OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Incepem sa imbatrinim, sa folosim din ce in ce mai mult parfum. Secretiile corpului nostru se acresc, devin grele, degradarea biologica a pielii si a tesuturilor nu mai pot fi ascunse. Incepem sa purtam cu noi fadoarea unei carni care si-a pierdut prospetimea. Bunul-simt ne face sa intelegem ca asta se simte inclusiv olfactiv. Si atunci parfumurile, spray-urile, miresmele in care ne ascundem. Nu mai simtim nevoia sa impunem trupul nostru celorlalti, ca pe o prezenta dezirabila. Simtim nevoia sa ne ascundem trupul, sa-l retragem din spatiul colectiv, sa-l facem cit mai putin perceptibil. Astfel se accentueaza si singuratatea noastra. Un trup batrin, propriul tau trup batrin, iti poate da sentimentul rusinii. Iti porti de la o virsta incolo carnea cu tine ca pe o pedeapsa. Ceilalti ar trebui sa vada si sa simta cit mai putin ca ai imbatrinit. Si astfel descoperi singuratatea impudica a dezbracatului de seara si a imbracatului de dimineata.

Astazi pe peronul garii, inainte de plecarea trenului, ii aduc aminte lui N.C. (si el un om extrem de tinar, in ciuda virstei) aceasta remarca a lui Ernest Junger: batrinetea nu e a virstei, ci a spiritului. La o virsta inaintata poti descoperi ca in urma cu zeci de ani, din nu importa ce motive, ai trecut prin perioade de accentuata batrinete, pe care insa atunci nu le-ai inteles ca atare.

Am ajuns la o virsta la care oamenii incep sa-si ocupe putin cite putin forma lor fixa, iar eu particip cu entuziasm la destructurarea posibilei mele identitati...

Sint in stare sa ma obisnuiesc cu gindul mortii. Nu voi fi niciodata in stare sa ma obisnuiesc cu gindul batrinetii. Nu moartea este cea mai mare pedeapsa pe care Dumnezeu i-a dat-o omului, ci batrinetea. Ea este aceea care, de cele mai multe ori, scoate in evidenta, prin toate neputintele si degradarile ei, latura de grotesc a fiintei umane. Batrinetea e o fatalitate a vietii, dar tot ea este si o indecenta in raport cu viata. Tocmai batrinetea e aceea care imi arata ca viata nu are nici un scop. Batrinetea isi bate joc de noi. De multe ori traim si luptam sa ne afirmam pe viata si pe moarte, ca sa aflam la sfirsit cit sintem de ridicoli. Batrinetea e o ironie a destinului si daca – potrivit traditiei – ea e, totusi, o valoare indispensabila, ce trebuie pretuita ca atare, aceasta se intimpla pentru a nu transforma insuportabilul conditiei noastre in ceva si mai imposibil de suportat.

Nu pot sa gindesc viitorul corpului meu. Nu inteleg ce inseamna faptul ca peste o ora, peste o zi, corpul meu va fi altfel, imperceptibil modificat.
Pentru mine corpul este tot timpul o prezenta, o constanta de putere. E adevarat ca ii percep modificarile, ca ii pot constata imbatrinirea, degradarea, dar aceasta nu mi se pare o schimbare determinata de identitatea mea desfasurata sub forma unor virste. Trupul arata acum asa cum arata, pentru ca el locuieste un alt prezent si prezentul acesta contine aceste modificari, nu faptul ca a trecut timpul. „Tu esti un om fara virsta“, spune X. Si cred ca are dreptate, pentru ca – simt perfect asta – imbatrinirea mea biologica nu este acelasi lucru cu virsta mea. Am intotdeauna virsta momentului in care ma gindesc la mine si descopar ca sint in continuare. Sa zicem ca imbatrinesc si-mi slabesc puterile, imi pierd unele reflexe, nu mai am aceeasi vivacitate, dar in sinea mea toate acestea sint niste accidente trecatoare. Pot reveni oricind la puterea mea reala, la constantele mele, aceasta e convingerea care ma tine. A fi un om fara virsta inseamna a nu-ti pierde motivatia interioara cu toata nebunia ei energetica.

Zile blinde, cu dimineti calme si gesturi normale de-a lungul zilei. Citeodata, dupa mari perioade de solicitare maxima si tensiune, ajungi sa te simti renascut, proaspat si tinar. Sigur, fiziologia ta, a virstei a doua, ramine aceeasi. Ce a mai ramas elastic in tine? Unde mai este energia ta tinereasca, a muschilor si a organelor neatinse inca de batrinete? Dar nu despre asta e vorba. Starea interioara e totul. Ai fost batrin si obosit si epuizat si ai trait cu sentimentul sfirsitului si altadata, in urma cu 20-30 de ani. Azi, la 48 de ani, poti fi proaspat si viu. Virsta e psihica. Daca trupul ajunge sa inteleaga asta, si modul sau de a fi se va schimba. Sa nu te lasi invins (de boala, necazuri, neincredere, batrinete, stari etc.). De aici pleaca totul in viata oricui.

O, Doamne! Poti fi uneori speriat de batrinete ca o cocota care simte ca nu-si mai poate face meseria.

Ieri dimineata, in troleibuz, reactie viscerala la ideea si starea de batrinete. Calatoream, intr-adevar, intr-o masina plina de pensionari si toate fetele, hainele si trupurile din jurul meu imi creau o ingrozitoare senzatie de uritenie. De uritenie inutila, cu care nu se mai poate face nimic. Simteam ca sint pe jumatate unul de-al lor, dar ma simteam si strain de ei, in ciuda parului meu alb. Forma suprema a iubirii precare fata de propria-ti persoana derizorie e acceptarea batrinetii ca rol, ca forma in care te lasi absorbit pentru a te putea astfel proteja mai bine. Ai devenit o fiinta slaba si intri in tiparele fiintei slabe, in acel spatiu amorf, uneori dezgustator, de gravitate ridicola si responsabilitati (ca batrin nu poti fi altfel decit intelept) stereotipe – manifestari pe care oamenii cu adevarat vii nici nu le mai percep.

Eul (identitatea ta psihica) e o dublura a prezentei tale de carne. Pe masura ce trece timpul, faptul acesta devine tot mai evident. Sint gesturi rapide pe care le intentionezi, dar corpul nu mai raspunde cu aceeasi rapiditate la comenzi. Nici un batrin care-si tirseste picioarele, bitiie din cap, isi misca cu greutate miinile n-ar vrea ca asta sa i se intimple. Imbatrinind, trupul devine greoi, incet, urit. E o devenire in firea fiintei noastre biologice. Dar daca psihicul tau nu poate accepta aceasta devenire? Important e sa nu-ti accepti si interior aceasta metamorfoza biologica implacabila. Altfel, orice incercare de a-ti ascunde in exterior noua conditie de om batrin duce la ridicol.

Daca lumea ar avea un scop, atunci tineretea ar fi cu adevarat iresponsabila. Pe cind asa... Pentru ca virsta sa mearga inainte, aproape ca e normal ca tinerii sa se impiedice de batrini si sa nu vada in ei decit masca pusa de bunavoie pe fata a batrinetii. Ar trebui sa putem muri in plina putere, la termen, fara regrete. Nu pot sa inteleg cum ar putea cineva sa regrete ca a murit fara a trece prin conditia penibila de batrin.

Exista in mine un gol de existenta, un gol de sens pe care nu-l umple nimic, nici o fericire imaginabila. Sufar de un fel de nevroza a carnii si exista in limbajul meu o boala pe care n-o inteleg. Insa nu e vorba nici de limbaj. E vorba pur si simplu de incertitudine, si in nici un caz de incertitudinile mintii. De fapt, trupul nu poate gindi, cum imi place mie sa cred. Sau ceea ce i se intimpla lui nu se poate numi gindire. Spun gindire pentru ca as vrea sa gasesc in trup ceva la fel de tare ca si gindirea. Opacitatea curgatoare a trupului nu se constituie din intuitii verbalizabile. Ceea ce i se intimpla trupului este paralizat de timp, sensurile lui nu sint idei. El tinjeste dupa implinire, el tinjeste dupa o alta transcendenta decit cea a mintii. El cauta un Dumnezeu al carnii, tot ceea ce ar fi mai de dispretuit. Golul despre care vorbesc imi apartine, fara insa a ma identifica. E golul tuturor. Toti sint bolnavi de aceasta nevroza a carnii facuta sa asiste neputincioasa la propria ei perisabilitate. In degradare, batrinete si moarte sintem solidari cu propria noastra carne. Golul din carnea mea e Dumnezeu. Golurile sint ale carnii si nu ale mintii. Orice golire de sens e o golire de corp. Non-sensul este anularea corpului.

De spus si ca de la o anumita virsta incolo tineretea inseamna vointa, pur si simplu vointa de a fi tinar, adica de a nu muri. Mori din momentul in care ai acceptat repetabilul. Iata, sa fii un Don Juan al vietii...

Cel care decide intotdeauna, cel care decide ultimul e organismul.

Te uiti la ei, cei care trec pe linga tine. Vor muri si ei cindva. Tu gindesti asta. Si te simti bine, pentru ca acum, cind tu te uiti la ei, nici unul nu trece pe linga tine speriat de ideea ca intr-o zi va muri.