpul chiar burse si calatorii ici si colo. Fiindca, in ciuda saraciei scriitorului roman, fonduri pentru organizarea diferitelor festivaluri, cu deplasari masive de personaje mai mult sau mai putin „literoase“ in diverse orase si orasele, plus cazare la hotel si mese festive, se gasesc mai intotdeauna. Cum se gasesc si banii pentru publicarea celor care „merita“. Astfel se ajunge la situatia paradoxala in care membri ai USR nu sint invitati nicaieri fiindca nu sint „pe linie“, in timp ce destui nemembri apar peste tot unde e rost de o deplasare sau un festin gratuit, apropiati fiind de distribuitorii de ciolan cultural. Asadar, unii membri USR sint mai membri decit altii, iar altii sint mai nemembrii decit nemembrii. Revin astfel la modelul din romanul lui Bulgakov, caci – exceptind componenta ideologica – Asociatia Scriitorilor din Iasi seamana izbitor de mult cu Massolit-ul aciuat prin Casa Pogor... vreau sa spun Griboedov.

Exemplele sint nenumarate si cred ca ar fi cazul sa ma opresc si asupra citorva dintre ele. Imi amintesc ca, la una din Zilele Eminescu, ma deplasasem la Botosani ca redactor radio, dar aveam in rucsac si un teanc de reviste Timpul. In ziua consacrata prezentarii unor reviste literare din tara, le-am sugerat organizatorilor ca as putea umple si eu cinci minute cu prezentarea Timpului, care abia ce reaparuse si – zic eu – prinsese o serie de vreo trei numere bune. Cu amabilitate (taioasa, totusi), domnul Gellu Dorian mi-a replicat ca nu se poate, fiindca acolo se prezinta „doar reviste ale Uniunii Scriitorilor“. Nici Eminescu insusi, daca ar fi venit cu Convorbirile literare de secolul trecut, nu ar fi putut respecta regula nescrisa si cam trasa de par. Doar n-o fi fost membru al USR! Desi, e clar, era vorba doar de revistele acceptate de establishment, fiindca – pe de alta parte – printre redactorii Timpului se numarau destui membri ai USR, de la directorul revistei, Liviu Antonesei, pina la Radu Andriescu sau O. Nimigean – ultimul un specialist in opera lui Eminescu, recunoscut cel putin in Iasi, care insa nu avea loc la o manifestare cuminte, de vreme ce nu apartinea taberei cuvenite. Asadar, am impartit si eu revista printre scaune, cui credeam eu ca o sa fie interesat de ea, dar mai pe furisatelea, asa cum invatasem in copilarie ca faceau comunistii cu Scinteia ilegalista.

Fiindca tot am pomenit de manifestari culturale, de intilniri si premii, de reviste si edituri, trebuie sa spun ca – mai peste tot unde am fost ca redactor radio, de la Iasi la Botosani, de la lansare de carte sau revista la manifestare in memoriam – am intilnit aceiasi oameni, dintre care unii n-aveau evident nici o treaba, si n-am intilnit alti oameni care poate ar fi avut. Intilnirile de acest fel sint de multa vreme (si nu cred ca-i un secret) prilejuri de petreceri prelungite intre vechi amici, la care banii dedicati culturii sint cheltuiti fara nici un fel de criterii axiologice concrete, ci pe baza cumetriilor si amicitiilor recunoscute. Oricit de bine cunoscuti ar fi in tara sau doar in Iasi scriitori ca Nichita Danilov, Liviu Antonesei, O. Nimigean sau Radu Andriescu (toti membrii ai USR), nu i-am vazut niciodata calatorind pe banii Asociatiei la intilnirile Asociatiei Scriitorilor Amici din Iasi, fie ca era vorba de Zilele Eminescu sau de festivalul Poetul cu fruntea de taur de la Contopeni. Acum dupa ce a semnat Declaratia de la Iasi, ma tem ca nici Mihai Ursachi nu va mai primi multe invitatii de la Asociatia Amicilor, deoarece a devenit, evident, in-amic. Si cind te gindesti ca oamenii aia i-au dat Premiul Eminescu la Botosani! Poate ca nici nu-l merita... Abia cind respectivul premiu va fi primit de Cassian Maria Spiridon si va fi acordat de mult mai reprezentativul conducator al Asociatiei Scriitorilor ieseni de azi, abia atunci Premiul Eminescu va ajunge la valoarea celor care il acorda.
Fiindca veni vorba... De curiozitate, cineva ar putea arunca un ochi si la premiile Asociatiei Scriitorilor din Iasi pe 1999, acordate la sfirsitul anului 2000. Desi in 1999 aparusera cel putin doua carti excelente (volumul lui O. Nimigean adio adio dragi poezii si cel de proza scurta al lui Dan Lungu Cheta la flegma, ultimul bucurindu-se de cronici elogioase cam din toata tara, inclusiv de la pretentiosul Alex. Stefanescu) si alte citeva remarcabile, toate apartinind insa unor scriitori ce ignorau cercul Convorbirilor literare, premiile acordate au fost o jale. Cu mare iertare fata de oamenii premiati, multi dintre ei altfel cetateni de treaba, nu aveai ce alege din liota de premii acordate.

Caci la Iasi avem de-a face (adica aveti de-a face) cu o ierarhie mostenita – la scriitori, ca si in alte zone ale vietii sociale –, bazata mai rar pe valoare si mai des pe apartenenta la o gasca mai mult sau mai putin interesata de mentinerea avantajelor cucerite cu multe invirteli si trageri de sfori. Casta boierilor literaturii din Iasi, majoritatea vag cunoscuti in tara si prea putin cititi chiar si la ei acasa, se prefac ca fac cultura, cu toate ca, pe undeva, stiu cam pe unde se afla. Pretiosi, vorbind mereu de spiritul lui Maiorescu – pe care il gasesti insa mai degraba la cei pe care ii considera adversari –, ei se straduiesc in primul rind sa-si mentina avantajele amenintate de imberbii lor colegi si de tinerii obraznici care vin din urma. De aceea e greu de gasit un spirit innoitor sau competitiv in actele de cultura desfasurate monoton in zona Moldovei. Daca ar fi sa le caracterizez in doua cuvinte, le-as numi mostre de festivism gaunos. In ceea ce priveste agresivitatea cu care au raspuns la niste opinii poate exagerate in ton, dar nu lipsite de adevar, o sa apelez din nou la Bulgakov, mai precis la pasajul in care Maestrul isi aminteste de atacurile la adresa cartii sale despre Pilat din Pont venite din partea membrilor Massolit-ului:
„Cu tot tonul lor amenintator si increzut, se simtea ceva extrem de fals si plin de ezitare, literalmente in fiecare rind al acestor articole. Mi se parea tot timpul, si nu ma puteam dezbara de aceasta senzatie, ca autorii acestor articole spun altceva decit ceea ce ar vrea sa spuna si ca tocmai aceasta provoaca furia lor...“3 Suna cunoscut? Ia sa recitim replicile seniorilor de la Casa Pogor...

In ansamblu, Asociatia Scriitorilor din Iasi imita intrucitva modelul ierarhic exclusiv al USR, fiindca pentru ieseni soarele a rasarit intotdeauna de la Bucuresti. Problema este insa alta: selectind scriitorii nu in functie de talent, ci dupa gradul de obedienta, impartind avantaje in cerc inchis si publicind in nestire carti ilizibile pe banii contribuabilului (de acum inainte nu si ai mei, din fericire!), Asociatia Scriitorilor nu face altceva decit sa devalorizeze actul de cultura. Aici, in Statele Unite, am vazut nenumarate anticariate care cumpara carti fara nici o selectie prealabila, fapt de neconceput la noi. Oare de ce? Fiindca toate aceste carti au trecut prin acea selectie la editura care le-a publicat. Unele sint carti valoroase, apartinind unor clasici ai literaturii. Altele lanseaza autori tineri, dar promitatori si, in general, cu carti vandabile. Altele sint pur si simplu carti de consum. Dar fiecare isi are publicul sau. Ceea ce lanseaza pe piata grupurile ramase mostenire din regimul comunist si reciclate inca si inca o data nu intra in nici o categorie si nu au nici un fel de public, in afara de ei insisi, ca faimosul robot complet de bucatarie din banc, care ia cartofii, ii spala, ii curata, ba ii mai si gateste, dupa care ii maninca. Sint cartile pe care le refuza orice patron de anticariat care se respecta.

In tot acest timp, noul val de scriitori se zbate sa gaseasca o cale de a accede la public. Destui dintre ei sint buni. Unii foarte buni. Dar prea putini sint dispusi sa intre in batriniciosul cenaclu Junimea pentru a depune juramintul de vasalitate, cu speranta ca le va veni vreodata apa la moara. Si tot in acest timp, in care C.M. Spiridon publica volum personal dupa volum personal, insotit indeaproape de alti membrii ai ASAI pe care oricum nu-i stie nimeni mai departe de Pascani, un excelent volum de versuri cum este cel al lui Constantin Acosmei (Jucaria mortului, premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi pe anul 1995), aparut atunci in 50 (!) de exemplare, a ramas si azi necunoscut publicului, atita cit e el. Un jurnal-eseu pe care l-am citit in manuscris, mult peste valoarea monotonului Jurnal al lui Cartarescu, carte care ar face valuri uriase in ce a mai ramas activ in literatura romana (ma gindesc la masivul Oubliette al lui O. Nimigean) ramine tot in manuscris. Prozatori si poeti de valoare, dar prea tineri, de!, cum sint cei din Clubul 8, din grupul de la Timpul sau de la cenaclul Outopos (sau chiar din toate trei zonele de marginali sus-pomenite) se chinuie sa publice pe propria cheltuiala sau din finantari norocoase carti in tiraje de 100-200 de exemplare, care abia ce ajung la citiva insi.

Problemele Asociatiei Scriitorilor Amici din Iasi sint, repet, apropiate de cele ale USR-ului: o institutie imbatrinita, care suge ce poate de la tita statului si in care un grup mare de seniori impaminteniti nu renunta nici in ruptul capului la beneficiile lor. Departe de ei, mai exista mii de scriitori care scriu si care ar scrie la fel de bine sau prost si daca USR sau ASAI nu ar exista. Ma tem, asadar, ca la ora actuala relevanta institutiilor amintite e nula, daca trecem cu vederea faptul ca ele slujesc destul de bine interesele celor ce le administreaza. Ele exista undeva, departe, si nu mai au de multisor treaba cu cultura vie. Daca nu se va schimba nimic, acolo vor ramine sa creasca si sa putrezeasca ananasi identici cu cei din casa Griboedov, desi in sera ar mai fi loc si pentru altii.
In ziua de astazi si ananas e greu sa fii...

________
1. M. Bulgakov, Maestrul si Margareta, Editura Univers, Bucuresti, 1995, traducere de Natalia Radovici, pp. 391-392.
2 . Idem, p. 60.
3. Ibidem, p. 161.