„Tot omul e megillotman“. Acest joc
de cuvinte îi este atribuit lui David Flusser, unul dintre cei
mai reputaţi specialişti israelieni ai perioadei celui de-al Doilea
Templu şi ai creştinismului primitiv. În ebraică, megillot
înseamnă „rulouri“ şi este cuvîntul ce poate
desemna singur manuscrisele/rulourile de la Qumran. Flusser rezumă
astfel o anumită stare de spirit indusă de această descoperire,
stare de spirit ce amestecă sentimente excesive de obsesie şi
entuziasm – într-un cuvînt, megalomanie. Flusser dă de
înţeles şi că asistăm (neputincioşi) la un fenomen de
masă ce va stîrni pasiuni motivate de dorinţa de a elucida
misterul provenienţei şi al semnificaţiei textelor din
Deşertul Iudeei.
Într-adevăr, mitologia istorică
occidentală numără astăzi, printre elementele ei principale,
manuscrisele care, timp de secole, au fost adăpostite de 11
dintre grotele ce străjuiesc faleza Mării Moarte, din apropierea
aşezării arheologice de la Qumran. Putem constata caracterul
difuz al mitologiei qumraniene, care se manifestă atît la
nivelul imaginarului popular, cît şi la cel al
specialiştilor. Asistăm, astfel, la o multiplicare a toposurilor
mitologice, începînd cu originile, continuînd cu
secretul şi sfîrşind cu mizele identitare legitimante,
toposuri ce se revelă fie prin punerea în circulaţie şi
„folclorizarea“ unor naraţiuni standard, fie prin acţiuni
publice revelatoare (campanie de presă, procese, proteste oficiale)
ori printr-o polemică ştiinţifică şubredă epistemologic, dar
extrem de înverşunată şi de agresivă.
Legenda inaugurală
Să începem prin a semnala două
stereotipuri narative asociate manuscriselor: plasarea lor în
fruntea unui clasament imaginar al documentelor istorice şi
naraţiunea descoperirii lor.
1. Aproape toate cărţile de
popularizare ce le sînt consacrate şi toate numerele speciale
ale unor reviste precum Le Monde de la Bible, toate site-urile din
care se inspiră în mod democratic studenţi şi diletanţi şi,
drept urmare, toate referatele studenţeşti încep ineluctabil
prin a statua caracterul de „cea mai importantă descoperire
arheologică a secolului al XX-lea“. Această înscriere
într-un panteon al descoperirilor, în care doar primul
loc este atribuit, se aseamănă mecanismului imaginar prin care a
fost instituită categoria de „minune a lumii“, cu
deosebirea că, aici, criteriul axiologic a înlocuit
criteriul estetic.
2. Naraţiunea descoperirii
manuscriselor are toate trăsăturile unei legende inaugurale: a fost
odată un tînăr păstor beduin din tribul Taamireh, Mohammed
ed-Dib, respectiv „Mohammed Lupul“. Acesta, căutînd o
capră rătăcită şi aruncînd o piatră la întîmplare,
ajunge la cea dintîi grotă şi găseşte aici primele şapte
manuscrise. Compararea acestei naraţiuni cu două importante pasaje
biblice vine inevitabil în minte. Să ne gîndim mai întîi
la 1 Samuel 8, pasaj în care aflam cum Saul, căutîndu-şi
măgăriţele pierdute, a găsit, în pribegia sa, statutul de
rege. Apoi, să ne gîndim la fragmentul din Evanghelia după
Matei (18.12-13), în care Isus vorbeşte despre oaia rătăcită,
care, odată regăsită, aduce păstorului mai multă bucurie decît
turma în întregul ei. Tot astfel, Mohammed, zis Lupul,
poreclă ce pare să indice că tînărul era, de fapt, un
vînător de antichităţi susceptibile de a aduce profit,
deţine în 1949 rolul de unealtă a Providenţei. Nu atît
exactitatea relatării lui Mohammed ed-Dib ne preocupă aici,
chiar dacă aceasta nu este singura variantă consemnată, lucrul
demn de semnalat fiind acela că memoria manuscriselor a instituit
această naraţiune ca moment fondator, creînd astfel premisele
unui telescopaj între eveniment şi arhetipul narativ al
întemeierii, aşa cum e ea relatată în Biblie.
Începe astfel odiseea
manuscriselor, căci evenimentele ce au urmat primei descoperiri
comportă nu mai puţine trăsături romaneşti, în care se
împletesc anecdoticul, religiosul şi politicul. După
peregrinări la Bethleem, Beirut şi în Statele Unite, cele
şapte manuscrise provenind din grota numită de-acum încolo 1
au fost reunite şi achiziţionate de Statul Israel (Isaia – 1QIsa
–, Regula Comunităţii, Peşer Habacuc – comentariu pe
marginea cărţii lui Habacuc –, Apocrifa Genezei, Ruloul
Războiului, Imnurile de Mulţumire şi un alt exemplar din cartea
Isaia). Alte comori-manuscrise aşteptau să fie aduse la lumină în
Deşertul Iudeei.
Timp de aproape 10 ani, între
1949 şi 1958, s-a derulat o campanie de săpături şi de căutare,
sub conducerea Părintelui Roland de Vaux, membru al École
Biblique et Archéologique Française (EBAF) şi
preşedinte al comitetului ştiinţific al Palestine Archaeological
Museum (PAM). Săpăturile arheologice s-au concentrat asupra
falezei, surplombînd Marea Moartă, şi asupra sitului Khirbet
Qumran. Aşa cum vom vedea însă, eforturile profesioniştilor
nu au fost încununate de succes, tot beduinii Taamireh fiind
cei care i-au condus pe aceştia la cele 10 grote care adăposteau
rulouri. Iar pe de altă parte, din păcate, rapoartele de săpături
nu au fost publicate în timpul vieţii părintelui de Vaux, ci
doar recent, sub îngrijirea lui Jean-Baptiste Humbert: Fouilles
de Qumrîn et Aïn Feshkha, volumul I, în 1994, şi
volumul al II-lea, în 2003.
Mitul secretului
Atingem astfel una dintre preocupările
obsedante ale publicului specialist şi nespecialist: nepublicarea.
Aceasta a fost principala sursă de scandal, care a zdruncinat
şi măcinat timp de decenii breasla qumranologilor. Lucru valabil nu
atît – sau nu numai – în ceea ce priveşte
rapoartele de săpături, ci mai cu seamă în ce priveşte
publicarea manuscriselor înseşi. O impozantă campanie de
presă se pune în mişcare, în anii ’80-’90,
împotriva „sechestrării“ lor. Cum s-a ajuns la această
situaţie? „Păcatul originar“ al qumranologiei este de
căutat probabil într-un anumit habitus al comunităţii
de cercetători antichizanţi-orientalişti, habitus construit
pe o armătură confesională şi pe supervizarea
operaţiunilor de către principalii actori politici
implicaţi teritorial în deceniile 5-6, Regatul Iordaniei şi
Statul Israel. Acest habitus constă în instituţionalizarea
excesivă a practicii de cercetare, fenomen concretizat aici în
constituirea unui comitet oficial, alcătuit din zece persoane, şi
care, odată instalat, avea să funcţioneze după modelul
Academiei Franceze: un membru era înlocuit doar la moartea sa.
Astfel, cele zece grote descoperite
ulterior şi, în special, grota a patra, cea mai bogată în
manuscrise, au fost identificate nu de arheologi, ci de aceiaşi
beduini Taamireh, iar fragmentele au fost vîndute Direcţiei
Arheologice a Regatului Iordaniei şi depuse la PAM din Ierusalim
(astăzi Muzeul Rockefeller). Încă din 1953, partea iordaniană
a numit un comitet ştiinţific pus sub egida EBAF, care gera, la
acea vreme, Muzeul PAM. Comitetul, multinaţional, dar
uniconfesional, era compus din francezi (J.-T. Millik, M. Baillet, J.
Starcky), englezi (J. Allegro, J. Strugnell), un german (C.H.
Hunzinger), americani (F.M. Cross, P. Skehan) şi olandezi (J. P. M.
van der Ploeg, A.S. van der Woude).
Prima sarcină pe care au căutat să o
ducă la îndeplinire a fost curăţarea fragmentelor,
reconstituirea rulourilor şi a textelor, transcrierea şi
fişarea fiecărui cuvînt, în vederea stabilirii unei
concordanţe complete. Din păcate însă, ediţiile oficiale au
întîrziat să apară, iar pînă la începutul
anilor ’80 doar Allegro şi Baillet publicaseră loturile primite.
Evoluţia în organizarea echipei
de editori, ca şi acelerarea ritmului de publicare au fost, în
parte, rezultatul acestei campanii de presă care a inclus atît
publicaţii generaliste, cît şi specializate. Ele au fost însă
şi consecinţa schimbării situaţiei politice în Orientul
Apropiat. După Războiul de Şase Zile, PAM, care aparţinuse
Regatului Iordaniei, a devenit parte a Ierusalimului unificat. La
început şi pentru aproape un deceniu, statul Israel nu a
intervenit în organizarea echipei căreia îi fuseseră
încredinţate manuscrisele. În deceniile 8-9 se
instalează însă o virulentă polemică mediatică şi
universitară. Este vorba despre două puncte de vedere distincte: pe
de-o parte, campania lansată de Hershel Shanks, director al BAR,
pentru cauza accesului liber la manuscrise şi, pe de altă parte,
lansarea de către Michael Baigent şi Richard Leigh a teoriei
complotului Vaticanului, care ar fi blocat publicarea textelor de
teama de a nu revela marelui public informaţii dăunătoare
Bisericii Catolice (v. The Dead Sea Scrolls Deception, 1991).
Campania orchestrată de Shanks prin intermediul publicaţiei
Biblical Archaeological Review a dus la apariţia a două publicaţii
„pirat“: R. Eisenman & J. Robinson, A Facsimile Edition of
the Dead Sea Scrolls (Washington, 1991) – care include numeroase
fotografii de provenienţă şi astăzi ţinută secretă – şi B.
Wacholder & M. Abegg, A Preliminary Edition of the Unpublished
Dead Sea Scrolls: The Hebrew and Aramaic Texts from Cave Four
(Washington, 1991, 1992) – reconstituirea cu ajutorul
calculatorului a textelor din grota a patra, plecînd de la
concordanţa stabilită de Comitetul oficial (concordanţă a cărei
existenţă a fost mult timp ignorată).
Politica „faptului împlinit“
a dat roade. Treptat, qumranologia se îndreaptă spre „faza
israeliană“, în care cercetătorii israelieni vor deveni
preponderenţi şi în care calendarul publicării este
supervizat de Autoritatea Antichităţilor din Israel (în anii
’90, Emmanuel Tov, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a
devenit directorul Comitetului de editare).
Semnificaţia istorică a
manuscriselor de la Qumran
Dincolo de fascinaţia disciplinei,
care este aportul ştiinţific al qumranologiei? Imensa producţie
istoriografică a acestor 60 de ani de cercetare se articulează în
patru mari axe: 1. activitatea de editare de „manuscris“ şi/sau
„text“; 2. investigarea identităţii autorilor şi/sau a
posesorilor manuscriselor; 3. analizarea manuscriselor prin prisma
noţiunii de „corpus“ sau de „bibliotecă“; 4. atribuirea
statutului epistemologic de „verigă lipsă“.
1. Activitatea editorială
Astăzi toate manuscrisele sînt
publicate cel puţin în ediţie princeps, ultimul volum din
colecţia oficială, „DJD“, fiind recent ieşit de sub tipar, în
2008. Cu toate acestea, qumranologia este departe de a fi încheiat
faza de editare, aceasta devenind o constantă în cadrul
disciplinei şi depăşind cu mult – cel puţin în termeni
cantitativi – interesul pentru analiza de conţinut. Lucrul nu
este anodin. El denotă mai întîi recrutarea
cvasiexclusiv filologică a specialiştilor în domeniul
qumranologiei, incluzîndu-i aici şi pe aceia provenind din
filierele teologice, a căror orientare metodologică este şi ea
exegetico-filologică. Astfel, proliferează şi astăzi reeditările
de manuscrise (colecţia de la Princeton, coordonată de James
Charlesworth, o nouă ediţie a manuscrisului aramaic 1Enoh, a
scrierii liturgice Regula astrelor luminoase2, a
Documentului de la Damasc), ediţiile de studiu (F.
García-Martínez & E. Tighelaar, DSD Study
edition; colecţia „DJD Reader“), ediţiile bilingve (La
Bibliothèque de Qumran, în curs de apariţie la Cerf,
Paris), antologiile de texte traduse (în curs de pregătire
pentru Pléiade, Gallimard, Paris) etc. Desigur, fervoarea
editorială se poate justifica şi prin faptul că unele publicaţii
princeps au derogat de la rigoarea paleografului şi a filologului –
este cazul volumului „DJD 5“, Qumrîn Cave 4.I
(4Q158-4Q186). De asemenea, progresele înregistrate de-a lungul
anilor şi posibilitatea de a ameliora vechile ediţii prin
utilizarea concordanţelor lexicale şi grafice, a unor metode noi de
reconstituire a rulourilor fragmentare (metoda Stegemann), a
tehnicilor informatice de prelucrare a imaginii, toate aceste
argumente alimentează şi dau un impuls activităţii
(re)editoriale. Pe de altă parte, piaţa nu pare să fie saturată
de succesivele ediţii, fie ele cu aparat critic sau nu, în
traducere sau în ediţie bilingvă, în format redus sau
în format impunător.
Specificul demersului editorial avînd
ca obiect manuscrisele de la Qumran constă în elaborarea unei
duble metodologii de lucru: editarea de „manuscris“ şi editarea
de „text“. Astfel, în cazul rulourilor bine conservate,
precum Isaia sau Ruloul Templului, opera literară coincide cu
suportul material. În nenumărate alte cazuri însă, şi
mai cu seamă în acela al fragmentelor provenind din grota a
patra, situaţia este mult mai complicată, cercetătorul aflîndu-se
în faţa mai multor posibilităţi: a) reconstituirea
suportului material, respectiv trierea şi asamblarea fragmentelor
care aparţin aceluiaşi rulou; b) reconstituirea operei literare
plecînd de la diverse rulouri conţinînd copii
fragmentare ale aceluiaşi text; c) reconstituirea istoriei unei
opere literare plecînd de la variantele atestate în
diferite rulouri. Cu o singură excepţie, titlurile operelor
literare descoperite la Qumran şi aflate astăzi în circulaţie
nu sînt originale, ci aparţin echipei editoriale. Prin urmare,
fiind vorba despre texte necunoscute anterior, problema corectei
identificări a fragmentelor ce conţin aceeaşi operă literară
este omniprezentă. Criteriile sînt, pe de-o parte, materiale
(grota de provenienţă, culoarea, forma sau textura pielii, tipul de
scriere) şi, pe de altă parte, de conţinut (prezenţa lexicului
zis „comunitar“, de pildă, cuvintele yahad – „comunitate“
– sau More ţedek – „Învăţătorul dreptăţii“ a
ideologiei comunitare, de pildă, dualismul, înlănţuirea
logică, în cazul unei parafraze biblice, spre exemplu etc.).
Există şi situaţii inextricabile, în care cercetătorul nu
poate aduce o soluţie plauzibilă, cum e cazul unor manuscrise
recto-verso (opistograf). De pildă, textul Regula astrelor luminoase
este atestat în trei exemplare (4Q504, 4Q505 şi 4Q506), două
dintre copii fiind conservate, în fragmente de mici dimensiuni,
pe unul şi acelaşi rulou: 4Q505 pe recto, în continuarea unui
exemplar din Rugăciunile pentru Sărbători (4Q509); 4Q506 pe
verso, în continuarea unui exemplar din Regula războiului
(4Q496).
Toate aceste bariere epistemologice
conduc la înmulţirea exponenţială a diferendelor pe marginea
lecturii unei anumite litere, a unei ligaturi orizontale sau
verticale, a unei vocalizări sau a unei traduceri punctuale. Este o
manifestare a ceea ce Bernard Cerquiglini numea „isteria
detaliului“, fenomen ce explică, la rîndul său, poziţia
dominantă pe care o are activitatea de editare în cadrul
studiului manuscriselor de la Qumran. Poziţie dominantă cu
repercursiuni la nivel societal, căci această „isterie a
detaliului“ se conjugă cu căutarea obsesivă a „textului
original“ şi cu – fenomen inedit în orizontul comunităţii
filologice – revendicarea drepturilor de autor pentru opera de
reconstituire, devenită acum „operă creatoare“. Istoria
qumranologiei înregistrează un climax al revendicării
auctoriale prin procesul Qimron vs. Shanks, extrem de revelator
pentru felul în care acest microcosm este perceput în
afara sa şi pentru felul în care influenţează, la rîndul
său, macrocosmosul social. Obiectul litigiului este următorul: în
vîltoarea polemicii împotriva „cartelului de
cercetători“ şi a „sechestrării manuscriselor“, Hershel
Shanks decide să publice prin editura sa volumul îngrijit de
Robert Eisenman şi James M. Robinson, A Facsimile Edition of
the Dead Sea Scrolls (1992). Publicarea în apendice a unui
fragment din textul 4Q Miqţat Maase ha-Tora sau Scrisoare
halahică – oficial încredinţat spre editare lui Elisha
Qimron – a condus la un lung proces pe care editorul l-a pierdut
definitiv, în recurs, în 2001. Curtea israeliană s-a
arătat extrem de sensibilă la argumentele lui Qimron, statuînd
în favoarea acestuia şi ignorînd complet aportul decisiv
al aceluia care îl cooptase în echipă, fostul său
director John Strugnell. Iată mărturia lui Qimron: „De ani de
zile am lucrat la «miqţat maase ha-tora» aproape fără
să mai fac altceva... Familia a trăit în penurie... Cînd
soţia se plîngea, îi spuneam: «Uite, asta e viaţa
noastră, vom ajunge celebri. E mai important decît banii»“.
Astfel, în argumentarea
sentinţei, judecătoarea Dalia Dorner va distinge între
dreptul de proprietate asupra „materialului brut“, deci chiar a
fragmentelor, şi dreptul de proprietate asupra „reconstituirii“,
care este o operă creatoare (exemplele pe care le invocă repetitiv
Qimron sînt ligatura a două fragmente orizontal, şi nu
vertical, şi citirea unui alef în loc de ain). Pentru prima
dată în istoria juridică, noţiunea de copyright a fost
aplicată unei reconstituiri contemporane a unui text antic. Procesul
a provocat o lungă dezbatere în rîndul juriştilor
specializaţi în dreptul proprietăţii intelectuale, pe
marginea noţiunilor de „autor“, „originalitate“, „formă
de exprimare versus idee exprimată“ etc. Cum să pretinzi
restabilirea textului în forma sa originală, apropiată deci
de cea a autorului antic, şi, în acelaşi timp, să-ţi arogi
dreptul la proprietate intelectuală? Procesul Qimron vs. Shanks a
fost lupa prin care a ieşit la iveală o întreagă
fenomenologie a activităţii intelectuale din cîmpul
qumranologiei şi a revelat ataşamentul atavic faţă de
noţiunea de „text original“.
2. Cine sînt autorii sau
posesorii manuscriselor de la Qumran?
Ipoteza dominantă leagă manuscrisele,
grotele şi situl arheologic de la Qumran, considerîndu-le
inseparabile din punct de vedere istoric. Apoi, această ipoteză,
formulată încă de timpuriu, îi identifică pe
locuitorii sitului cu o comunitate eseniană. Această identificare
se sprijină pe următoarele argumente:
n compatibilitatea (dar nu asemănarea
exactă) dintre descrierea pe care o face Iosefus Flavius „şcolii
filozofice“ eseniene şi conţinutul scrierilor de tip comunitar
(Regula comunităţii, spre exemplu);
n notiţa lui Pliniu cel Batrîn,
care îi localizează pe esenieni în apropiere de Ein
Gedi. Această notiţă este însă controversată, întrucît
expresia latină infra hos Engada poate fi înţeleasă diferit.
„Sub ei Ein Gedi“: dacă această expresie se referă la
altitudine, atunci Qumran este mai jos decît Ein Gedi, iar dacă
trebuie să înţelegem o situare mai la sud, atunci Ein Gedi
este într-adevăr mai la sud, dar mult mai la sud de Qumran.
Pliniu rămîne o referinţă greu de interpretat.
Acest lucru nu a împiedicat însă
ca ipoteza eseniană să rămînă cea dominantă, în
rîndurile cercetătorilor creştini, dar şi evrei. Ea nu se
sprijină însă pe dovezi irefutabile, ci doar pe un grad
ridicat de probabilitate – lucru obişnuit în practica
istorică. Cu toate acestea, vehemenţa cu care toate ipotezele
alternative au fost respinse este neobişnuită. Odată creată,
vulgata qumranologică a născut comportamente sectare,
însuşindu-şi pattern-ul comunităţii studiate, desemnată şi
astazi cu termenul de sectă. Această proximitate a fost pusă în
evidenţă de Edna Ullman-Margalit în cartea sa Out of the
Caves (Harvard UP, 2006). Nu rare au fost invectivele la adresa unui
Norman Golb, nu mai puţin combativ decît Hershel Shanks, pe
terenul contestării ipotezei eseniene. Dacă de partea creştină
această încrîncenare – care trebuie totuşi astăzi
relativizată – se explică prin proximitatea, afirmată încă
înainte de descoperire, între curentul esenian descris de
Iosefus Flavius şi creştinismul primitiv, de partea evreiască
această încrîncenare este mai puţin lizibilă.
Ipoteza eseniană a cunoscut o evoluţie
de-a lungul anilor, nuanţată fiind de „ipoteza de la Groningen“
sau de „ipoteza enohică“.
Ipoteza zisă „de la Groningen“, ce
poartă numele Universităţii la care predă autorul ei, Florentino
García-Martínez, plasează originile curentului esenian
în secolul al III-lea î.e.n. Într-o a doua fază,
pe la mijlocul secolului al II-lea î.e.n, acest curent capătă
o structură instituţională mai accentuată, prin afirmarea unui
lider pe care sursele îl numesc „Învăţătorul
dreptăţii“ şi care revendică exclusivitatea legitimităţii
hermeneutice. În sfîrşit, în a treia fază, în
urma unei polemici interne, „Învăţătorul dreptăţii“
fondează comunitatea de la Qumran, probabil în timpul domniei
lui Ioan Hyrcan.
Cea de-a doua variantă pleacă de la
prezenţa unui număr mare de exemplare din cartea Enoh printre
manuscrisele de la Qumran şi consideră că teologia acestui text
corespunde doctrinei fondatoare a comunităţii qumraniene. Astfel,
originea acesteia ar trebui căutată în rîndul
curentelor apocaliptice preeseniene, care preced epoca Macabeilor,
din rîndul cărora se va desprinde grupul esenian şi, în
mod specific, comunitatea de la Qumran. Această ipoteză, formulată
de Gabriele Boccaccini, încearcă să explice de ce sursele
clasice şi cele qumraniene prezintă atît trăsături
identice, cît şi trăsături incompatibile în ceea ce
priveşte descrierea curentului esenian.
3. „Biblioteca“ de la Qumran
Unul dintre toposurile de gîndire
în cadrul disciplinei este acela al „bibliotecii“ sau al
„corpusului“. Aceste două noţiuni se sprijină pe ideea unei
structuri care organizează şi dă coerenţă ansamblului de
manuscrise descoperite în cele 11 grote. Cu toate acestea,
principiul organizator nu a putut fi identificat şi descris,
principalul obstacol fiind acela al lipsei de informaţii externe şi
de paralele în ceea ce priveşte existenţa bibliotecilor, atît
în perioada Primului Templu, cît şi în aceea a
celui de-al Doilea Templu. Singura bibliotecă pe care arheologia
orientală a scos-o la iveală este cea a lui Assurbanipal, din
secolul al VII-lea î.e.n – şi, desigur, Museonul alexandrin.
În ceea ce priveşte Israelul, avînd în vedere
preeminenţa cărţii şi a textului ca loc al sacralităţii, este
de presupus că Templul de la Ierusalim poseda o bibliotecă. Cu
toate acestea, singura menţiune este în limba greacă, în
2 Macabei 2.13, unde autorul îi atribuie lui Neemia crearea
unei biblioteci în care să fie reunite „cărţile despre
regi şi profeţi, cele ale lui David şi scrisorile regilor privind
ofrandele“. Nimic comparabil la Qumran. Aici, nici un principiu de
repartizare nu se verifică: nici pe grote, nici în funcţie de
text, de limbă sau de conţinut. Dispoziţia in situ este şi astăzi
o piatră de încercare pentru cercetători. Dificultatea este
mărită de presupunerea, plauzibilă, că manuscrisele au fost
„ascunse“ în grote, cel mai probabil în faţa armatei
romane – grotele îndeplinind astfel o funcţie asemănătoare
celei de geniza (depozit sinagogal de manuscrise uzate).
În lipsa unui criteriu intern
explicit, cercetătorii au organizat „corpusul“ qumranian în
trei mari categorii: texte biblice, texte comunitare şi texte
apocrife/pseudoepigrafe. Aceasta este probabil o diviziune
convenţională, poate şi anacronică, dat fiind că distincţia
biblic-nonbiblic ţine cont de canon aşa cum îl cunoaştem noi
astazi şi nu de forma pe care o putea avea acesta în secolul
II î.e.n. Aşa cum am văzut, cărţi percum Enoh, Jubilee sau
Ben Sira sînt bine atestate la Qumran, ceea ce poate să
însemne că beneficiau de o anumită autoritate, poate chiar
canonică. În fine, unul dintre manuscrisele Pslamilor (11QPs)
conţine atît psalmi canonici, cît şi necanonici, iar
Neemia şi Esther nu sînt atestate.
Pe de altă parte, ideea de canon în
sensul unui text cu autoritate, fix şi imuabil, a fost revizuită în
lumina manuscriselor de la Qumran. Sînt atestate aici o
multitudine de texte biblice – cele mai numeroase fiind
Deuteronomul şi Psalmii – în versiuni care nu sînt
strict identice, ci se împart în trei mari familii:
grupul proto-masoretic, grupul originalului ebraic ce a stat la baza
traducerii Septuagintei şi grupul proto-samaritean. Ele nu sînt
însă în concurenţă, ci ilustrează fenomenul de
multiplicitate canonică. După distrugerea celui de-al Doilea Templu
(70 e.n.), situaţia pare să se schimbe, iar manuscrisele biblice
descoperite la Masada, Murabaat şi Nahal Hever (şi ele în
Deşertul Iudeei) revelă o uniformizare de tip proto-masoretic. Este
de presupus că, după 70 e.n., impulsul uniformizator este dat de
impunerea curentului fariseic în sînul iudaismului şi de
scopul întăririi structurilor identitare.
În ceea ce priveşte scrierile
comunitare, o parte dintre ele sînt uşor de identificat, dat
fiind scopul lor formulat explicit: stabilirea modului de funcţionare
în Regula comunităţii, a istoriei comunităţii şi a
cadrului legislativ într-o serie de scrieri precum Documentul
de la Damasc, Scrisoarea halahică, Ruloul Templului, textele
calendaristice, comentariile biblice de tip peşer. Anumite scrieri
nu beneficiază decît de o atribuire incertă: incantaţiile
magice, textele fiziognomice şi astrologice. Acestea par să
împrumute trăsăturile lor fundamentale mediului intelectual
babilonian cu care intelligentia primului exil a fost în
contact nemijlocit. Spiritul orientalizant al acestor scrieri ar
putea reprezenta o reacţie de tip cultural împotriva
elenizării omniprezente în secolele II î. e. n.-I
e. n.
În sfîrşit, categoria de
texte apocrife şi pseudoepigrafe, definită în opoziţie cu un
ipotetic canon, este şi ea compozită: de la scrieri cunoscute
anterior în traducere etiopiană sau grecească (Enoh,
Jubilee), la compoziţii literare ce parafrazează textul biblic –
ceea ce numim „Rewritten Bible“ („Biblia rescrisă“) –,
precum Apocrifa Genezei, Pseudo-Ezechiel, Pseudo-Daniel,
Rugăciunea lui Nabonide, Parafraza Cărţii Regilor etc. sau
Testamentele celor doisprezece patriarhi.
4. „Veriga lipsă“
Încă de la descoperire,
manuscriselor de la Qumran le-a fost atribuită funcţia
epistemologică de „verigă lipsă“, iar întreaga reflecţie
istorico-intelectuală pe marginea lor s-a concentrat asupra relaţiei
pe care acestea o întreţin fie cu creştinismul, fie cu
iudaismul (în ordinea cronologică în care au fost
abordate de istoriografie). Asfel, dacă punem deoparte activitatea
editorială, structura sociologică a Comitetului oficial a
influenţat tematica cercetării. În prima fază, şi mai cu
seamă pîna la publicarea manuscrisului Scrisoare halahică
(4QMMT), interesul s-a concentrat asupra trăsăturilor escatologice,
apocaliptice şi mesianice identificabile în textele
qumraniene. Acestea sînt centre de interes creştine, care se
explică prin faptul că ideea înrudirii dintre curentul
esenian şi creştinismul primitiv fusese acreditată încă
înainte de 1947. Cu toate acestea, cu excepţia unor abordări
extreme (Barbara Theiring, Robert Eisenman), nu a fost traversată
frontiera anacronismului: manuscrisele au fost datate atît prin
carbon 14, cît şi pe criterii epigrafice, în epoca
elenistică şi începutul erei noastre, ceea ce exclude o
identificare sociologică proto-creştină. Contextul lor istoric şi
doctrinal este iudaic. Aportul manuscriselor la o mai bună
cunoaştere a creştinismului timpuriu este de tip formal: explicarea
unor expresii neotestamentare, situarea într-un context mai
larg a unei tipologii căreia îi aparţin figuri marcante
precum Ioan Botezătorul, înrudirea de tip literar a unor
pasaje neotestamentare cu fragmente qumraniene („Beatitudinile“),
atestarea doctrinei resurecţiei în iudaismul epocii
elenistice.
Cel de-al doilea aspect al statutului
de „verigă lipsă“ îl constituie trecerea de la iudaismul
multipolar de dinainte de 70, la iudaismul rabinico-fariseic ce se
impune treptat în primele secole ale erei noastre. În ce
măsură preceptele juridico-rituale (halaha) din textele comunitare
corespund preceptelor din Mişna? Orizontul investigării nu mai este
cel spiritualist doctrinal, ci acela al practicii rituale, al Legii.
Iar comparaţia nu este doar de ordin literar, în planul
formulei, ci de ordin „real“, al apartenenţei la curentul
esenian, saduceu sau chiar fariseic. Pe lîngă sistemul halahic
adoptat la Qumran, tranziţia către iudaismul rabinic este studiată
şi prin prisma instituţionalizării Rugăciunii, căci „evreii
Mişnei“, ca şi evreii de la Qumran, sînt o comunitate „fără
Templu“.
Aceste două aspecte ale statutului de
„verigă lipsă“ au fost, la un moment dat, erijate într-o
opoziţie istoriografică: „spiritualism versus ritualism“,
înţelese ca o tipologie ce se exclude reciproc. În faţa
unui astfel de demers idealtipic – care, de altfel, ignoră
atenţionarea pe care Weber însuşi o face, precizînd că
idealtipul este doar o utopie intelectuală – să notăm un pasaj
semnificativ din Regula comunităţii care instituie
un dublu criteriu de integrare: măsura intelectului (sekhel), pe
de-o parte, şi măsura practicii rituale (maasei yadayim), pe
de alta. Ca întotdeauna, opoziţiile tranşante – ca şi
poziţiile intransigente – sînt căi fără ieşire. Să
sperăm că disciplina qumranologiei va şti să-şi înnoiască
problematica şi să-şi dezanclaveze obiectul de studiu.
––––––––––––––––
1. Conferinţă pronunţată în
cadrul Atelierului Avansat de Studii Iudaice de la Bucureşti, 28
martie 2009, Colegiul Noua Europă, organizat de Cristina Ciucu şi
Mădălina Vârtejanu-Joubert. Autorul este Cercetător la
Centre international d’Histoire Religieuse şi Centre „Gustave
Glotz“, profesor de istoria Israelului Antic la INALCO
(Paris), organizator al Seminarului Qumran de la Paris şi membru al
echipei editoriale al Colecţiei „Pléiade“ (Gallimard).
2. Pentru ediţia în română
a se vedea articolul nostru din următorul număr al revistei Studii
clasice.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters