A curs multă cerneală şi destule
bombăneli au fost livrate cu prilejul spectacolului Oedipe, în
regia lui Andrei Şerban, din cadrul Festivalului „G. Enescu“ de
mai acum cîţiva ani. Rumorile s-au stins, spectacolul s-a
pitit între pliurile memoriei celor care au avut şansa să-l
vadă şi să se bucure de el – sau, de ce nu, să se revolte,
precum maestrul David Ohanesian –, şi apoi, cum s-a tot întîmplat
şi cu Andrei Şerban, fiecare şi-a văzut de viaţa lui. Noi,
românii, cu ale noastre pe aici, între Carpaţi şi
Dunăre, Andrei Şerban cu ale lui, între Atlantic şi Pacific,
pe unde l-au dus valurile, vînturile şi ofertele de
colaborare. Nu are rost să răscolim prin ceea ce a fost şi prin
ceea ce n-a fost să fie. Lui Constantin Noica îi plăcea enorm
o veche zicală plină de miez: „Dacă n-a fost să fie, înseamnă
că a şi fost!“. Probabil că aşa este. Doar că, estimp, Andrei
Şerban a scos la Editura Polirom o carte, cu un titlu extrem de
lapidar şi concis, O biografie, în 2007, care ajunge pe căi
ocolite la noi, abia în iarna asta.
Aşa a fost să fie destinul unei
cărţi, ca şi lectura ce a urmat.
Despre ce este vorba? Desigur, despre
viaţa unui regizor. Desigur, despre viaţa unui om adevărat.
Desigur, despre teatru. Şi despre muzică. Şi despre limbaj. Şi
despre comunicare între oameni de diferite etnii şi culturi. O
carte despre semnele şi semnificaţiile limbajului. Cuvîntul
şi tăcerea, sunetul intrinsec al marii muzici – Andrei Şerban
este un remarcabil regizor de operă –, dar şi al micilor gesturi.
Dintre indivizi. Dintre fiinţe de tot felul. Avem povestită viaţa
unui mare artist, dar şi existenţa unui om obişnuit. Fără
crispări şi fără emfaza ce însoţesc, deseori neplăcut,
confesiunea unui nume sonor, fără egolatria şi fără
egocentrismul ce mistifică personalitatea unor mari vedete. Andrei
Şerban oferă o bună lecţie despre cum se poate trăi frumos şi
cu „succesuri“ (sic!) la tot pasul, cum poţi trăi natural şi
firesc, fără să-ţi dai fustele peste cap de atîta glorie şi
aplauze. Sigur că ştie cine este şi ce poate. Dar, în
acelaşi timp, este conştient şi de ceea ce nu ştie şi cam pe
unde ar fi absolutul greu de atins. Experienţe intelectuale cu
oameni de calibrul şi de talia lui Grotowski şi Peter Brook au
lăsat urme. Nu doar în plan profesional. Teatrul, ca şi
opera, este o parte din viaţa lui Andrei Şerban. Dar nu totul. Mai
rămîne ceva şi deoparte, loc pentru meditaţie şi gînduri.
Viaţa lăuntrică nu dispare din raza de interes imediat, apelul la
tehnicile de meditaţie extrem orientale îi dau şansa lui
Andrei Şerban unor permanente stări de veghe. Aşa se nasc marile
lui spectacole de teatru, aşa s-au ivit, într-o formă sau
alta, spectacolele de operă prezentate pe marile scene lirice ale
lumii. Nu are rost să facem un inventar al operelor puse în
scenă de Andrei Şerban. Sînt bine şi atent prezentate, cu
autoironie şi cu umor, pe alocuri, cu spirit critic şi autocritic,
de multe ori. Un artist veşnic în alertă, temîndu-se de
succesul găunos, de gloria care macină caractere şi de
popularitatea care distruge ceva din forţa de creaţie a unui
artist. Ca şi în cazul lui Picasso, decelăm aceeaşi teamă
de repetiţie şi de cîntecul duios al mediocrităţii
acoperite de linguşeli, de aplauze şi de mecanismul implacabil al
publicităţii. Succesul are şi el limitele lui, parcă ar vrea să
ne spună Andrei Şerban într-o biografie care ar putea fi şi
un mic manual despre
cum-se-poate-trăi-frumos-şi-fără-ifose-în-plină-glorie.
Trăieşte în şi prin teatru. Dar muzica este prezentă la tot
pasul. Avem frumoase şi dense pagini despre diferite lucrări ale
unor mari compozitori din istoria muzicii, pe care regizorul român
le-a montat de-a lungul unei deja prestigioase cariere. De la Puccini
şi Verdi, la Wagner, Enescu şi Prokofiev. Observaţii de mare
fineţe, dincolo de convenţiile operei şi dincoace de nazurile şi
de ifosele marilor vedete ce-o populează. Şi mereu, mereu, dorinţa
de a nu se repeta. Nevoia de experiment, nevoia de a încerca
mereu ceva nou.
Ceea ce ne emoţionează în cel
mai înalt grad. Există numeroase mărturii scrise ale unor
mari muzicieni. Rafturi întregi de lucrări savante sau
savuroase poveşti extrase din vieţi de poveste. Nimic din toate
acestea în confesiunea lui Andrei Şerban. Este atras de muzică
şi de sunete aşa cum este fascinat de expresivitatea cuvîntului.
De mişcarea trupului omenesc. Mişcarea cuvintelor este la fel de
importantă ca şi nerostirea lui, tăcerile impun un anume ritm, o
respiraţie anume. A operei de artă, a unei existenţe. O lecţie de
superioară estetică, de care pot beneficia şi cei care nu au
lucrat direct cu Andrei Şerban, atît de dornic să-şi exprime
ideile. Gîndurile. Căutările. Neliniştile. Estetica artei se
conjugă fericit cu o anume etică a căutării adevărurilor ultime.
Că a stat de vorbă în automobil, în drum spre Otopeni,
cu Ion Iliescu, pentru a duce la capăt Oedipe-ul lui devine un
detaliu insignifiant. A sta de vorbă mereu cu zeii marii arte ni se
pare mult mai relevant. De aici poate şi apetenţa pentru vechii
greci şi miturile lor. De aici şi consecvenţa mizelor mari în
tot ceea ce a făcut Andrei Şerban. De aici şi o anume siguranţă
de sine, prin care a depăşit mereu mizeriile contingentului
românesc şi a rămas el însuşi. Dincolo de geografie şi
istorie. În săptămîni cînd, pe întreg
cuprinsul Europei, se puteau asculta Weinachtoratorium (Oratoriul de
Crăciun) de Bach, Requiem-ul lui Mozart sau Recviemul german de
Brahms, am citit, cu multă participare şi cu neaşteptate surprize
muzicale, confesiunea unui mare artist român. Mai mult decît
o simplă biografie, o lecţie deschisă adresată deopotrivă celor
care iubesc nu doar teatrul şi muzica, dar şi viaţa însăşi.
Nu e puţin lucru. Cel puţin aşa ni s-a părut nouă, mai ales în
aceste friguroase, la propriu şi la figurat, zile de sfîrşit
de an.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters