OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1890

(Miezul nopţii) Rouen, 5 ianuarie

Să scriu... ce? Sînt fericit.

Mi-e teamă să uit. Mi-ar plăcea ca peste vremuri să-mi păstrez amintirea acestei fericiri. Ce bine-ar fi dacă, în plictiseala mormîntului, ai putea să-ţi retrăieşti necontenit viaţa şi să-ţi simţi uşor, ca într-un vis din noapte, amărăciunile şi bucuriile, dar îndepărtate, în aşa fel încît să nu mai suferi din cauza lor şi nici din cauza amintirii durerilor. Mi-e teamă să uit. De aceea, pe aceste foi aş vrea să aştern, aşa cum păstrezi florile uscate al căror parfum şters trezeşte amintirea, aş vrea să-mi aştern amintirile tinereţii trecătoare, pentru ca, mai tîrziu, ea să-mi fie încă aproape.

Astăzi i-am vorbit: i-am înşiruit visele mele măreţe şi superbele mele speranţe. Astăzi mi-am dat seama că încă mă mai iubeşte.

Sînt fericit... Ce-aş putea, de fapt, scrie? Scriu, căci mi-e teamă să uit.

Şi deja toate-acestea nu mai există decît în amintirea mea.

Dar poate că amintirea lucrurilor de demult, de dincolo de mormînt va dăinui.

Ianuarie

Vizită la Verlaine.

Sîmbătă

Mătuşa mea Briançon, foarte bolnavă, la pat, cu o năuceală psihică ce o împiedică să recunoască pe cineva. Cu capul pe pernă, transfigurată, fără culoare, dar nu palidă; mai degrabă, galbenă ca lumînarea. Şi ce-i mai frumos e că acum seamănă cu bunică-mea: trăsăturile din copilăria sa au reapărut de sub deformările pe care viaţa i le-a adus, dar pe care acum i le alungă suferinţa morţii. Mă priveşte ca-n ceaţă, iar eu rămîn în picioare, neştiind ce să spun. Atunci infirmiera se apleacă peste ea şi-i strigă la ureche: „Dar e nepotul dumneavoastră, doamnă. Nu-l recunoaşteţi? E domnul Gide.“

Şi, fără să priceapă, mătuşa repetă: „Domnul Gide... Domnul Gide...“ Apoi, ca din senin, strigă: „Ah! André! André, tu eşti!“ Şi, într-un gest neputincios, îi văd mîna care o caută pe a mea. I-o apuc, fierbinte, şi o strîng cu putere, ca şi cum aceasta i-ar fi putut transmite tandreţea mea; şi poate că strîngerea sa a răspuns strîngerii mele, căci o aud murmurînd: „Ah! André! Fiule, sărmanul meu André!...“

Un efort deosebit de-a vorbi, dar o prea mare slăbiciune pentru a-şi găsi cuvintele. Şi lacrimile-mi curg la văzul acestei afecţiuni care ar vrea să dea pe dinafară, dar nu poate.

Apoi, mă încearcă o dorinţă să-i strig: „Te iubesc mult, mătuşă!...“ Însă ea deja se cufundă din nou în aromeală, cu ochii ficşi, care nu văd. Iar eu nu îndrăznesc să vorbesc, de teamă să nu distrag acest suflet poate ocupat cu lucruri mai bune. Trag perdelele peste somnul ei, pentru ca nimic să nu i-l tulbure.

Vineri

Înmormîntarea mătuşii mele Briançon.

Nu voi vorbi despre lucrurile astea, căci, analizată în scris, emoţia şi-ar pierde podoaba de spontaneitate sinceră.

Impresia, de altminteri, nici nu a fost foarte puternică. A rămas încă foarte obiectivă. Mintea îmi dicta prea mult impresiile pe care trebuia să le am: de-aceea nu mă copleşeau nicicum.

Cu toate acestea, o emoţie foarte dureroasă la vederea mătuşii mele Charles plîngînd. Lacrimile sale îmi făceau mai mult rău decît dacă ar fi fost ale mele. Aş fi vrut s-o văd cruţată de tristeţe; şi cu veşnicu-i surîs meditativ pe buze. Mă gîndesc acum că ceea ce mă împiedică să am impresii vii e faptul că nu am cum să mă simt singur. Mă preocupă prea mult cei din jurul meu. Aş fi vrut, de unul singur, să văd frumosul cadavru (ce cuvînt respingător) al mătuşii mele. Cel dintîi mort din viaţa mea. Atunci aş fi plîns şi m-aş fi cufundat în gînduri.

Pierre Louis era şi el acolo. Dorinţa ca prietenia noastră să rămînă senină şi puternică în mijlocul întristării e, înţeleg acum, ca un balsam. L-am socotit mai bun decît mine; mai simplu şi fără nevoia de a şi-o demonstra lui însuşi. În mod sigur, după ce l-am văzut pe André, caut să aflu ce este afecţiunea şi mă îndoiesc că iubesc pe cineva... Deşi inima-mi tresare de milă, oh, de o milă nesfîrşită, la toate întristările pe care le întîlnesc.

Dacă aş fi fost singur, aş fi îmbrăţişat-o pe servitoarea aceea care plîngea lîngă mine cu sughiţuri şi pe care o năucea durerea. Mi se rupea inima auzind-o.

Totuşi, impresia era foarte vie, imaginîndu-mi-i pe toţi cei care asistau la această reprezentaţie funebră, morţi, întinşi unul lîngă altul, în coşciugul ăsta de dinaintea mea; atunci nu mi s-ar mai fi părut cu putinţă să se mai audă vreun rîset: ar fi trebuit să plîngă cu toţii necontenit – cu gîndul la sfîşietoarea perspectivă a propriului lor doliu sau al altora, al altora atît de dragi.

O vorbă foarte frumoasă auzită... din Biblie... de nu mai ştiu unde.

„Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară.“ Şi Albert era acolo. Îl socoteam mai bun decît s-ar fi putut spune şi îi purtam atîta afecţiune, încît sufeream pentru toate tristeţile lui, o afecţiune care l-ar fi făcut fericit, dacă i-aş fi putut-o mărturisi. Şi mai departe în urma cortegiului, alături de dl Jacob Keller. Am vorbit despre lucrurile triste şi frumoase ale morţii.

Ianuarie

Aveam încă vagul sentiment că, deşi în ei nu arde nici un foc sacru, îmi transmit patima şi celorlalţi. Bineînţeles, Pierre nu intră în discuţie. Şi cum le dădeam din căldura mea, mi-ar fi plăcut să-i cred aproape la fel de entuziaşti şi de îndrăzneţi ca şi mine.

Tocmai atunci a apărut şi el, şi Jacob, graţie căruia mi-am dat seama de mediocritatea scrierilor tuturor celorlalţi.

André Walckenaer, dacă ar scrie, ar face-o prea bine; însă nu simte nici un imbold în privinţa asta; îi ajunge opera celorlalţi. Léon Blum habar n-are; el caută; bîjbîie; e prea inteligent, dar nu are destulă personalitate. Fazy îl pastişează pe Mendès într-un mod mult prea subtil; ceea ce face că nu mai poţi distinge opera învăţăcelului de cea a maestrului. Drouin dă bir cu fugiţii frumuşel, cu o modestie care sună aşa de bine că-mi face chiar plăcere. Ăst timp, eu rămîn singur, cu eşecul speranţelor mele.

Totuşi, cu cît entuziasmul meu e mai puternic, cu cît încrederea mea este mai naivă, cu atît mă amuz de toate astea şi refuz să cred în înfrîngerea mea. Dacă aş avea mai multă minte, mai mult talent şi, mai cu seamă, o personalitate mai suplă, care să caute mai puţin să se afirme – aş fi putut lansa revista numai cu Louis sau chiar singur, jucînd rolul mai multora, fără ca nimeni altcineva să bănuiască... Numai că gluma asta îmi repugnă; nu m-aş pricepe s-o duc pînă la capăt.

Orgoliul meu se zgîrie necontenit în faţa miilor de ofense. Sufăr într-un mod ridicol că nu toată lumea ştie că, mai tîrziu, voi reuşi să fiu ceea ce visez; că din privirea mea nu se citeşte opera ce va să vină.

Sensibilitatea mea este aţîţată în preajma lui Madeleine – nimic nu mă lasă indiferent, sufăr grozav din pricina unei vorbe, a unei priviri pe care nu am surprins-o, chiar dacă o aşteptam, şi mă extaziez copilăreşte la un surîs, un gest de tandreţe. Freamăt la fiece suflare, şi mă simt slab.

Pe urmă, mîinile noastre s-au strîns – mă sfîrşeam de atîta tandreţe.

E un lucru ciudat că durerea e cea care ne-a reunit întotdeauna – după moartea tatei, după despărţirea din lungile vacanţe din La Roque, după plecarea lui Lucienne, în suferinţele sufleteşti de dinainte, şi-n fine, acum, lîngă patul unchiului meu.

Iar iubirea mea, încetul cu încetul, s-a văzut sanctificată şi înmulţită înlăuntrul unui fel de milă adorabilă şi de veneraţie comună pentru ceva situat deasupra noastră.

Şi mai este ceva, emoţia religioasă a făcut şi ea întotdeauna să comunice sufletele noastre.

În sfîrşit, straniul sentiment că sufletul Annei retrăieşte în Ea... oh, cînd în La Roque, în camera moartei tot mai dragi, am surprins-o în genunchi, rugîndu-se la capul patului – avea pe ea un şal negru cum numai Anna obişnuia să poarte –, cu mîinile împreunate şi cu capul lăsat în jos... îmi recunoscuse paşii şi nu se deranjase din cauza mea. Mi-am dat seama că se ruga pentru mine, aşa că, apropiindu-mă, m-am rugat în picioare, lîngă ea, pentru ea – rugăciunile noastre s-au amestecat, iar noi am simţit o alinare reciprocă. Şi pe urmă! O! Sărutul printre lacrimi!

Cel mai bine e să scrii la nimereală.

Acum, toate se coordonează; scopul e precis, totul converge înspre el... adio refrene aruncate în vînt, fără grija că le voi pierde!

Cu toate acestea, va trebui să mai văd; primăvara abia vine şi inima mea deja se tulbură, ca şi cum ar simţi venind extazuri necunoscute – accente noi au să izbucnească, poate.

O nelinişte carnală, o enervare atît de mare, încît am ieşit doar ca să ies, nemaiştiind ce să fac, umblînd de la birou la fereastră, tînjind după cîmpurile întinse din depărtare, neştiute, cu şerpuiri de văi ispititoare, cu pajişti înflorite care încîntă.

Ce-am să ajung, Doamne, dacă primăvara deja mă nelinişteşte, deşi nu a dat nici o frunză! Cu siguranţă, puritatea este frumoasă şi tînjesc după ea – o! La naiba cu toate celelalte!

Însă ard cu totul; mă istovesc numai visînd.

Nu ar fi cu putinţă ca toate să fie din voinţa Ta, Doamne?

Pînă cînd? Pînă când voi lupta? Şi pe urmă? Cum se va isprăvi totul? Adesea mă întreb dacă nu cumva această neprihănire asumată e o vanitate, şi încă una dintre cele mai înşelătoare... şi cu ce preţ, Doamne?

Dar ce? Ce să fac? Sufletul mi se răscoală fie şi numai la gîndul că mai există şi altceva decît ceea ce aş putea pierde.

Şi nimic dincolo de aceste plăsmuiri. Ea, unica, mă gîndeam că-mi va fura mîngîierile toate.

Eram nebun! Nu mă gîndeam decît la suflet!

De tînăr trăiam în vis; sufletu-mi scăpa din trup – şi acest vis care tînjea către mai bine era încîntător. Acum însă, le-am separat atît de mult încît nu-mi mai aparţin; trupul şi sufletul merg, fiecare în legea sa. Sufletul visează la dezmierdări încă şi mai neprihănite – în timp ce carnea se bălăceşte prin nu mai ştiu ce mlaştini.

Şi-atunci, uneori, cad pradă disperării, căci nu ştiu cînd îmi voi găsi liniştea.

Sau carnea face parte din acest scenariu.

Urăsc pînă şi atingerea lor, şi mai cu seamă cuvintele şuierate la ureche, intonaţiile triviale sau subtile, voci de strigoi sau de sirene – le urăsc! Le urăsc pe toate (de departe însă, dimpotrivă, totul stîrneşte o milă profundă)...

De aceea, cînd în stradă părăsesc trotuarul şi alerg pe caldarîm, în mare grabă – le văd de departe cum se întorc, merg şi vin..., iar gesturile lor, vorbele lor închipuite mă intrigă orice-ar fi –, mi-ar plăcea să ştiu.

Asta se-ntîmpla pentru prima dată – şi singura de altminteri – acum doi ani, căci acum sînt atent şi merg la distanţă de ele.

Cînta un refren trist, uşor zeflemitor, dar cu drag şi cu o voce aşa de gingaşă, languroasă... cum eu treceam, ea s-a întors, aproape, cu un gest, fără a conteni să cînte – era pentru prima dată, o primă noapte de primăvară, aerul era aşa de călduţ; melodia, enervantă... mi-au dat lacrimile; fără să vreau m-am întors... şi-am spălat putina. Atunci, ea a rîs cu zgomot, iar o alta, care dădea şi ea tîrcoale, a strigat: „Nu trebuie să-ţi fie teamă, puişor!“

Tîmplele mi se zbăteau, îmi zumzăiau, privirea mi se înceţoşa, plină de lacrimi. Am luat-o la fugă. Şi totuşi, îmi voi aminti mereu acel cîntec, acea voce, pe bulevard – o umbră ce cînta sub felinar – şi acea noapte de primăvară înnebunitoare, şi lacrimile mele fierbinţi şi dulci, apoi acel rîs exploziv, feminin, batjocoritor. Îmi voi aminti mereu: era de o extraordinară poezie.

Scriu aceste rînduri în seara aceasta, pentru că e acelaşi anotimp, pentru că aerul este la fel de călduţ şi pentru că totul mă face să-mi aduc aminte. Jucasem cărţi cu Albert, apoi m-am întors, singur, alergînd pe străzi, îmbătat, ca un apucat, cu refrenurile de adineaori pe buze – impresia că zbor –, că sînt colosal. Pe cer nu se vedea luna, însă era plin de stele. Deşi nu erau nori, a început să plouă, dar o ploaie călduţă, aproape ca roua.

Şi în aer s-a ridicat parfumul prafului de vară ud.

18 martie

Trăiesc în aşteptare. Nu îndrăznesc să mai încep nimic. Curajul meu se zgîrie, spunîndu-şi întruna: ce-o să mai lucrez eu peste două săptămîni! Vreme în care voi dedica timpul meu în întregime scrierii lui Allain. O, lungi zile de luptă cu opera! Viziunea lor mă urmăreşte neîncetat şi-mi strică munca de azi.

Am mintea încărcată de opera mea; mi se zbate în cap; nu mai pot citi şi nici scrie; ea se interpune mereu între carte şi privirea mea. E o angoasă a spiritului intolerabilă. Îmi vine uneori să abandonez cu furie dintr-o dată, să contramandez lecţiile şi vizitele pe care le am de făcut, să trimit pe toată lumea la plimbare, să mă închid în mine însumi „ca într-un turn“ şi să-mi construiesc viziunea... Dar nu voi putea-o face decît într-o atmosferă necunoscută, neîncercată. Ar trebui ca simţurile să-mi fie dezorientate, lucru fără de care m-aş regăsi din nou pe făgaşurile bătute, în visările aducerilor aminte. Ar trebui să-mi iau viaţa de la capăt, fără ca nimic din ce mă înconjoară să nu-mi aducă aminte că mai există şi altceva pe lume. Iluzia că lucrez în absolut.

Dar unde? Celula visată; în Causses, în Dauphiné? Mă gîndesc la odăiţa găsită la Paris, însă tot aş fi prea aproape de viaţa activă; şi apoi, incognito nu ar fi cu putinţă; aş fi prea neliniştit... Între timp, poate n-ar strica o săptămînă la Mortefontaine. Ceea ce ştiu e că, peste douăsprezece, paisprezece zile, voi lăsa baltă toate lecţiile, toate impedimentele.

Spiritul mi-e atît de încordat acum încît mi-e frică să nu se arunce asupra lui însuşi, să nu se prăbuşească tocmai cînd...

8 mai

Trebuie să scriu Allain. Examenul lui André Walter. (Să încep deja să adun note.) Tratatul lui Narcis. Să subliniez, pentru André Walter, lipsa oricărei concluzii care să deruteze. Trebuie să fac, înainte de toate, „ediţia ut varietur“, pentru a lăsa niţel deoparte Caietele.

Trebuie să lucrez cu hotărîre, fără întreruperi, deci fără ca altceva să mă distragă; aceasta este adevărata cale spre a realiza unitatea operei. Apoi, odată încheiată, cît timp cerneala se usucă, trebuie să citesc hotărît, vorace, cum bine şade după astfel de zile de post, şi pînă la capăt, căci trebuie să cunosc totul. Şi-atunci ideile se vor pune din nou în mişcare; trebuie să le las în pace; una dintre ele se va impune curînd; aşa că, am să mă pun din nou să scriu. Cît timp scriu, încetez voit orice lectură. Mă tulbură teribil şi îmi frămîntă toate ideile în cap. Niciuna nu domină, cel puţin nu multă vreme. Şi apoi, acest trafic al ideilor mă face să simt cît de relative sînt ele. Or, atunci cînd lucrezi, trebuie ca ideea care te prinde să fie unică. Trebuie să ai impresia că lucrezi în absolut.

Dauphiné, 3 iunie

Revin de la Grande-Chartreuse.

Peste trecătoare, noaptea înnegurată se lăsa, dar stîncile de pe culmi erau aprinse de un sîngeriu tern, pe care brazii îl brăzdau cu un cafeniu-închis – creste, colţuri – pete delicate şi bruşte în acelaşi timp. Pădurea părea şi mai adîncă în noapte. Auzeai torentul, fără a-l vedea.

Dar după ce ne-am îndepărtat de văgăună, valea s-a întins din nou la picioarele noastre – era o minunăţie. Soarele scălda cîmpia în raze aurii, tihnite. Lărgindu-se, orizontul şi-a pierdut din frumuseţe. Ceaţa a fremătat, s-a împurpurat pentru o clipă, apoi totul s-a potolit, iar cîmpia a amorţit în orăcăiala nocturnă a broaştelor. Pe cerul îngălbenit, am urmărit îndelung zborul ameţitor al cărăbuşilor obsedaţi şi ei de primăvară.

„Cuvinte! Cuvinte! Numai cuvinte!“ (Hamlet)

Paris, 15 iulie

Bluffy: un nume de gheţar, de avalanşă.

O cădere albastră pe zăpadă.

La Roque, 16 iulie

... Din albii păducei-ţi voi rupe

Rămurele înflorite.

10 noiembrie

Sînt încă stîngaci; ar trebui să nu poţi fi aşa decît cînd vrei. Trebuie să mă-nvăţ să tac. Fiindcă i-am vorbit lui Albert de acest proiect de carte, voinţa mi-a şi slăbit. Ar trebui să învăţ să mă iau în serios; şi să nu am nici o părere satisfăcută despre mine. Privirea să-mi fie mai mobilă, iar chipul să trădeze mai puţin. Să rămîn serios atunci cînd fac glume. Să nu le aprob chiar pe toate celelalte. Să nu afişez tuturor aceeaşi amabilitate ştearsă. Să ştiu să zăpăcesc cînd trebuie, fără să mă dau de gol. Mai ales, să nu laud niciodată două persoane în acelaşi chip, ci să am, pentru fiecare, un tip de „habitus“ diferit şi la care să renunţ numai cînd vreau.

Apoi, trebuie să ştiu, în clipele mele de singurătate, să-mi păstrez spontaneitatea impresiilor şi, tot mai vie – fără amărăciuni gratuit deziluzionate.

Şi-acum, sfatul suprem pentru emoţiile cele mai suave: să fiu bun.

Scriind toate acestea, încă mi-era teamă.

Această tactică în emoţie e lucru [...]

Georges este primit la examenele de bacalaureat pentru cei doi Widmer; prea puţin îmi pasă. Scriu fără să-mi fie ruşine şi nu pricep cum ar fi altfel cu putinţă.

Eram interesat de un băiat, aproape un copil, mic, palid, cu bărbie îndărătnică şi buze livide; cu păru-n ochi; aşa de degajat încît nici măcar n-a prezentat lista de autori. A fost trimis s-o scrie; am făcut-o împreună, pe o foaie pe care eu i-o dădusem. A răspuns jalnic la toate întrebările. Era cel din urmă. M-am prefăcut că-l însoţesc pe Georges, dar la colţul scărilor m-am ascuns; au ieşit fără să mă vadă. Cînd am urcat din nou, sala era aproape goală.

L-au primit totuşi. S-a aruncat în braţele mamei sale, apoi ale surorii sale. Ambele femei, de curînd în doliu, înţepeniseră tremurînd. Voiam să-i vorbesc. Ţineam foarte mult la el. I-am spus cîteva vorbe; mi-a mulţumit printr-un zîmbet. Se făcuse aproape frumos de bucurie. Au luat-o toţi trei în sus pe bulevard şi, ca să-l văd, i-am urmat multă vreme. M-am întors foarte trist.

Sfîrşitul lui noiembrie

În ziua în care voi dori să reîncep să scriu în acest caiet note cu adevărat sincere, îmi va trebui mai întîi o grozavă muncă de organizare a minţii mele încîlcite; de aceea, aştept, pentru a da la o parte tot praful acesta, coşcogea ore libere, un guturai păcătos, o convalescenţă în care să se odihnească puţin curiozităţile mele necontenit aţîţate; în care unica mea grijă ar fi să mă redescopăr.

Nu am avut, de două luni încoace, o singură clipă de monolog. Nu mai sînt nici măcar egoist. Nici nu mai sînt. Pierdut, din ziua în care mi-am început cartea...

MORALA.

Punctul întîi: Necesitatea unei morale.

2: O morală constă în a ierarhiza lucrurile şi în a te servi de cele mai puţin importante, pentru a le obţine pe cele principale. Aceasta e o strategie ideală.

3: Să nu pierzi niciodată din vedere scopul. Să nu preferi niciodată mijlocul.

4: Să te consideri tu însuţi un mijloc; deci, să nu te preferi niciodată scopului ales, operei.

(Aici lacună, în care se pune problema alegerii operei şi a liberei alegeri a acestei opere. Ca să te manifeşti. Şi încă... Chiar poţi alege?)

Gîndul la izbăvire: egoism.

Eroul nici măcar nu trebuie să se gîndească la izbăvirea sa. El s-a jertfit de bunăvoie şi, inevitabil, pînă la damnaţiune, pentru ceilalţi; şi pentru a da trup.

MORALA.

Să nu-ţi pese de aparenţă. Numai fiinţa este importantă.

Şi să nu doreşti, din vanitate, o grabnică întrupare a esenţei proprii.

De unde: să nu te străduieşti să fiinţezi din pura deşertăciune a aparenţei; ci numai pentru că nu se poate altfel, aşa se cade să fii.

Orice lege, din generală devine particulară. Din comună, rafinată. Orice fapt se individualizează. Tendinţă către dezordine aparentă. Astfel, legea generală a gravitaţiei se descompune în legi tot mai particulare şi mai rare.

Astfel, rasa tinde la producerea individului. Legile vieţii, comune tuturor oamenilor, se rafinează încetul cu încetul în legi comune numai aceloraşi rase, apoi aceloraşi ţinuturi; apoi aceloraşi familii. Totul tinde spre idiosincrazie.

Jurnalul lui André Gide, care apare acum la Editura Cartier, prima traducere românească integrală, a fost efectuată după ediţia în două volume, din 1996, respectiv 1997, de la Gallimard, din Colecţia „Bibliothèque de la Pléiade“, ediţie la care au lucrat mulţi ani gideologii Eric Marty şi Martine Sagaert. În timp ce prima ediţie a jurnalului (1946) acoperea numai perioada 1939-1942, iar a doua ediţie, perioada 1889-1939 (primul volum) şi 1939-1949 (al doilea volum), ultima ediţie acoperă întregul traseu diaristic al scriitorului parizian, 1890-1925 (primul volum) şi 1926-1950 (volumul al doilea). Pentru o mai lejeră flexibilitate în cazul celor care pur şi simplu iubesc textele lui Gide, Editura Cartier a decis să recurgă la soluţia unei ediţii în patru volume, în Colecţia „Cartier Clasic“ – coordonatorul traducerilor este Sorina Dănăilă, iar traducerile sînt semnate de Cezar Sandu, Alexandra Sandu, Luiza Vasiliu, Raluca Vîrlan.

André Gide (n. 22 noiembrie 1869, Paris – d. 19 februarie 1951, Paris) a fost scriitor şi eseist francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1947. Motivaţia juriului Nobel: „pentru scrierile sale pline de înţelegere şi semnificative din punct de vedere artistic, în care problemele şi condiţia omului au fost înfăţişate cu o cutezătoare dragoste de adevăr şi cu o subtilă intuiţie psihologică“. Pe parcursul vieţii, Gide publică mai multe volume de Jurnal, ultimul apărut în 1950, o înregistrare a vieţii sale din 1889 şi pînă la vîrsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte, este o naraţiune în care a înregistrat experienţe, impresii şi crize morale, pe o perioadă care depăşeşte 60 de ani şi constituie un document de o bogăţie sufletească extraordinară. După publicarea sa, Gide a renunţat complet la scris.

Personalitatea lui Gide este un soi de amestec între botanistul Jean-Jacques Rousseau şi Grimm la Doamna d’Epinay. Îmi amintea de acea nesfîrşită hăituire a vînatului îngrozit. Ascundea în sine atît frica prăzii, cît şi priceperea vînătorului. Haita şi prada erau îmbinate în caracterul său. Urmaşul lui Jean-Jacques era ca luna lui Freud la răsărit. Lui Gide nu îi era străin acest fel de exhibiţionism. Însă cînd treceai pe lîngă el, te întîlneai cu surîsul lui Voltaire.

Jean Cocteau

Un text care, în mare, a pierdut ceva din şarmul trufandalei, dar care, în acelaşi timp a construit o adevărată catedrală în paginile Nouvelle Revue Française, una din acele construcţii pe care le vizitezi cu cea mai mare plăcere, un roman enorm prin care au defilat pe rînd Paul Valéry şi Paul Claudel, Pierre Louys şi Jean Schlumberger, Charles-Louis Philippe şi Henri Ghéon, pe scurt – o adevărată capodoperă literară marca Gallimard. [...] În care se vede că prietenia, respectul şi graţia nu sînt piedică pentru o anumită luciditate şi nici pentru o anumită exigenţă a onestităţii şi a coerenţei, de care dă dovadă, în felul său, noua ediţie a Jurnalului.

François Kasbi, La République des Lettres, iunie 1997