OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jonathan Fryer
André &Oscar. Gide, Wilde si arta de a trai gay
Traducere de Fraga Cusin.
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2002, 264 p., f.p.


André &Oscar. Gide, Wilde si arta de a trai gay de Jonathan Fryer (aparuta la Londra in 1997 si in romaneste la Cartea Romaneasca in 2002) este o carte pe care o citesti dintr-o rasuflare. Sprijinita pe documente (corespondenta particulara, jurnale, memorii, fotografii), ea este un fel de biografie in paralel a doua personaje celebre (nu numai ca scriitori): André Gide si Oscar Wilde, ale caror vieti s-au intersectat in mod decisiv (cel putin, in ce-l priveste pe André Gide, care a publicat, de altfel, in 1910, un volum consacrat lui Oscar Wilde).
Spun doua personaje pentru ca in carte nu e vorba de opera literara, ci de viata lor, redata caleidoscopic, prin ochii apropiatilor (sotii, mame, iubiti). Rezulta de aici un efect de prisma relaxant, care permite si vocii autorului sa se auda, sa faca observatii, insa nu „autoritar“, cu atit mai putin „moralizator“. Jonathan Fryer (jurnalist la BBC) stie sa puna in scena, sa adune faptele, sa „convoace spiritele“. Iar firul de legatura intre André si Oscar nu e pierdut niciodata din vedere. Fryer creeaza o analogie interna (data de o privire ulterioara si panoramica asupra celor doua destine) care determina semnificatia ultima a biografiilor paralele.

Iata cum suna finalul cartii: „Oscar avusese parte de o inmormintare modesta, la cimitirul din Bagneux; pe André l-au dus la cimitirul din Cuverville. Amindoi au fost insa deshumati ulterior. Oscar a fost transferat intr-un loc mult mai important, la cimititul Père Lachaise, din Paris, in 1909 s…t. Cind a murit Robbie Ross, in 1918, acesta a triumfat atit asupra lui Boise, cit si a lui Constance, cenusa sa fiind inhumata in mormintul lui Oscar. Cit despre André, din respect pentru sentimentele familiei si pentru iubirea ce i-a purtat-o sotiei sale in tinerete, el a fost mutat din mormintul sau in cripta Madeleinei, spre odihna vesnica alaturi de ea.// Ambele finaluri l-ar fi facut pe Oscar sa hohoteasca de incintare“ (p. 257-258). Fragmentul citat „deconspira“ parte din personajele cartii, dar, mai ales, denota o atitudine specifica a vocii auctoriale, i-as spune o ironie simpatetica (fara a fi deloc patetica!), o distantare calma de subiect, fara a fi o tratare rece a acestuia.
Revenind la subiect. Care sint personajele? Dar faptele?

Personajul remarcabil – pina la fascinatie – al cartii este, evident, Oscar Wilde, cel care facea un adevarat spectacol din fiecare aparitie mondena a sa. Fara efort special. Biografia pe care i-o intocmeste Jonathan Fryer este adesea o colectie de vorbe de spirit si de descrieri ale personajului (tinuta, comportament). Dificultatea cea mare, cind e vorba de un personaj brillant, e de a pastra ceva din scinteierile omului viu in paginile consacrate memoriei sale. Jonathan Fryer reuseste, construind cu grija decorul (citez primele fraze ale cartii): „Bulevardele Parisului erau facute pentru Oscar Wilde: noi si, cu toate acestea, distinse; elegante si, cu toate acestea, accesibile oricarui muncitor obisnuit, oricarei haimanale care-si punea in cap sa-si incerce norocul. [...]// Asezat dinaintea unui pahar de absint, intr-una din multele cafenele care se insirau de-a lungul bulevardelor, Oscar putea sa priveasca si sa fie privit. Departe de casa, de insistentele sotiei, copiilor, prietenilor si dusmanilor, isi putea rumega gindurile, savurind spectacolul strazii. Se incinta de cele mai terestre lucruri care deosebeau Parisul de Londra, orasul lui de adoptie“ (p. 11). Frumoasa intrare in scena a personajului (y compris jocul de perspectiva autor-personaj), nu-i asa? Farmecul acestui Paris fin de siècle, rafinat si canaille in acelasi timp, elegant si mizer, este farmecul degajat de Oscar insusi, acest estet si libertin care, la finele secolului al XIX-lea, incheia o epoca, inaugurind – culmea ironiei! –, in mod exemplar, schimbarile de mentalitate (care vor marca pina si societatea engleza puritana si extrem de rigida) la inceput de secol XX. Oscar Wilde, „pacatosul“, glumise adeseori spunind ca va fi pedepsit sa nu vada inceputul noului secol: il va vedea, dar nu mai mult de-atit (moare in 1900, la trei ani de la iesirea din inchisoare).

Cel care declara ca talentul si l-a dat in opera, iar geniul in viata, a reusit, pare-se, sa faca din viata o opera de arta („arta de a trai gay“, cum spune Fryer, cu acea ironie „simpatetica“). Biografia anilor 1891-1900 – continuta de aceasta carte – e o istorie aventuroasa a gesturilor excesive, exorbitante, fascinante. In 1891, in culmea gloriei si a fortei de creatie, Oscar Wilde se afiseaza pe strazile Parisului in „pantaloni strimti, camasi cu mansete fanteziste, rasfrinte peste minecile hainei, batiste de matase in culori vii si o frizura extravaganta (initial cu par lung, scurtat apoi si ondulat de un frizer parizian cooperant, dupa modelul Imparatului Nero)“ (p. 14). Personajele grupate in jurul lui Oscar Wilde sint Robbie, Bosie, Constance, Speranza (Lady Wilde, figura pregnanta a epocii, infocata poeta irlandeza). Dupa doi ani de mariaj (timp in care i se nasc cei doi fii), Constance inceteaza sa-l mai intereseze pe Oscar. Robert (Robbie) Ross, tinarul canadian (nascut in Franta) de 17 ani pe care Oscar il intilneste prin 1886, este prima iubire homosexuala a scriitorului: „Aceasta a reprezentat sigur – scrie Jonathan Fryer – initierea lui Oscar in latura fizica a homosexualitatii, indiferent cit de des va fi fost el atras in trecut de ideie sau de privelistea unor tineri frumosi. Este putin probabil ca aceasta sa fi insemnat deflorarea lui Robbie (sic! – n.m., A.D.)“.

Robbie va suporta in curind concurenta unui adversar redutabil, lordul Alfred Douglas (sau Bosie), „iubirea fatala“ (si melodramatica) a lui Oscar, care-i va provoca, finalmente, declinul (ruina financiara si dizgratia). Din iubit, Robbie ii va deveni lui Oscar un confident de incredere (si o sursa pretioasa pentru noi), caruia Oscar ii va incredinta in decursul anilor toate bucuriile si suferintele sale amoroase (aici se vede sensul ironiei din finalul cartii: desi Bosie a fost rivalul invingator in timpul vietii, dupa moarte victoria ii revine lui Robbie, cenusa sa fiind inhumata in mormintul lui Oscar!).
Efuziunile sentimentale, patetismul scrisorilor catre Bosie, dar si catre Robbie, tribulatiile celor doi indragostiti prin Europa si Africa, totul constituie mai mult decit un subiect senzational. Iubirea care il leaga pe Oscar de Bosie are toate caracteristicile unei pasiuni fatale. Intilnirea celor doi are loc, probabil, in vara lui 1891, la dorinta lui Douglas (student la Oxford) de a-l cunoaste pe autorul Portretului lui Dorian Gray (carte pe care o citise de noua ori!). N-a fost o dragoste la prima vedere, insa relatia lor va incepe relativ curind, cind Alfred Douglas ii solicita ajutorul lui Oscar: „Atit la Oxford, cit si timp de citiva ani dupa iesirea din universitate, Alfred Douglas traise intr-o nerusinata promiscuitate homosexuala. s…t Era in acelasi timp extrem de imprudent, chiar si in felul in care umbla cu materiale compromitatoare, ca, de pilda, scrisori. s…t Tineri lipsiti de scrupule puteau adesea, accidental sau premeditat, sa-si «angajeze» clientii de doua ori, fiind platiti intii pentru sex, si apoi extragind alte plati de la ei, sub amenintarea cu demascarea publica“ (p. 46).

Acest lord viciat, capricios si imprudent („baiatul sau cu parul de aur“) il antreneaza pe Oscar Wilde intr-o aventura nebuneasca (escapade la Florenta si Roma, in Germania si Franta, dar si in Algeria si Tunisia), ale carei cheltuieli (cei doi stau numai la hoteluri luxoase, beau sampanie si comanda meniuri exorbitante) le suporta exclusiv Oscar. Aventura se va sfirsi nu atit cu ruina financiara a lui Wilde, cit mai ales cu compromiterea sa publica. Procesul de calomnie intentat de Oscar marchizului de Queensberry (tatal lui Bosie) se intoarce impotriva lui Wilde insusi, condamnat ulterior la doi ani de inchisoare pentru homosexualitate. Oscar a mai trait trei ani dupa iesirea din inchisoare (unde a fost supus la munci foarte dure).
In pragul inchisorii, tonul scrisorilor catre Bosie incepuse sa capete, cum spune Fryer, o „nota de martiriu crestin“ (desi ar fi putut sa fuga in Franta, inaintea procesului, Oscar, sustinut si de Lady Wilde, nu a facut-o): „Fiecare mare iubire are tragedia ei, acum o are si iubirea noastra, dar pentru mine este de-ajuns ca te-am cunoscut si te-am iubit cu o asemenea devotiune profunda. s…t Acum ma gindesc la tine ca la un baiat cu par de aur si purtind in piept inima lui Cristos“ (p. 170). Alfred Douglas a lasat in urma multe pagini memorialistice, insa putin credibile, in legatura cu relatia lor amoroasa.

Biografia spirituala a celui de-al doilea erou al cartii nu e mai putin spectaculoasa decit a lui Oscar Wilde – cu diferenta ca, pentru Wilde, spectacolul se da in fata unui public, presupune exhibitie si fronda, in vreme ce, pentru André Gide, marile conflicte morale (André fusese crescut de mama sa intr-o atmosfera protestanta austera), tumultoasele transformari psihofiziologice se petrec in interior si se reflecta apoi in scrierile sale. Gide il va intilni pe Oscar Wilde in 1891, la una dintre seratele literare pariziene (poate la cenaclul lui Mallarmé, poate la Heredia), iar personalitatea, vorbele si faptele lui Oscar aveau sa-l marcheze pentru tot restul vietii: „Nu putem sti exact ce se petrecea in mintea lui André la vremea aceea, caci si-a rupt din jurnal paginile care se refereau la acele saptamini relevante. [...] Este clar ca, la putin timp dupa ce l-a cunoscut pe Oscar, André s-a prabusit in haurile nefericirii. [...] Era ca si cum André se lupta cu Mefistofel si pierdea. La vremea cind Wilde parasea Parisul pentru a fi cu familia de Craciun, André simtea ca fusese victima unui viol spiritual“ (p. 32-33). Adevarata revelatie va fi pentru André descoperirea propriei homosexualitati. Aceasta se va produce departe de Franta, de Madeleine (viitoare sotie de care il va lega un mariage blanc) si mai ales de prezenta dominatoare a mamei sale, la Blidah si la Biskra, pe pamintul Algeriei.

Daca „viata ca opera de arta“ in varianta gay l-a costat scump pe Oscar Wilde (desi l-a facut sa straluceasca o clipa), André Gide a avut norocul sa traiasca intr-o societate deja mult mai supla, ce depasise o parte din inhibitiile sfirsitului de secol XIX. La moarte (in 1951, la 82 de ani!), Gide se afla in culmea gloriei si a recunoasterii din partea lumii literare.